Cugetări asupra postului

I.Începătoriile postului
Căutarea noastră cea neîncetată (I Tesaloniceni 5, 17), cea care ne continuă în sens şi adevăr, pricinuieşte postul! Dar înainte de aceasta, începătoriile postirii, sau aspectele prime ale ajunării, sunt ruşinea şi înfrânarea. Şi credem în aceste trepte amintindu-ne de ceea ce spunea Sf. Ioan Gură de Aur: „dorinţa postului depărtează neruşinea”. Întrebarea noastră cade, prin urmare, asupra ruşinii şi a voirii Căci ce înseamnă dorinţă dacă nu chemare intimă, care caută să se împlinească prin voinţă? Dar care este motivul pentru care voinţa nu se întregeşte, sau nu se face lucrătoare înaintea ruşinii? Pentru a înţelege, iată câteva gânduri scurte asupra ruşinosului…


…Ruşinea a existat încă de la începuturile noastre. Ne-am luptat cu ea pe când eram în Rai şi am rămas să ne luptăm, după obicei, până astăzi. Curios cum, odată cu anii am încetat să-i mai înţelegem rostul sau esenţa; o numim fără să mai reuşim o definire. „Roşitul” este, fără doar şi poate, al conştienţei, conştienţa a conştiinţei, conştiinţa a liberului arbitru, iar noi ai trăirii. Despre ce înregistrăm ca trăire nu putem întreba decât conştiinţa, care la rândul ei este dată de conştienţă, conştienţa de recunoaştere. A recunoaşte înseamnă a fi ruşinos! Afirmăm acestea considerând, precum am arătat, că beneficiul ruşinii este recunoaşterea. În lipsa ruşinii tot ceea ce manifestăm nu este autentic, nicicând recunoscut, sau, mai corect spus, asumat. Prin ruşine recunoaştem şi asumăm ceea „ce este”, de aceea numim ruşinea recunoaştere şi recunoştinţă. În tonul unor astfel de idei înţelegem autenticul doar prin existenţa „ruşinosului”.
Dar pentru a mai înlesni un adevăr să amintim de o poveste interesantă:
„Zeus, când făcu oamenii, rândui în fiecare felurite înclinaţii, dar uită să le dăruie tocmai Ruşinea. Şi, nemaiavând pe unde să o aşeze, îi porunci să intre prin dos. Ruşinea se supără şi se împotrivi. Dar Zeus îşi susţinu cu tărie porunca şi Ruşinea zise: Din această privinţă, toţi desfrânaţii sunt neruşinaţi.”
Am constat că „chipul unei lupte” este ruşinea, de aceea considerăm că a venit vremea să ne îndreptăm atenţia asupra lucrări ce se săvârşeşte prin voinţă…anume asupra chipul înfrânării.


Înfrânarea caută să readucă onticul divino-uman, înlocuind pe cel lumesc. Credem că înainte de o „fiire” umană noi ne lăsăm furaţi de o „fire” instinctuală, sau simţuală. În acest sens cuviosul Nicodim Aghioritul spunea: „Două sunt pricinile pentru care mintea s-a robit dezmierdărilor simţite. Cea dintâi şi mai tare pricină este că, după călcarea poruncii de către Adam, unealta lui, adică trupul, îşi ia toată câtimea şi alcătuirea sa de la dezmierdarea cea simţită, împătimită şi necuvântătoare […] Iar a doua pricină este că şi după ce s-a născut, tot cu dezmierdare se hrăneşte; căci întru toţi şi cei întâi ani ai vârstei celei copilăreşti (şi cu mult mai vârtos în toate cele nouă luni din mitră), fiindcă nu este desluşită împlinirea părţii celei cuvântătoare şi nu este a unelti organele cele simţitoare ale trupului, ca să-şi lucreze lucrarea şi să se îndeletnicească cu dezmierdarea cea gândită. Iar trupul le unelteşte nu doar pentru hrana sa cea de nevoie, ci şi pentru dezmierdarea sa cea pătimaşă.” Prin urmare înfrânarea este revolta de revenire la o stare primă. Dar pentru că în Hristos starea primordială s-a înnoit, înmulţindu-se firea cea Adamică, prin „frâna fiinţei” noi revenim la firea cea nouă…ne îndumnezeim!


Dacă ruşinosul garantează autenticul, înfrânarea se face chezăşie libertăţii! În prisma unor astfel de concepte am numit ruşinea şi înfrânarea ca fiind începătoriile postului, întrucât ele readuc pe tron umanul şi ne eliberează de instinctual. Ele sunt mijlocitoarele revenirii, care clădesc simţirea. Simţirea face umanul, iar prin uman „postitorul” îşi începe rostul. Întrucât fără de om postul nu are asupra cui să se pogoare!


II.Desăvârşirea voinţei în căutarea neîncetată
Atunci când omul s-a redobândit sieşi prin aceea că s-a făcut ruşinos şi a pus început înfrânării, discuţia noastră capătă profunzime. Fiindcă, de acum, suntem nevoiţi a lua în calcul şi continuitatea stării de ardere, şi suntem obligaţi „să aruncăm în joc” noi concepţii al căror rost este să ne aproprie de esenţa îndumnezeirii.


Dar, mai înainte de a încerca asupra sensului de „căutare neîncetată”, am vrea să înţelegem câteva aspecte ale căutării. Bunăoară, ce este căutarea? Sau cum se manifestă ea? A căuta presupune, întâi, atenţia prin care să observi. Deşi am fi tentaţi să credem că principiul unei căutări este dorirea, trebuie să recunoaştem că prima cauză a cercetării este atenţia. Întrucât trebuie să „ştii” ce doreşti, sau, dat fiind faptul că vorbim de fiinţa personală, ce îţi doreşti. Ceea ce „face” căutarea este „prin raţiune”. Sesizăm, însă, că, deşi raţiunea (atenţia) creează starea de a căuta, ceea ce o menţine este de natură „simţibilă şi volitivă”! Înţelegem, prin urmare, că actul căutării înscrie în el cele trei capacităţi ale persoanei (raţiune, voinţă şi sentiment) şi că, în chip firesc, „cercetarea se face personală”. Considerând persoana ca pe un prezent continuu, care refuză schimbarea dacă aceasta nu este prin sine, înţelegem căutarea ca pe o prezenţă sau nedespărţită a fiinţei umane! Iată, deci, cum căutarea, prin structura ei, este atât prezenţă, cât şi confirmare a prezenţei…dar atunci de ce: „Rugaţi-vă neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17)? Sau „căutaţi neîncetat” (infinitul)?


Expresia nu vrea decât să confirme şi să întărească sensul căutării. Pentru că astfel, devenind o de netăgăduit, omul să nu mai găsească motiv să uite sau să se împuţineze! Pe de altă parte această exprimare lărgeşte prisma umanului, întrucât fiinţa personală este pusă în faţa „demnităţii” ei. Aceea de a deveni infinită! Unde poţi vedea finalul neîncetatului, sau al prezenţei? Omul are prin această voinţă, veşnic ascultată, deplinătatea sa de fiinţă. Anume el este ceea ce nu se trece neantului, nu mai încape în nefiinţă! Importanţa căutării se dă prin aceasta…


După ce omul s-a redobândit pe sine sieşi el recucereşte încă o virtute: aceea de a fii prezent. Prezent prin ceea ce trăieşte şi caută. Abia acum el este în deplinătatea „datului” său!


III.Comuniunea ca nevoie sau întărirea simţirii
Ceea ce deosebeşte un ipostas de o persoană este capacitatea celui de-al doilea de a se preda. De a se preda pe sine, întreg, aproapelui. Ne aducem aminte de ceea ce spunea John Donne: „Nici un om de pe lume nu-i doar un ostrov, stingher şi de sine stătător; fiece om este o bucată de continent, o părticică din întregul cel de căpetenie; dacă marea îi smulge cu valurile un bulgăre, Europa e împuţinată aşa cum ar fi orice limbă de pământ, sau moşia ta sau a prietenilor tăi; moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins de omenire. Şi de aceea niciodată să nu faci întrebarea pentru cine bat clopotele; pentru tine bat!”


Comuniunea este tot o recunoaştere, dar, de această dată, o recunoaştere a existenţei celuilalt pentru „autentificarea ta”. În acest sens Jean-Luc Marion spunea: „[…] de care lucru nu mă pot îndoi? Nu mă pot îndoi decât de acesta – de faptul că sunt în momentul în care gândesc că sunt şi că sunt tot atât de des cât repet acest moment. Dar nici de un obiect certificat nu mă mai pot îndoi că el este de fiecare dată şi atâta timp cât îl gândesc […] sunt sigur de mine pentru mă gândesc; dar atunci mă fac obiectul meu însumi şi nu primesc decât o certitudine de obiect. Mă ratez deci ca ego. […] de unde vine această îndoială asupra mea însumi? […] La ce bun certitudinea mea, dacă ea depinde tot de mine, dacă eu nu sunt decât prin mine? […] Pentru ca să fiu nu doar în mod sigur, ci cu o certitudine care mă interesează, trebuie, aşadar, să fiu mai mult şi altfel decât ceea ce pot să-mi garantez, şi anume trebuie să fiu plecând de la o fiinţă care mă asigură de altundeva decât plecând de la mine”. Trebuie să iubesc, îndrăznim noi!


Dragostea este intuitivă, prin ea gândirea discursivă primeşte potenţa angelică. Ori comuniunea nu face altceva decât să confirme şi să înnoiască simţământul iubirii. Este drept că finalitatea dragostei este aceea de a nu mai cunoaşte spaţiul, timpul, „locul” …dar apogeul acesta se face prin confundare. „A confunda” ceea ce suntem (sunt) şi ceea ce este exterior nouă (mie), prin neputinţa de a mai infirma persoana aproapelui - care ne (mă) întregeşte; se face în comuniune şi în sinceritate. De aceea, pentru „existenţa unui aproape” trebuie ca mai întâi să fii autentic, apoi liber în alegerea ta şi în final „căutând neîncetat”!
Aproapele ne este indispensabil fiindcă prin el dobândim siguranţa existenţei noastre, iar când depăşim nevoia certitudinii, aproapele ne este indispensabil, căci este al nostru şi noi suntem prin el! Ceea ce ne autentifică nouă existenţa nu este prezenţa. Prezenţa ne face doar simţibili celorlalţi nu şi nouă! Ceea ce ne dăruieşte sensul este aproapele, de care ne lipim în mod egoist pentru a ne certifica, dar care ne primeşte înghesuindu-ne spre noi. Comuniunea spre care pornim „ego” (singuri) ne traduce, răbdătoare, în noi!


IV.Contemplaţia şi traducerea în revelat
Ceea ce reiese imediat din comuniune, „din noi”, este traducerea contemplaţie în revelaţie. În virtutea faptului că nimic nu mai este prin noi totul ni se relevă, căci contemplarea ajunge să cuprindă în sine ansamblul. Anume „vederea” şi a acelora pe care „singurul” nu le poate vedea. După cum am afirmat şi mai sus, comuniunea ne dă potenţe angelice, mai exact ni le validează, transformându-ne gândirea în una intuitivă. Intuitivul priveşte timpurile nu prin schimbare, ci prin imuabil. Prin urmare intuitivul se face părtăşie „prin har” Divinităţii…


Contemplaţia se mişcă spre revelaţie! Aceasta şi pentru că trăind comuniunea nu ai cum să nu descoperi persoana comuniuni. Altfel am înţelege posibilitatea unei comuniuni între fiinţe nepersonale! Prin comuniune Dumnezeu ni se relevă făcându-ne părtaşi ai Săi.


Pentru a ne întregi înţelegerea trebuie să ne mai lămurim un singur concept: acela de revelaţie. A revela înseamnă a descoperi. Descoperirea, asemenea căutării, are un principiu atemporal. Adică ea este o prezenţă continuă şi nu o „corespondenţă întreruptă”. Şi descoperirea se face prin căutare, căci nimeni nu se descoperă oricui; nimeni în afară de Dumnezeu…care se dă tuturor celor care-L caută! Revelaţia este, deci, o neîntreruptă căutare care răspunde căutării… ”Caută-mă căutării”!



V.Postul ca stare de îndumnezeire
Iacătă-ne ajunşi acolo unde dialogul nostru se încheagă pentru a se încheia. Am primit, în timpul scurtei noastre disertaţii, să aducem în discuţie câte ceva despre post, o parte mult mai adâncă am trecut-o sub tăcere. Despre aceea rămâne să trăim fiecare pentru noi şi „unii pentru alţii”, în comuniunea care ne defineşte…Am ajuns să aducem în atenţie finalitatea postului şi esenţa lui.


Postul este o stare! El este recunoaştere şi recunoştinţa (născută de recunoaştere), el este asumare, el este libertate şi chezăşia ei, el este comuniune şi spre revelaţie! El este trăirea în care nu mai avem nevoie de certitudinea egoistă. Fiindcă în postire îţi dobândeşti siguranţa „fiiri” tale prin manifestarea ta în comuniune, în noi. Şi dacă postul este o stare, înscriindu-te lui eşti un trăitor. Căci nu se poate ca cel care este părtaş unei stări să nu trăiască.


Rămâne să ne întrebăm asupra naturii pe care o are postirea. Anume asupra stării pe care o aduce. Credem că postul este al îndumnezeirii. Îndumnezeirea noastră este dată de participarea pe care o avem la energiile divine. Noi suntem dumnezei „după har”! Deci îndumnezeirea se indică ca starea de comuniune cu Divinitatea. Ori în comuniune Hristos ţi se predă ca persoană, nu îţi mai rămâne noţiune abstractă. A posti înseamnă a te subscrie şi a te manifesta în comuniunea Dumnezeiască. Anume pentru că prin aceasta (postire) îţi negi instinctul şi recunoşti universalul necesar cu adevărat. Dar mai cu seamă este comuniune pentru că în post răspunzi căutării pe care Hristos o întreprinde neîncetat!


Prin ceea ce s-a numit, convenţional, „înfrânare în scopuri religios-morale” se face o devenire esenţială. Întrucât omul singur se va descoperi, în post, „Biserică a lui Hristos” şi prin aceasta şi „Biserică a sinelui”. În post nu mai încape uitare, nu mai încape memorie, el este o continuă contemplare (revelaţie) pe care o trăieşti nemijlocit… Postitorul se află erou pe margine râului „Letha”, capabil să bea fără să uite!


Postul îţi repropune intimitatea cu Hristos. Îţi acordă posibilitatea de a-ţi reafirma libertatea. Şi spre deosebire de orice alt prilej, postul îţi oferă aproprierea într-o formulă atât de evidentă şi de simplă, încât pentru o clipă ai fi tentat să nu te încrezi în el. Dar „aceasta e credinţa stranie a creştinilor”, cum îi plăcea lui Camil Petrescu să spună, ea nu-ţi propune forţări şi, din păcate, nici nu caută să mai stăruie asupra evidenţelor…



BIBLIOGRAFIE:




1. Sf. Ioan Gură de Aur, „Dascălul pocăinţei”, traduc. P.S. Irineu Slătineanu, Editura Episcopiei Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, 1996;
2.Ieromonah Savatie Baştovoi, „Între Freud şi Hristos”, Editura Marineasa, Timişoara, 2005;
3.Sfântul Vasile cel Mare, „Omilii la Hexaemeron”, în „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. XVII, traduc. Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului biblic, Bucureşti, 1986;
4.Cuviosul Nicodim Aghioritul, „Paza celor cinci simţuri”, traduc. Arhim. Dometian (traducere din 1826), Editura Anastasia, Bucureşti, 1999;
5.Ernest Hemingway, „Pentru cine bat clopotele?”, traduc. Dumitru Meziliu, tipărită la Combinatul poligrafic, 1971;
6.Jean-Luc Marion, „Fenomenul erosului”, traduc. Maria-Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004;
7.Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma, „Curs elementar de bioetică”, Editura Marineasa, Timişoara, 2002;