VENIREA LUI DUMNEZEU LA OAMENI. Pastorala PS Episcop Lucian

† LUCIAN,
din mila lui Dumnezeu, Episcop al Caransebeşului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.



Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Astăzi prăznuim „venirea lui Dumnezeu la oameni”, căci a venit în lume Fiul şi Cuvântul Tatălui ca pe noi cei căzuţi şi întunecaţi să ne readucă la Sine şi lepădând pe omul cel vechi, în cel nou să ne îmbrăcăm. Bucuria acestei sărbători este nespusă, deoarece la Praznicul Naşterii Domnului creştinii de pretutindeni Îl simt şi Îl văd duhovniceşte pe Cel ce a creat cerul şi pământul – Tatăl nostru care este în ceruri, cum vine iarăşi la oameni ca să-L dăruiască pe Unicul Său Fiu şi Acesta să rămână pururea cu noi. Pentru aceasta a luat firea noastră şi S-a făcut asemenea nouă, afară de păcat, ca noi cei pământeşti şi muritori să devenim cereşti şi nemuritori. De aceea troparele şi alcătuirile acestui praznic ne îndeamnă la cântare şi înălţare zicând: „Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L popoare, că S-a preaslăvit.” Cerul şi pământul astăzi în cântări răsună, îngerii şi oamenii colindă împreună, căci se risipeşte întunericul necunoştinţei şi se arată Lumina, se pedepseşte Egiptul acestei lumi cu întuneric, iar Noul Israel în stâlp de foc este luminat, căci „cele vechi au trecut şi toate s-au făcut noi.”


Iubiţi credincioşi şi credincioase,


Aceste realităţi ale existenţei şi mântuirii noastre descoperite de Însuşi Dumnezeu trebuie înţelese de fiecare dintre noi, în sens spiritual, căci Darul făcut oamenilor de către Dumnezeu Tatăl, este unicul său Fiu cel Preaiubit întru care a binevoit, Singurul care ne poate ajuta şi ridica din întunecata criză morală care iarăşi a tulburat mintea şi inima omenirii. Din cauza înmulţirii păcatelor, din cauza exceselor de tot felul, suntem dezorientaţi şi rătăcim, ca odinioară vechiul popor al lui Israel, în pustiul lumii postmoderne. Credem că o revenire în sine, o viaţă cumpătată, o societate care să aibă ca şi virtute de căpătâi Dreapta Socoteală, o viaţă dusă în Hristos şi pentru Evanghelia Lui, ar putea, până nu este prea târziu, să ne ridice din această indiferenţă duhovnicească. Hristos se naşte în ieslea sufletului nostru şi în loc să-L slăvim la Betleemul inimii, „plecăm de acasă”, ne părăsim cu bună ştiinţă propria cămară a inimii unde l-am fi putut primi în taină pe Pruncul Iisus şi preferăm „călătoriile desfătărilor” agonisindu-ne tot felul de lucruri pământeşti mai mult decât este necesar, în timp ce alţii, făcuţi şi ei după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” sunt flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi şi au atâtea trebuinţe.


Şi în acest an la Praznicul Crăciunului, îngerii şi copiii vin să colinde, când „boierii veacului acestuia” nu sunt şi nu mai vor să fie acasă. Mesajul colindului sfânt şi bun este perceput în ziua de astăzi, de majoritatea celor care formează poporul creştin de pretutindeni, ca unul pământesc, legat de tradiţii străine, mesaj infestat şi amestecat cu tot felul de provocări şi îndemnuri la mâncare, băutură, desfătare şi necumpătare. Prezentarea „Moşului” şi identificarea „Crăciunului” cu venirea unui bătrân din Laponia Scandinaviei, deturnarea sensului autentic al Praznicului Venirii şi Naşterii Domnului, amestecarea aurului curat al rugăciunii şi cântării sfinte cu praful şi noroiul cuvintelor şi cântecelor deşarte, ne dau impresia, din ce în ce mai mult, că se doreşte instalarea şi înlocuirea Adevăratului praznic al mântuirii noastre, cu o sărbătoare a consumismului şi neopăgânismului. Şi pentru că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2009 ca an omagial al Sfinţilor Capadocieni, îl vom lăsa să vorbească în cele ce urmează pe Sfântul Grigorie Teologul care într-un cuvânt la Naşterea cea după trup a Mântuitorului Iisus Hristos spune: „Aşadar, să sărbătorim nu ca pe un praznic lumesc, firesc, ci în mod mai presus de lume, dumnezeiesc; nu pe ale noastre să le prăznuim, ci pe ale Celui devenit al nostru, adică ale Stăpânului Hristos; nu pe cel ale neputinţei, ci pe cele ale vindecării; nu pe cele ale facerii, ci pe cele ale înnoirii noastre.


Şi cum va fi aceasta? Să nu împodobim cu cununi stâlpii porţilor, să nu întindem jocuri, să nu împodobim drumurile, să nu ne desfătăm ochii, nici auzul cu cântece, nici să ne ameţim de mirosurile cele femeieşti, nici să ne desfrânăm gustul nostru; să nu dăm plăcere pipăitului sau atingerilor necuviincioase; să fim cu luare-aminte la aceste căi uşoare, care duc la răutate şi prin care intră păcatul.


La fel, să nu arătăm slăbiciune faţă de haina moale şi fină, care alunecă pe corp, dar care de fapt nu-i de nici o trebuinţă; nu cu pietre strălucitoare sau aur scânteietor să ne încărcăm; să nu folosim vopsele meşteşugite, care ne amăgesc sau ne mint frumuseţea noastră cea firească şi care au fost născocite împotriva chipului nostru. Să nu ne dedăm la petreceri şi beţii care, ştiu, sunt însoţite cu desfrâu, după cum se zice: de la dascălii răi, rele sunt şi învăţăturile sau, mai bine, de la seminţe rele, rele sunt şi roadele. Să nu ne pregătim aşternuturi înalte, în care să ne cufundăm apoi pântecele în desfrâu; să nu gustăm vinuri cu gusturi şi arome îmbătătoare de flori, nici bucate meşteşugite ale bucătarilor; să nu mirosim parfumuri luxoase şi scumpe. Nici pământul şi nici marea să nu ne facă nouă daruri gunoiul lor cel preţuit de noi, căci aşa socotesc eu a fi desfătarea, un gunoi.


Pe acestea să le lăsăm păgânilor, manifestărilor măreţe şi sărbătorilor celor păgâneşti. Aceştia numesc dumnezei pe cei care se desfată din mirosul celor jertfite, pentru ca apoi să-i adore pe aceşti dumnezei cu desfătarea pântecelui lor, devenind ei înşişi plăsmuitori vicleni, slujitori şi adoratori răi ai viclenilor diavoli. Dar noi, cei care ne închinăm Cuvântului, chiar dacă ar trebui să ne desfătăm de ceva, să ne desfătăm în cuvinte, şi în legea cea dumnezeiască, şi în povestiri sfinte despre alte lucruri sau în cele despre ale sărbătorii de faţă; aceasta pentru ca desfătarea să fie mai potrivită şi să nu se depărteze de Cel Care ne-a chemat împreună să prăznuim.”


Drept măritori creştini şi creştine,

L-am ascultat cu mare atenţie pe Teologul Capadociei şi fratele duhovnicesc al Sfântului Vasile cel Mare, pe Grigorie care într-adevăr este numit de Biserică „Cuvântătorul de Dumnezeu” şi care ne-a învăţat şi pe noi astăzi cum trebuie să prăznuim Naşterea Domnului, sau cum să aşteptăm Venirea lui Dumnezeu la noi. Nu putem trăi la modul cel mai plenar Sărbătoarea Crăciunului, fără a conştientiza actualitatea şi importanţa Venirii lui Dumnezeu în lume. „Prin naştere, Dumnezeu S-a arătat oamenilor; El există şi există pururi din Cel ce există de-a pururi, … acum însă – la acest praznic – El S-a născut pentru noi, ca să ne dăruiască nouă existenţa cea fericită, El, Care ne-a dat viaţă, sau, mai bine spus, să ne readucă prin întruparea Sa la existenţa cea fericită, din care am alunecat din cauza răutăţii noastre”. Aşadar Dumnezeu Tatăl, „Creatorul Cerului şi al Pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”- Adevăratul, Inconfundabilul, Veşnicul şi Omniprezentul Moş Crăciun a Venit şi acum, ca şi în fiecare an, de peste 2000 de ani, să ni-l dăruiască pe iubitul Său Fiu, pe Care „din pântece mai înainte de luceafăr L-a născut”, şi care „astăzi” se naşte iarăşi pentru a noastră mântuire şi pentru ca noi „să creştem” duhovniceşte în fiecare an şi să ajungem la „vârsta bărbatului desăvârşit”, la vârsta plinătăţii în Hristos. Având această vârstă şi maturitate, provocările, deturnările şi ispitele „veacului acestuia”, cuprins şi învăluit de criză spirituală, nu ar mai putea să ne clatine şi să ne schimbe, deoarece sufletul şi inima noastră s-au făcut „Peşteră” şi „Iesle” adică sălaş primitor Pruncului Mântuitor.


Iubiţi fii duhovniceşti,

Mulţumindu-vă pentru dragostea şi jertfa de care aţi dat dovadă, răspunzând chemării noastre de a face din nou un efort financiar pentru continuarea şi finalizarea lucrărilor la noua Catedrală Episcopală din Caransebeş, edificiu pe care îl dorim sfinţit în Duminica Tomii – 11 aprilie 2010, Vă încredinţăm pe toţi de dragostea şi binecuvântarea noastră, la acest Slăvit Praznic al Naşterii Domnului din anul mântuirii 2009. În duhul acestei sărbători vreau să cred, iubiţi fii duhovniceşti ai Episcopiei Caransebeşului, că nemuritoarele cuvinte ale psalmistului răsună acum mai cu putere ca niciodată în mintea şi inima iubitului cler, cinului monahal şi a bunilor credincioşi din această eparhie: „Nu voi intra în locaşul casei mele, nu mă voi sui pe patul meu de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului nostru”. Amin.


Al vostru, de tot binele doritor,


† LUCIAN,
Episcopul Caransebeşului