NU M-AI CĂUTA DACĂ NU M-AI FI GĂSIT

Această aserţiune pascaliană existenţială a marcat întreaga istorie umană încă de la naşterea ei. Fiind „parte” din Dumnezeu, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul, prin voia Creatorului este adus întru existenţă şi pecetluit cu această marcă a chipului divin. Gândindu-l Dumnezeu ca o „rudă” a sa, l-a chemat pe om de la statutul de „imago Dei”, la asemănarea cu Sine.

În expozeul meu nu-mi propun să dezvolt o teologie a chipului, ci voi încerca să analizez, în lumina învăţăturii Bisericii, starea pre- şi post-pecatorială a omului. Încercând să descrie viaţa paradisiacă a existenţei umane, Părinţii Bisericii vorbesc mai întâi de registrul acesta de supravieţuire biologică în care a căzut omul prin neascultare. După ce omul s-a înstrăinat de Dumnezeu şi s-a autoexilat în deşertul unei lumi în care nu mai strălucea lumina slavei divine, căutarea omului şi regăsirea lui în divino-umanitatea hristică a fost posibilă tocmai datorită acestei „înrudiri” între om şi Părintele Ceresc, înrudire concretizată în datul ontologic al chipului.

Căzut prin trufie în clipa când îl îmbăta iluzia înălţării prin propria-i natură, cum afirma Nichifor Crainic, omul, pretinzându-se autonom şi uitând că adevărul său este dincolo de sine, „ascuns” in Arhetipul său dumnezeiesc, a considerat că poate afla răspunsuri la întrebările existenţiale, numai prin sine, instituindu-se ca „măsură a tuturor lucrurilor”. Mereu căutându-se, omul apare astăzi, sfâşiat se diverse tendinţe şi dornic de spiritualitate, dar incapabil să o afle pentru că cercetează taina sa în umanitate, nu în divino-umanitate : rege devenit rob prin căderea în păcat. Vorbim de cădere, nu pentru a indica o degradare valorică, ci o schimbare a modului de existenţă, o cădere de la viaţă. Dacă până la cădere sufletul trona asupra trupului, după eşecul libertăţii, sufletul n-a mai putut să troneze asupra trupului, iar unitatea s-a sfărâmat. Omul căderii se gândeşte numai la alergare şi nu vede că s-a abătut de la ţintă. Secolul vitezei şi al mişcării fără sens a apărut odată cu tendinţa primilor oameni de autonomizare, de ieşire din „înrudirea” cu Dumnezeu şi de slăbire a comuniunii cu El. Dacă ar fi progresat în cunoaşterea lui Dumnezeu, omul n-ar mai fi crezut cu atâta uşurinţă, sau n-ar fi căzut deloc. Sfântul Vasile vorbeşte de „repeziciunea” cu care Adam s-a decis pentru neascultare, acreditând chiar ideea unei îngâmfări venită omului din saturare. Fiind ocrotit de Dumnezeu şi bucurându-se de bunătăţile Lui, săturându-se repede de toate si, oarecum, îngâmfându-se de sătul, a preferat desfătarea arătată ochilor trupeşti, în locul frumuseţii inteligibile şi a pus săturarea pântecelui mai presus de bucuriile duhovniceşti. Dumnezeu dorea ca omul să crească în libertate din voinţă proprie şi prin efort propriu, dar el a refuzat acest efort şi a căzut în lumea simţurilor şi a plăcerilor uşoare. Poruncindu-i să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, Dumnezeu l-a angajat pe om într-o lucrare a libertăţii şi creşterii spirituale. Căderea a constat, deci, într-un act de neascultare, de unde ruptura de Dumnezeu şi îngrădirea iluzorie într-o libertate autonomă. De fapt, de acum omul se închide în egoismul sinelui său, devenind propriul său sclav, împărţind unitatea firii în mii de cioburi, cum spune sfântul Maxim. Opţiunea primilor oameni pentru autonomie şi, în cele din urmă, slăbirea comuniunii cu Dumnezeu, înseamnă „golirea” de sens a existenţei şi, totodată, „sărăcirea” structurii omeneşti sau „golirea” ei de har. Firea umană, din „permeabilă” pentru energiile divine, se opacizează şi aşa devine inflexibilă, iar harul, prin voia lui Dumnezeu, rămâne numai pentru a susţine fiinţa umană în viaţă, întrucât absenţa harului ar fi sinonimă căderii creaţiei în neantul din care a adusă la existenţă (cf. Ps.103.29-31). Prin această mişcare iraţională, omul, renunţând la mişcarea teocentrică în favoarea unei false iubiri de sine (philafteia), „se află într-un vagabondaj metafizic nestatornic şi într-o neorânduială cumplită a sufletului şi a trupului”. Omul căderii este egocentric, căutând sub orice formă să se individualizeze şi crezând că afirmarea unilaterală de sine îi protejează personalitatea. Cel care se afirmă ca individ, încercând „confiscarea” firii umane sau văzându-se ca singurul posesor al acesteia, nu se poate realiza ca persoană.

Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că persoana se realizează şi se exprimă deplin atâta vreme cât se recunoaşte ca posesoare a aceleiaşi umanităţi, în comun cu alte persoane, îmbogăţindu-se spiritual prin comunicarea cu celelalte persoane umane. În acest context, izolarea, încercarea de afirmare individuală şi egoismul nu-l îmbogăţesc pe om ci, dimpotrivă, el devine „nicăieri de singur”, după expresia gânditorului Constantin Noica. Părăsindu-L pe Dumnezeu, protopărinţii s-au înstrăinat şi de restul creatiei, trăind „pe acest pământ ca nişte exilaţi” şi întinând pământul, aerul, cerul şi pe toate cele de sub el prin faptele lor necuvincioase. „Hainele de piele” cu care este îmbrăcat omul după cădere exprimă mortalitatea biologică, dar nu e vorba de moarte (thanatos), ci de mortalitate (nekrotes), de o nouă stare în care se găseşte omul, de o viaţă în moarte. Omul nu mai are ca înainte viaţa ca o caracteristică constitutivă a lui, nu mai există datorită vieţii care ţâşneşte în mod natural din el, ci există întrucât amână moartea. Ceea ce există în principal acum este moartea; viaţa (zoe) s-a schimbat în supravieţuire (epibiose). Înainte de a fi îmbrăcat „hainele de piele”, omul purta un veşmânt „ţesut” de Dumnezeu, haina lui psiho-somatică era ţesută din harul, lumina şi slava lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, după cum explică Sfântul Maxim, că trupul lui nu cuprindea în el calităţi contrare între ele, care acum în trag în direcţii opuse, îl macină prin stricăciune şi-l corup, ci era alcătuit din calităţi simple şi necontradictorii între ele. Şi sufletul omului era deschis puterilor îngereşti şi lui Dumnezeu, nu întâmpina rezistenţă, fiind în comuniune atât cu lumea spirituală, angelică, cât şi cu Duhul lui Dumnezeu. Dar păcatul a dizolvat acea armonie şi omul a căzut, s-a amestecat cu noroiul şi a îmbrăcat haina morţii. Însă Dumnezeu rabdă în iubirea lui infinită şi această nouă stare şi o transformă în binecuvântare; preface ceea ce este un rezultat al negaţiei, în ceva relativ pozitiv. Astfel, Dumnezeu se foloseşte de noua stare ca să conducă umanitatea spre Binele cel mai mare, Hristos, Care va realiza într-un mod nou destinul ei iniţial pe care Adam nu l-a realizat, făcând o rea întrebuinţare a puterilor lui naturale. Oferă această stare relativ-pozitivă a hainelor de piele ca o a doua binecuvântare omului autoexilat, o adaugă naturii lui ca o a doua natură, pentru ca el, făcând uz corect de ea, să supravieţuiască şi să-şi realizeze destinul în Hristos. Pentru aceasta Hristos e singurul iubitor de oameni şi iubirea lui este integrală, totală pentru că ea cuprinde tot adevărul, toată dreptatea şi tot ce este înalt, nobil, nemuritor. Căci ce iubire este aceea care nu izbăveşte de moarte pe cel pe care –l iubeşte? Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte ; Dumnezeu însă, prin învierea Lui îi „condamnă” pe oameni la nemurire. Prin învierea Dumnezeului-Om, natura omenească a fost condusă în mod definitiv pe calea nemuririi şi a devenit înfricoşătoare chiar şi pentru moarte. Pentru că înainte de învierea lui Hristos, moartea era înfricoşătoare pentru om, iar de la învierea Domnului, omul devine înfricoşător pentru moarte ; aşa cum până la învierea lui Hristos era natural pentru oameni să fie muritori, tot aşa după înviere, naturală a devenit pentru ei nemurirea. Prin păcat omul a devenit muritor şi mărginit; prin învierea Dumnezeului-Om, el devine nemuritor şi veşnic. Fără înviere nu există nici în cer, nici sub cer nimic mai absurd ca lumea aceasta; şi fără nemurire nu există mai mare deznădejde decât viaţa aceasta. Dar ca să învieze împreună cu Hristos, omul trebuie mai întâi să moară împreună cu El şi să trăiască viaţa lui Hristos ca şi cum ar fi viaţa lui proprie.

După acest excurs privitor la învierea în Hristos, ne întoarcem la ideea patristică a Arhetipului spre care omul tinde şi-şi caută împlinirea, ceea ce înseamnă că natura umană nu se putea întregi prin simpla ei tindere spre desăvârşire, ci trebuia să realizeze unirea cu Modelul şi Prototipul ei, căci Hristos nu este o întâmplare, un accident în istorie. Înomenirea Logosului „evenimentul cu rezonanţă cosmică”, după cum spunea regretatul părinte John Meyendorff, constituie o a doua creaţie a omului, acesta devenind o făptură nouă recreată şi transfigurată. În Mântuitorul Hristos, chipul divin este restaurat pentru umanitatea întreagă, şi aşa cum pe cruce natura umană a fost vindecată de boala păcatului şi spălată prin sângele euharistic al Domnului, prin înviere a fost omorâtă moartea, căci piroanele iubirii dumnezeieşti jertfite s-au înfipt în inima iadului, care nu L-a mai putut ţine pe Hristos, după cum afirma sfântul Atanasie al Alexandriei. De aceea, mărturisea mistica apuseană Caterina de Sienna „pe cruce nu piroanele l-au ţinut pe Hristos, ci marea Lui iubire pentru noi”. Recapitulându-ne prin moartea Lui de-viaţă-făcătoare, prin Botez, Mirungere şi Euharistie, Hristos ne încorporează în El, ne altoieşte pe trupul Său divino-uman plin de Duhul Sfânt, pentru ca noi să devenim hristomorfi şi hristofori, întreaga noastră existenţă devenind teocentrică. De aceea spun învăţătorii Bisericii că în afara lui Hristos, existenţa biologică umană nu are nici „înfăţişare”, nici „nume”, ci rămâne o materie amorfă. Această transformare a funcţiilor biologice ale omului în funcţii ale Trupului lui Hristos nu se face cu distrugere primelor, ci prin transfigurarea lor. Concludente în acest sens sunt cuvintele pauline: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în Mine” (Galateni 2,20). De acum, tot urcuşul duhovnicesc se face în şi cu Hristos, Care prin Duhul ne ridică spre comuniunea treimică, comuniune care face ca şi creşterea noastră în îndumnezeire să fie pe măsura infinitului divin. Epectaza de care vorbea sfântul Grigorie de Nyssa este nelimitată, pentru că este un progres în iubire şi hotarul iubirii este acela de a nu avea hotar. Cu cât iubim pe cineva, cu atât mai mult participăm la viaţa lui, cu cât iubim pe Dumnezeu, cu atât participăm la viaţa Lui, progresând în această iubire la infinit. Pnevmatizat prin lucrarea îndumnezeitoare a Duhului şi dumnezeu după har, sfântul reflectă şi împrăştie lumina slavei necreate, devenind izvor de binecuvântare pentru fraţii săi care încă n-au cunoscut acţiunea terapeutică a harului Sfântului Duh.

Fără a avea intenţia unei abordări exhaustive a temei noastre, de altfel, insondabilă şi inepuizabilă, am încercat să conturez destinul omului în gândirea patristică a Bisericii. Am schiţat apoi câteva idei laconice despre disperarea şi des-centrarea omului, provocate de ieşirea deliberată din ecuaţia comuniunii iubitoare şi vivificatoare cu Sfânta Treime, şi, în cele din urmă, am vorbit despre regăsirea omului de către Părintele ceresc în Hristos, Cel Care prin înomenirea, jertfa, moartea, învierea şi înălţarea Sa a unit pe veci pe om cu Dumnezeu şi a desfiinţat prăpastia ontologică ce-i despărţea. Acest lucru ne face să înţelegem cuvintele lui Pascal, care constituie lait-motivul lucrării noastre, într-o determinare duală, căci, în Hristos, şi omul şi Dumnezeu le rosteşte: Dumnezeu l-a căutat pe om pentru că l-a găsit mai întâi restaurat în Fiul Său înomenit, Arhetipul şi Modelul omului, iar omul L-a căutat dintotdeauna pe Dumnezeu pentru că L-a găsit în Hristos în Care şi-a găsit sensul, ţelul şi împlinirea umanităţii sale după cum spunea regretatul teolog grec Panayotis Nellas: „Maturitatea omului reprezintă hristificarea lui”. În acelaşi sens afirma cu câteva secole mai înainte sfântul Maxim Mărturisitorul: „Omul şi Dumnezeu îşi sunt unul altuia paradigme”, căutându-se şi regăsindu-se în modelul divino-uman, Hristos Dumnezeu-Om.

Chiar dacă pare paradoxală din punct de vedere gramatical, timpurile verbale neconcordând, fraza pascaliană este profund creştină şi mai actuală ca niciodată. Ea revelează tainica nuntă veşnică a omului cu Dumnezeul Treimic, în Hristos fără de Care, spune părintele Iustin Popovici, „omul trăieşte într-o permanentă demenţă a-logosică”, adică într-o continuă căutare conştientă sau inconştientă a lui Dumnezeu, dar o negăsire a Lui, ceea ce prelungeşte drama unei umanităţi sfâşiate de neiubire. Aş încheia, lăsându-l pe Fericitul Augustin să vorbească, care, într-un mod inegalabil, descrie perpetua căutare a lui Dumnezeu de către om: „Aşadar, în ce mod Te caut eu, Doamne? Căci atunci când Te caut pe Tine, Dumnezeul meu, caut viaţa fericită. Să Te caut ca să trăiască sufletul meu. Căci trupul meu trăieşte din sufletul meu şi sufletul meu trăieşte din Tine…Târziu Te-am iubit. Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit. Şi iată, Tu erai înlăuntrul meu, şi eu eram în afară, şi acolo Te căutam şi dădeam năvală, eu, cel urât, în aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine, şi eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea, ai strălucit şi ai alungat orbirea mea, Tu ai răspândit mireasma şi am respirat şi suspin după Tine, Te-am gustat şi mi-e foame şi sete, m-ai atins şi ard de dorinţa după pacea Ta”.

Diac. Prof. Vicenţiu Românu


BIBLIOGRAFIE :
1. Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, trad. de pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu1997.
2. Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu 1998.
3. Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, trad. de pr.dr. Constantin Coman, ed. Bizantină, Bucureşti 1996.
4. Fericitul Augustin, Confessiones, trad. de pr. prof. dr. Nicolae Barbu, ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1994.
5. Joachim Jeremias…, Cartea fiului risipitor, ediţie îngrijită de diac. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu 1998.
6. J. Meyendorff, Teologia bizantină, trad. de pr. dr. Alexandru I. Stan, ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1996.
7. P. Nellas, Omul – animal îndumnezeit, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu 1994.
8. Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, trad. de pr. dr. V. Răducă, ed. Christiana, Bucureşti 1995.
9. P.S. Dr. Irineu Slătineanul, Omul, fiinţă spre îndumnezeire, ed. Reîntregirea, Alba-iulia 2000.