Postul – armă a luptei duhovniceşti sau „foame şi sete după Dumnezeu”

Pocăinţa unită cu postul este nota fundamentală a perioadei de pregătire pentru Sfintele Paşti şi exerciţiul sau şcoala spirituală de înviere a sufletului nostru din patimi şi păcate. Rugăciunea este mai intensă în această perioadă şi mai interiorizată. Postul acesta de 40 de zile, care precede Săptămâna Sfântă şi Mare a Patimilor Domnului este pregătire pentru Sărbătoarea Sfintelor Paşti, dar şi o amintire sau o pomenire activă, existenţială, nu doar psihologică, a postului de 40 de zile pe care l-a ţinut sau l-a trăit Moise când a primit Tablele Legii, precum şi o comemorare activă a postului de 40 de zile al Mântuitorului nostru Iisus Hristos în pustie, când după 40 de zile şi 40 de nopţi de postire completă, Mântuitorul a fost ispitit de diavol în pustie. Cele trei mari ispitiri ale lui Hristos sunt ispitele permanente din viaţa creştinului. Şi anume: 1) ispita consumului material a lumii create de Dumnezeu în uitare de Dumnezeu; 2) ispita stăpânirii lumii exterioare având interiorul sufletului robit de duhul viclean; 3) ispita autoafirmării, de a fi ca Dumnezeu, fără a asculta de Dumnezeu. De aceea, nu se poate vorbi despre post dacă nu vorbim şi despre ispitele legate de post. Ispitele înseamnă încercări care oscilează între propuneri de fericire fără mare efort şi temeri de suferinţă multă fără răbdare. Adesea ispitele sunt propuneri iluzorii şi false care vin din firea umană păcătoasă sau de la diavoli pentru a deturna pe om de la scopul său principal şi anume acela de a creşte spiritual în asemănarea cu Dumnezeu, prin unire cu El.

Din invidie, diavolul a ispitit pe om, pe Adam, în Rai, pentru că a presimşit cât de mare este demnitatea omului şi cât de mare va fi ea, dacă omul creat după chipul lui Dumnezeu va ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Chipul era dat omului de Creator, iar asemănarea trebuia dobândită prin conlucrarea cu El.

Chipul lui Dumnezeu din om este sămânţa (începutul) sfinţeniei, iar asemănarea cu Dumnezeu este roada sfinţeniei.

Diavolul încearcă totdeauna să îndepărteze pe om de la asemănarea cu Dumnezeu, îi răpeşte ocaziile de transfigurare sau de creştere în har şi lumină veşnică, când îl desfigurează prin patimi egoiste sau cădere în păcat.

Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos este ispitit de diavol după ce a flămânzit. Patruzeci de zile de post şi rugăciune L-au adus în starea de foame. Or, foamea trezeşte în om un comportament multiplu. Când omul este flămând, el poate deveni mai lacom, mai agresiv, mai nerăbdător, adică îţi iese din fire. Mântuitorul ne arată că, deşi foamea materială ar fi putut să-L determine să caute mai mult materia, El transformă, schimbă sau mută foamea aceasta materială, pe plan spiritual. Când diavolul, văzându-L flămând pe Iisus, Îi spune: „porunceşte pietrelor acestora să se prefacă în pâine şi ele se vor preface”, Mântuitorul refuză să facă minuni pentru Sine. El nu face minuni pentru Sine, ci face pentru alţii. De pildă, El face o minune înmulţind cele cinci pâini şi doi peşti în pustie pentru mii de oameni, flămânzi trupeşte, dar hrăniţi sufleteşte.

Iar când Iisus spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4), El ne arată că omul este, mai întâi de toate, o fiinţă teologică, care se hrăneşte din comunitatea de iubire cu Dumnezeu, din rugăciune şi din ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Şi după ce omul şi-a hrănit mai întâi sufletul, atunci se cuvine să-şi hrănească şi trupul. Altfel, nu se deosebeşte de un animal. Deosebirea dintre fiinţa biologică şi cea teologică, adică dintre persoana umană creată după chipul lui Dumnezeu – Persoană divină, şi celelalte fiinţe biologice din lume stă tocmai în faptul că omul ca persoană inteligentă şi iubitoare, mai întâi trebuie să se hrănească spiritual în comuniune personală cu Dumnezeu, şi apoi material.

De aceea, noi, înainte de a mânca, ne rugăm lui Dumnezeu iar, înainte de a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, postim material, dar ne hrănim cu cuvântul Evangheliei, cu rugăciunile Bisericii şi cu cuvintele din sfintele slujbe. În ziua când ne împărtăşim nu mâncăm, pentru că mai întâi ne hrănim sufletul, în rugăciune sau în comuniune cu Persoana divină eternă.

Însă sufletul antrenează întreg corpul ca să participe la viaţa sufletului. Deci, omul nu poate fi redus la un simplu consumator de lucruri materiale. Trupul omului fiind limitat şi trecător se hrăneşte cu lucruri limitate şi trecătoare. Dar sufletul său, creat după chipul lui Dumnezeu Cel infinit, deşi este finit, în mod tainic este deschis spre infinit şi nimic din lucrurile finite din lumea aceasta nu-l poate sătura, nu-l poate împlini. Orice alipire excesivă a sufletului faşă de lucrurile limitate din lume îl face să se limiteze la acestea. Orice alipire exclusivă a sufletului de lucrurile limitate şi trecătoare îl deturnează de la scopul său de a fi în comuniune cu Dumnezeu Cel nelimitat, nemărginit şi netrecător. În sufletul omului, aşa cum ne spune deja Vechiul Testament (cf. Înţelepciunea lui Solomon 3, 11), Dumnezeu a sădit dorul veşniciei şi, ca atare, numai o iubire nesfârşită şi o viaţă veşnică nesfârşită asigură libertatea şi creşterea adevărată a sufletului. „Unde este Duhul lui Dumnezeu acolo este libertate” (2 Cor. 3, 17). De aceea, postirea ca dezlipire de lucrurile limitate şi trecătoare şi unire sau alipire a noastră de Dumnezeu Cel nelimitat şi netrecător înseamnă începutul libertăţii noastre interioare. Când postim, noi facem exerciţiul libertăţii noastre interioare. Foarte adesea, din cauza mâncării, din cauza obişnuinţei cu mâncarea, omul devine un mecanism de consum. Iar acest mecanism impune anumite determinisme, şi astfel foamea devine un determinism, pofta pătimaşă devine un determinism, o înrobire a sufletului, iar omul lacom sau pătimaş devine maşină consumatoare de bunuri sau plăceri trecătoare şi limitate. Însă postul este tocmai încercarea de-a demonta, în mod liber şi conştient, determinismele naturii căzute, pătimaşe. Prin chemare la şcoala postului, ni se adresează o chemare la despătimire. Iar postul care nu e liber acceptat nu este post, ci înfometare forţată. Postul impus sau înfometarea forţată nu este virtute, ci este păcat. După cum smerirea de sine a omului este virtute, iar umilirea altora este păcat. Acest lucru ni-l arată şi marii duhovnici ai Bisericii noastre.

De aceea, fiecare posteşte cât poate. Biserica a făcut o regulă medie pentru toţi, dar cei ce nu pot posti ca înfrânare de la hrană materială trebuie totuşi să postească cel puţin spiritual ca înfrânare de la gânduri necurate, cuvinte urâte şi fapte rele, dacă vor să înainteze spre învierea sufletului. Bătrânii şi copiii sunt scutiţi de post. Totuşi, Biserica arată că în primele trei zile din prima săptămână a postului, de la răsăritul şi până la apusul soarelui, se mănâncă doar o singură dată, după slujba de seară. Însă unii nu rezistă să stea toată ziua fără mâncare, iar alţii mănâncă doar a treia zi.

Depinde de râvna şi de posibilitatea fiecăruia. Ceea ce este important însă, pentru că facem parte din Biserică, este să postim împreună cu Biserica. Acest înţeles al postului ca întâietate dată dimensiunii spirituale, hranei sufletului, este esenţial. În această perioadă de post reducem hrana materială, dar nu lăsăm în locul ei un vid, ci în locul ei înmulţim hrana spirituală. Mai multă rugăciune decât de obicei, mai multă citire a Sfintei Scripturi şi mai ales a Psaltirii, mai multe citiri din scrierile sfinşilor, precum şi spovedanie şi împărtăşanie mai deasă. E bine ca în această perioadă să citim în fiecare zi cel puşin câte un capitol din Sfânta Scriptură şi un text din Filocalie sau din Vieţile Sfinţilor, să avem convorbiri duhovniceşti cu oameni duhovniceşti, să sfinţim gândirea, vorbirea şi făptuirea. Cine nu poate posti material, pentru că este bolnav, poate, totuşi, posti spiritual, în sensul că se înfrânează de la gânduri urâte, de la priviri pătimaşe, de la vorbe care rănesc, care jignesc, care au în ele duh de stăpânire, duh de ceartă sau duh de slavă deşartă. De fapt, acesta este scopul postirii fizice: să ne antreneze, să ne atenţioneze şi să ne sprijine în postirea spirituală; ne înfrânăm pântecele ca să ne înfrânăm şi mai mult de la păcate, ca forme multiple de lăcomie.

A doua ispitire din pustie a Mântuitorului ne mai arată că, în timpul postirii, pe lângă lăcomia materială, mai vine şi ispita poftei de stăpânire. Diavolul Îi spune lui Iisus: „Închină-Te mie şi Îţi voi da toate împărăţiile lumii”. Iar Mântuitorul răspunde: „Numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm”. Mântuitorul nu acceptă să stăpânească lumea aceasta intrând în dependenţă de duhul viclean. Pentru că, dacă omul se închină diavolului, tot ce-i dă acesta în stăpânire va fi marcat de duhul vicleniei, al făţărniciei, al lăcomiei, al dedublării, al înşelării, al minciunii şi al morţii. De aceea, dreapta credinţă în adevăratul Dumnezeu este lumina postirii celei adevărate. Din această pricină, prima duminică din post se numeşte Duminica Ortodoxiei sau a dreptei credinţe. Nu-i suficient să postim, dacă nu păstrăm dreapta credinţă.

A treia ispitire este aceea a slavei deşarte. Diavolul Îi propune Mântuitorului să Se arunce de pe templu, asigurându-L că nu I se va întâmpla nimic. Iar Mântuitorul refuză să Se afirme pe Sine, să Se preamărească pe Sine. Prin aceasta, Sfânta Evanghelie ne arată că trebuie să luptăm în timpul postului şi cu ispita mândriei, care vine uneori tocmai din săvârşirea multor fapte bune. În rugăciunea Sfântului Efrem Sirul se spune: „duhul şi gândul smerit dăruieşte-l mie, slugii tale”. Oricât am posti de mult, oricât ne-am ruga de mult, trebuie să ne gândim că sunt alţii care se roagă mai mult decât noi, sunt alţii care sunt mai milostivi decât noi, mai curaţi decât noi. Numai când avem smerenie, pocăinţa, rugăciunea şi postul nostru sunt folositoare. Iar semnul prin care noi ne dăm seama că postul nostru a fost primit ca ofrandă adusă lui Dumnezeu este acela că avem în noi mai multă iubire faţă de Dumnezeu, mai multă iubire faţă de semeni, mai multă grijă de natură, de mediul înconjurător ca fiind dar al lui Dumnezeu pentru toţi oamenii.

Postul adevărat produce o schimbare în noi, o înnoire, o îmbunătăţire şi o îmbogăţire în fapte bune. De aceea, părinţii duhovniceşti care erau mult postitori au devenit buni duhovnici, mult iertători şi rugători, fiind adică Părinţi îmbunătăţiţi. Îmbunătăţirea sufletului este comoara cea mai mare pe care o putem noi dobândi când postirea noastră devine o acumulare de bunătate în suflet.


† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – Foame şi sete după Dumnezeu (înţelesul şi folosul postului), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2008, pp. 110-114