Noi dăm spirit Europei, ea ne dă materie

Am parafrazat mai sus un titlu scris cu litere de-o şchioapă pe coperta revistei LUMEA, primul număr din acest an (2007). Textul de mai sus apare pe un fundal alcătuit din duetul fotografic al unei cunoscute feţe bisericeşti şi a lui Gigi Becali, acesta din urmă făcându-şi cruce.

Ideea de care aminteam (“noi dăm spirit Europei, ea ne dă materie”, reformulată şi în forma “avem nevoie de cele materiale ale Europei, şi noi îi vom oferi cele duhovniceşti”) nu este deloc nouă în peisajul ortodox autohton. La mai toate conferinţele preoţeşti la care am participat anul trecut (ambele au avut subiecte legate integrarea României în U.E.) s-au ridicat numeroşi fraţi preoţi care au propus şi ei, în diferite formule, acest “troc”. Se înţelege că ideea pe care o astfel de formulare o subîntinde este aceea că Europa ar fi un spaţiu pustiit din punct de vedere spiritual, religios, un “no man’s land” duhovnicesc, avid de har. O altă idee care reiese de aici este aceea că noi suntem cei bogaţi în cele spirituale, moştenitorii necontestaţi ai harului, “distribuitorii autorizaţi” a ceea ce Domnul Hristos a lăsat Bisericii sale în lume, şi că aici toate aceste daruri pot fi regăsite sau dobândite.

Vă propun în continuare un scurt exerciţiu de analiză al celor două afirmaţii de mai sus. Să începem cu prima. E deja un loc comun în mentalul multora dintre membrii Bisericii noastre Ortodoxe Române – clerici şi mireni deopotrivă – că Europa ar fi un spaţiu al perdiţiei, un loc al dezagregării spirituale, rezultatul unui creştinism agonizant, deviat şi degenerat. Faptul că spaţiul geografic al comunităţii europene circumscrie în mare parte ţări preponderent catolice sau protestante, pare să legitmizeze aceste păreri. Cei mai familiari cu actualitatea religioasă din spaţiul comunitar ştiu însă că bisericile creştine din acest spaţiu sunt, încă, departe de letargie – e destul să ne amintim în acest seens de demersurile susţinute făcute de liderii acestor biserici pentru introducerea în constituţia europeană a menţionării rolului spiritualităţii şi culturii creştine în formara civilizaţiei europene contemporane. Chiar dacă un copil îşi reneagă părinţii, el nu încetează niciodată a fi copilul lor, moştenitorul lor, din punct de vedere educaţional şi biologic.

Sunt cunoscute şi eforturile – nu întotdeauna încununate de succes – creştinilor occidentali, indiferent de confesiune, de a păstra viziunea antropologică tradiţional-creştină despre om, rolul şi demnitatea lui în lume. Ne referim aici la legalizarea divorţului, a prostituţiei, a avortului, a uniunilor homosexuale dar şi la aspectele legate de biotehnologiile contemporane (fecundarea artificială sau in vitro, clonarea fiinţelor umane, folosirea celulelor rădăcină în scop terapeutic sau ştiinţific, ş.a.). Toate acestea în paralel cu activitatea pastorală, cultural-educativă şi caritativă susţinută pe care fiecare confesiune creştină o desfăşoară, conform credinţei proprii şi propriilor strategii pastorale, cu un impact mai mult sau mai puţin semnificativ.

Aş dori ca în continuare, să analizăm situaţia noastră, a propunătorilor trocului în discuţie. Ştim că România a fost campioana numărului de avorturi înregistrate ce s-au efectuat în ultimii ani – de ce oare noi, oamenii Bisericii, nu reuşim să stopăm – prin munca noastră pastorală – acest flagel, sau cel puţin să-l reducem în intensitate? Deşi prostituţia nu este legalizată în România, se practică mai mult sau mai puţin clandestin, rândurile acestor femei nefericite fiind îngroşat de fete de la ţară, din zone cu un ritm de viaţă preponderent tradiţional, cu contacte directe reduse cu lumea Europei apusene, deci virtual cu posibilităţi reduse de contaminare; sunt notorii cazurile de copii sau adulţi traficaţi în Occident pentru scopuri imorale (practicarea prostituţiei sau recoltarea de organe pentru grefe); corupţia atinge cote alarmante, şi nu mă refer aici la marea corupţie, la devalizarea băncilor (deşi şi ele ar trebui incluse în analiza noastră), ci la ceea ce se numeşte “mica corupţie”, peşcheşul, ciubucul, şmenul, şpaga, şperţul, ploconul (câte sinonime pentru un singur cuvânt: mită) care nu ocoleşte vieţile multora dintre noi, ale acelora care acceptăm să dăm şi ale acelora care consimţim să primim; vă reamintesc apoi de cea mai vârstnică mamă din lume care a născut un copil, graţie noilor tehnologii de fecundare, a căror utilizare era încă nedefinită. Cu toate acestea nu trebuie să uităm însă un semn îmbucurător, dătător de speranţă, şi anume recenta reacţie a societăţii civile (ai cărei mebri sunt, presupun, în mare parte creştini ortodocşi) în problema păstrării sfintelor icoane în şcolilie publice din ţara noastră.

Am enumerat câteva dintre problemele care au preocupat societatea noastră la vremea lor, câteva dintre metastazele pe care nu am reuşit niciodată să le eliminăm cu succes, în ciuda “instrumentarului” redutabil pe care l-am avut întotdeauna la îndemână. Cred că putem conveni că avem destul ogor de secerat pentru mulţi ani de acum încolo! Şi, ca să fim oneşti, trebuie să admitem că ogorul acesta nu s-a umplut de pălămida adusă doar de briza europeană de câţiva ani încoace…

Aş conchide acest editorial prin a observa că acest troc, spirit contra materie, nu este solicitat (deşi este oferit de noi, însă legea pieţei cere ca într-un schimb să existe întotdeauna două părţi, cerere şi ofertă – ofertă este, cererea încă nu a fost înregistrată) şi nici nu este realizabil în practică. Fiindcă valorile duhovniceşti, comorile harului păstrate cu jertfe de Biserica noastră Ortodoxă, adevărul păstrat şi mărturisit de mărgăritarele din cununa Bisericii – sfinţii mucenici, nu vor constitui niciodată obiect de negoţ, de schimb, de serviciu contra serviciu (îmi vine în minte “ţiţei contra hrană”). Căci dacă s-ar ajunge acolo, am vorbi despre cu totul altceva…

Pr. Mircea Szilagyi