EPISCOPUL IOAN POPASU ÎN CONŞTIINŢA CARANSEBEŞENILOR –aspecte pastorale şi filantropice –

Trecutul istoric se întemeiază, pe lângă cele scrise şi pe unele povestiri rămase în graiul viu al poporului şi păstrate din bătrâni, care de multe ori au rostul să limpezească anumite nedumeriri ale istoriei şi să le întregească.


Prezenta lucrare este alcătuită pe istoria orală despre întemeietorul şi organizatorul Episcopiei de Caransebeş, episcopul Ioan Popasu (1865-1889), istorie care s-a păstrat cu sfinţenie de locuitorii Caransebeşului şi a fost consemnată în scris de învăţătorul Pavel Jumanca la anul 1936. 


Despre începuturile Episcopiei şi greutăţile întâmpinate de episcopul Ioan Popasu la Caransebeş, la aproape 50 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui ierah, caransebeşenii spuneau: Când a venit episcopul Ioan Popasu la Caransebeş, „nu avea unde să-şi plece capul“. Bunii caransebeşeni au închiriat pentru dânsul şi pentru treburile diecezei casa negustorului Stancovici, au rânduit acolo toate cele de trebuinţă, dar n-au avut cu ce plăti chiria. Şi noul ierarh a acoperit toate cheltuielile dintru început din banii aduşi de acasă, de la părinţii săi care erau negustori.


Fire întreprinzătoare, bine calculat şi cu tărie de voinţă, episcopul Popasu s-a pus pe lucru, să facă totul din nimic. Şi în această vreme rodul trudei sale s-a făcut cunoscut. A rostuit cumpărarea casei comandantului militar, din banii săi proprii, agonisiţi, agonisiţi cu înţeleaptă chibzuială. A cumpărat apoi celelalte clădiri, care formează şi azi averea eparhiei Caransebeşului.


Cu toate aceste greutăţi, episcopul Popasu a găsit resurse să ajute şi pe cei nevoiaşi care nu erau deloc puţini în condiţiile istorice vitrege de la jumatatea secolului al XIX-lea. Pavel Jumanca aminteşte în manuscrisul său de faptele de dărnicie ale legendarului episcop:


Văduve de preoţi şi învăţători, rămase pe drumuri, cu copii mici, fără avere şi fără nici un ajutor de nicăieri, cereau în scris, sau veneau la reşedinţă şi plângeau cu durere mare şi cumplită amărăciune nenorocita lor soartă. Şi bunul arhipăstor punea mâna în ladă, lua, din daniile adunate acolo, sume frumuşele şi le dădea: „Iacă, ia banii ăştia şi ajută-te cum te-o îndemna Tatăl din ceruri şi mai trimite câte o scrisoare şi om face şi noi ce-om putea, din ce ne-a dat Dumnezeu. Şi-o să trimit eu poruncă la protopop să mai facă şi ei ce-or putea pentru dumneata. Şi nu pierde nădejdea în Părintele nostru ceresc. El e atotmilostiv şi-o să te povăţuiască pe căile cele bune ale vieţii. Omul ce nu-şi pierde credinţa şi nădăjduieşte până la sfârşit, se va mântui de toate nevoile lumii acesteia”.

Şi veneau mereu oropsiţii vieţii şi găseau aci întotdeauna un ajutor şi dulci cuvinte de mângâiere şi întărire în lupte cu valurile grele ale vieţii.

Şi avea vlădica Ioan Popasu scrisori multe, aşa, de la om la om, şi-i ruga pe protopopi şi preoţi să poarte grijă de nenorociţii rămaşi în urma preoţilor şi învăţătorilor răposaţi, să dea şi ei acolo, împreună cu credincioşii, de la mână la mână şi să întindă bucata de pâine celor flămânzi. Şi îndemnul arhipăstorului găsea multe suflete cinstite şi binevoitoare.


Greutăţile materiale erau simţite cu asprime şi la şcolile româneşti confesionale, care trebuiau susţinute de parohii. De cele mai multe ori şcoala era o clădire improprie, cu o singură încăpere şi cu foarte multe obligaţii. În aceste condiţii învăţătorii erau slab retribuiţi, sau chiar lipsiţi de plată. Una din principalele griji ale episcopului Popasu a fost şcoala românească, lucru observat cu prisosinţă din activităţile susţinute pentru şcoli. Cu toate acestea, greutăţile nu s-au sfârşit. În condiţii de austeritate, nemulţumirile învăţătorilor erau multe: Veneau numeroase plângeri la reşedinţa episcopească şi blândul şi prea bunul ierarh se străduia din toate puterile să aline durerile şi suferinţele multe şi grele. Scădea din al său, trimitea scrisori cu îndemnuri bune, rugăminţi calde şi stăruitoare, porunci aspre dacă se ivea cazul, către toţi sfetnicii săi întru apostolat şi le cerea mereu să se îngrijească de şcoală şi de slujitorii acesteia.


Veneau unii dintre învăţători până la reşedinţa vlădicească. Nu se pomenea să nu-i primească, cu faţa senină, cu ochii buni îi asculta până la capăt. Şi oamenii îşi dezlegau baierele inimii şi-şi spuneau toate durerile şi toate greutăţile ce le aveau.


Punea apoi mâna în ladă scotea de acolo o sumă oarecare, de obicei lua întreaga sumă ce-o avea dascălul în salariul său: „iacă aci, cârpeşte-ţi sărăcia cum te-o îndemna Dumnezeu. Şi nu te mai supăra pe sătenii dumneatale. Ar vrea şi ei să fie bine, să te mulţumească şi pe dumneata, dar numai Tatăl din ceruri ştie că nu vor putea şi n-au de unde da.


Suntem săraci, am ieşit de sub ierarhia sârbească, dezbrăcaţi de toate bunurile moştenite din bătrâni. Suntem siliţi să clădim totul de la început, din temelii şi toate din nimic. Ne zbatem şi ne muncim ... să găsim căile cele mai bune şi mai drepte spre rosturile noastre. Cu ajutorul bunului Dumnezeu le vom împlini pe toate. Numai să avem încredere în El şi răbdare fără de margini. Credincioşii noştri de pe sate nu sunt oameni răi. Sunt necăjiţi şi ei. Au destule greutăţi. Să ascultăm cu blândeţe, să le vorbim cu înţelepciune şi ne vor înţelege graiul şi gândurile noastre. Şi ce vom face toate acum e mai bine. Să nu ne pripim şi să nu ne supărăm, căci nimic nu se poate face cu fruntea încruntată şi nici cu vorbe goale şi nerostite. Mai facem şi noi ce-om putea, ne vom descurca cum ne-o ajuta Dumnezeu, cu chibzuială cinstită şi răbdare multă, că aşa ni-i nouă rânduit acum, până vom putea ieşi deasupra nevoilor.


„Toate aceste necazuri să nu vă împiedice pe dumneavoastră învăţătorii de la marile rosturi naţionale pe care aveţi să le îndepliniţi. Adunaţi la şcoală, în cămăruţa aceea întunecoasă şi elevii săraci şi înzestraţi şi daţi-le cât mai multă învăţătură de carte şi-i îndemnaţi cu stăruinţă şi dragoste pe căile arătate nouă de Sfânta Evanghelie a Mântuitorului.


Faceţi ca să străbată în sufletele lor adevărurile de credinţă creştină şi de cinstită şi cuminte orientare în lume. Dacă am moştenit o stare de sărăcie şi obercăială la întunerec, să le deschidem ochii copiilor de aci ai neamului nostru să vadă lumina, s-o înţeleagă şi să-şi călăuzească paşii vieţii pe drumul cel drept al adevărurilor sfinte al realităţilor pământeşti. Să cunoască rosturile toate ale trăirii lor în lume, să înfăptuiască întotdeauna numai cele bune şi să se ştie păzi de cele rele.


Dumneavoastră, învăţătorii, aveţi o misiune sfântă. Urmaţi pilda Mântuitorului care s-a jertfit pentru binele lumii. Nu vă descurajaţi, ci dimpotrivă ridicaţi tot mai sus făclia învăţăturii de carte ca să lumineze până în cele mai ascunse colţuri ale pământului românesc. Ridicaţi bietul nostru neam din obscuritatea în care l-au aruncat vremile şi răutatea oamenilor şi vom clădi pentru dânsul, pentru toată suflarea, o altă viaţă, mai luminată, mai îndestulată; ne vom aşeza şi mai în rând cu celelalte neamuri, care au fost mai norocoase şi s-au înălţat deasupra noastră“.



Episcopul Ioan Popasu a şi înfăptuit cele spuse. A înfiinţat şi susţinut Reuniunea învăţătorilor români de la şcolile confesionale ortodoxe române din dieceza Caransebeşului, conştient de marea valoare pe care o are şcoala şi cultura în genere, pentru afirmarea unei naţiuni. Rezultatele au fost cuantificabile în timp: Din căminele şcolii noastre naţionale au început să pornească tot mai multe raze de lumină, care au împânzit toate satele şi au dat fiinţă, cu trecerea anilor, numeroaselor coruri, fanfare, case de cultură ... pe toate plaiurile bănăţene unde au fost şcoli confesionale ocrotite de biserică.


Ca dovadă limpede amintim aci o mică istorisire povestită de însuşi episcopul Popasu, cu ocazia sinodului eparhial din anul 1878:


Aflându-se la o şedinţă de la Casa Magnaţilor, a venit la dânsul ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Augustin Trefort, însoţiţi de numeroşi prieteni şi, recomandându-l lor pe Popasu, le-a spus: „Acesta este episcopul care are cele mai bune şcoli din ţară“. Întors acasă le-a istorisit aceasta deputaţilor din sinodul eparhial, spunând în acelaşi timp şi următoarele cuvinte: „Să ştiţi însă dragii mei, că nu e bine, când potrivnicul te laudă“. Şi proorocirea s-a întâmplat. În anul următor – 1879 – ministrul Trefort a venit cu legea prin care s-a introdus limba maghiară în şcolile noastre confesionale.


Implicare şi ajutor oferea Ioan Popasu tuturor celor în nevoi: Bunătatea sufletească de suflet a vlădicului Popasu nu se răsfrângea numai asupra nevoilor slujitorilor şcolii şi bisericilor. Se bucurau de preţiosul său ajutor şi nevoiaşi de toată starea şi toată chemarea, fără deosebire de limbă şi lege. El nu făcea nici o deosebire între oameni. Vedea în faţa lui nenorocirea şi se silea s-o potolească. Mare era numărul celor ce erau ajutaţi de dânsul.


Popasu nu se închidea în reşedinţa sa. El trăia în frământările vieţii sociale de tot felul şi sprijinea toate bunele acţiuni de obştesc interes, ori de unde ar fi pornit acestea. În ceasurile libere se plimba însoţit de sfetnici de ai săi, pe străzile oraşului sau dealungul trotuarului; urca dealurile Timişului. Lumea care-l întâlnea se oprea şi cu capetele descoperite arătau cinstirea lor şi veneraţia pentru înalta sa situaţie duhovnicească. Dar n-o făceau aceasta numai românii, ci toate neamurile ce trăiau pe aci, căci toţi îl iubeau şi-l respectau deopotrivă cu românii.


Se apuca şi stătea de vorbă cu numeroşi trecători: bătrâni, bărbaţi, femei, copii, din toate treptele sociale şi de toate naţiile. Şi mai cu deosebire se apuca la vorbă cu cei sărmani şi adeseori băga mâna în buzunar şi punea în palma nevoiaşilor ajutoare însemnate de bani.


În preumblările sale prin oraş, sau pe dealurile şi câmpiile ce-l împrejmuiesc, se oprea unde vedea mai mulţi oameni, adunaţi în faţa caselor în zile de sărbătoare sau în toiul muncii lor de tot felul. Ridica pălăria şi le da bineţe. Se sculau oamenii, sau lăsau lucrul, îşi descopereau capetele şi cu omenie cinstită ascultau cuvântul său pământesc, dulce şi încurajator. Şi întreba de toate ale lor preocupări şi necazuri. Îi mângâia, le întărea credinţa şi le da poveţe. Nu alegea oamenii, nu făcea nici odată deosebire de origine şi limbă. Şi mai ales se oprea la cei amărâţi şi urmăriţi de necazuri.


Înţeleptul episcop motiva atitudinea sa faţă de oameni cu grija pe care trebuie să o aibă un pastor sufletesc faţa de cei încredinţaţi spre mântuire: Şi când stau de vorbă cu aceşti oropsiţi de soartă, eu trag multe învăţăminte de viaţă din necazurile şi nenorocirile lor. Şi ca să-şi deschidă sufletele cu toată încrederea mă port eu aşa cu ei, ca să-i apropi, să-i leg cu dragoste de mine, să-i aduc la pieptul meu, căci Mântuitorul însuşi a spus: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi, toţi oropsiţii vieţii şi eu vă voi ajuta pe voi“. Adevărurile sfinte numai aşa îşi au rostul lor, dacă ele vor fi împlinite aci pe pământ în toate căile vieţii noastre. Lumina cerească, căldura ce vine din zările înalte, dă viaţă aci pe pământ. Din ele cresc plantele şi toate fiinţele pe care le auzi cântând imne de laudă creaţiunii. De ce noi, cei chemaţi să împlinim aci învăţăturile de credinţă, şi cum face ca din lumina lor din căldura razelor lor să înfrumuseţăm viaţa omenească, să înlăturăm răul din suflete, să împlântăm acolo dragostea curată faţă de oamenii noştri, din toată lumea aceasta Ce bine ar fi dacă toată omenirea ar urma cuvântul Evangheliei! N-ar mai fi ceartă, nici zâzanie, nici fapte rele, n-ar mai fi nici războaie, ci o viaţă de belşug, de împăcare, de mulţumire, de pace şi fericire. Lumea aceasta este însă departe de toate acestea. Răutatea a copleşit cu totul dintru început toată fiinţa omenească.


Durerea cea mare e însă, că nici noi, duhovnicii, slujitori ai sfintelor altare, doftorii sufletelor, nu suntem ceea ce ar trebui să fim. Ne-a copleşit şi pe noi păcatul. Chemarea noastră e cu totul alta...


Preoţii au devenit nişte năimiţi fără conştiinţă. Vâltoarea murdăriilor omeneşti i-a răpit şi, poartă cu sine. Eu aş vrea să le fiu pildă de bun îndemn, Vreau să mă dăruiesc cu totul apostolatului meu. Mă silesc să urmez pilda şi învăţăturile Mântuitorului întru toate ale mele. Şi iată de ce sunt aşa cum sunt.

Preocuparea de căpetenie – cum era şi firesc – a episcopului Ioan Popasu a fost activitatea pastorală şi conduita morală şi socială a preoţimii. Preoţii satelor aveau o pregătire teologică foarte sumară. În numeroase cazuri, toate cunoştinţele lor se reduceau la cetirile din cărţi şi rânduielile de tipic. Împrejurările social-politice, cât şi vitrega stăpânire ierarhică a sârbilor îi determinară pe preoţii satelor noastre să se alipească cu toată dăruirea lor de credincioşii a căror povăţuire duhovnicească le era încredinţată. Toată sarcina redeşteptării poporului la o conştiinţă cetăţenească şi naţională cădea în sarcina preoţimii. Popasu şi-a dat seama de rolul imens pe care-l are preoţimea la educarea poporului şi se preocupa să cultive în preoţi conştiinţa datoriei lor pastorale. Prin circulare, predici şi prin conferinţe periodice dădea mereu îndrumări şi sfaturi. Mai existau însă şi probleme: Îi chema la dânsul pe cei ce se abăteau din calea dreptelor învăţături şi îndatoriri şi cu vorba blândă se silea să le sădească în suflete conştiinţa datoriei lor duhovniceşti. Le spunea că omul este supus ispitelor multe şi grele din lumea aceasta plină de rele şi păcate. Oameni suntem şi noi. Dar se cuvine să ne oprim la vreme, să ne analizăm sufletele, să ne răscolim până în cele mai adânci cute ale sale conştiinţa noastră. La fiecare oră şi în fiecare dimineaţă, mai bine zis în fiecare clipă să ne întrebăm, o aşa suntem aşa cum se cuvine să fim? Noi nu ne putem lăsa în voia valurilor pline de răutăţi şi patimi. Preotul poartă cu sine harul dumnezeiesc primit la sfinţire şi e dator să se poarte pe măsura chemării ce i s-a încredinţat. Noi nu suntem oameni de rând. Noi trebuie să plutim deasupra vâltorilor şi vijeliilor lumeşti, ca să le putem domoli, ca să le putem îmblânzi, să călăuzim lumea ... şi piedici, prin labirintul vieţii celei de toată ziua, cu întunecatele rele ispite şi pilda degradatoare. Preotului i s-a încredinţat făclia luminată a lui Hristos. S-o poarte pretutindenea cu sine, să călăuzească, să lumineze căile credincioşilor spre adevărurile evanghelice propovăduite de Mântuitorul, căci cei ce umblă în lumină curată nu se pot poticni, ei vor merge înainte spre ţărmurile înflorite ale vieţii creştineşti. Noi preoţii, însă se cuvine în primul rând să dăm pildă vieţii noastre. Să enumerăm noi mai întâi şi mai cu cinstită conştiinţă, învăţăturile şi adevărurile evanghelice. Că numai văzând faptele bune, lumina pe care noi o purtăm şi cetirile din cărţile sfinte vor fi de bun folos obştesc... De mulţi amar de ani, cine le mai ştie numărul, poporul nostru a trăit într-un cumplit întunerec. Se cuvine să-l ridicăm cât mai sus, spre lumină mai înaltă, spre orizonturi cât mai largi, ca să vadă, să înţeleagă rosturile toate ale frământărilor sociale, să se ştie orienta cu paşii săi în lumea aceasta. Şi noi, preoţii, să fim şi aci alături de ei, de turma ce ni s-a încredinţat spre păstorire. Să cercetăm mereu, să cetim, să studiem fără nici o zăbavă şi fără osteneală, toate problemele de viaţă să ne ştim noi înşine orienta în frământarea lor.


Se vor ridica mulţi apostoli mincinoşi, care vor căuta să tragă folos din toate împrejurările. Să stăm mereu de veghe, să nu lăsăm lupul să intre în staulul oilor, să ne răpească din turmă, căci de fiecare oaie pierdută vom răspunde în faţa lui Dumnezeu şi în faţa istoriei.


Toate problemele de viaţă ale neamului să ne străduim să le deslegăm noi, să nu le lăsăm în sarcina străinilor răi şi lacomi. Căci va veni vremea când vom fi duşi în faţa judecăţii celei de sus şi a celor de jos... Şi ce vom şti răspunde atunci. Vom putea noi spune cu cuvântul Mântuitorului: „Da, acum din câţi mi i-ai încredinţat mie pe nici unul nu l-am pierdut“.


Către preoţii care nu ascultau îndemnul părintesc, cuvintele episcopului erau mai mustrătoare: Părinte, când ţi s-a încredinţat darul păstoririi s-a grăit şi s-a accentuat cu glas tare „Vrednic este!“ Deci se cuvine să împlineşti această lege. Şi dacă această vrednicie a slăbit, dacă vocaţia dumneatale nu-ţi mai îngăduie să-ţi împlineşti chemarea, părăseşte-o, dă-o altuia mai vrednic. Cu îndatoririle preoţeşti năimiţi nu pot fi. O sa urmăresc, fiule, vrednicia şi împlinirea îndatoririlor dumneatale îndeaproape şi dacă oi vedea că dumneata nu-ţi mai înţelegi misiunea o să te dezleg ca să poţi să-ţi urmezi calea dumneatale cu alte îndeletniciri. În cariera preoţească nu vei mai avea ce căuta.


Şi mulţi erau preoţii care-şi cercetau sufletul şi faptele şi ce sileau să se abată de pe povârnişul pe care au pornit. Şi ierarhul îi urmărea, îi încuraja, le ajuta şi se îndreptau, şi porneau pe calea cea bună şi dreaptă. Numai rar de tot era nevoie de măsuri mai aspre. Şi dacă era cazul, le aplica cu cea mai necruţătoare hotărâre.


Pentru a supraveghea cât mai bine activitatea preoţilor din eparhia sa, episcopul Ioan Popasu pleca adeseori în vizite inopinate, fără să anunţe pe cineva: Lua o trăsură de piaţă şi făcea câte o plimbare, îmbrăcat în haină preoţească mai modestă, sărăcăcioasă chiar. Lumea satelor nu-l cunoştea întotdeauna. Sta de vorbă cu oameni pe care-i întâlnea la munca câmpului sau în vatra satului. Uneori o lua pe jos, se oprea între copii, femei şi mai cu seamă îi plăcea să asculte pe bătrânii sfătoşi când povesteau din cele trecute vremi. Afla astfel multe şi de toate din viaţa satului şi necazurile omeneşti. La glasul său domol şi părintesc, oamenii îşi deschideau sufletul. Şi vlădicul afla toate împrejurările traiului lor necăjit şi purtarea cârmuitorilor locali, bisericeşti şi de administraţie politică.


Se întâmpla să mai găsească şi preoţi care nu-şi făceau datoria faţă de credincioşi şi atunci aplica acelora o corecţie nu tocmai comodă, şi de cele mai multe ori, publică. Tradiţia orală a caransebeşenilor consemnează cazul unui preot din apropierea Caransebeşului care a nu a fost găsit în ceas de vecernie la slujbă, din pricină că era ocupat cu munca ogorului. Episcopul a chemat pe învăţător şi pe crâsnic şi a început vecernia. La auzul clopotelor preotul s-a îndreaptă spre biserică a ajuns chiar la finalul slujbei. Episcopul l-a întâmpinat cu cuvintele: Părinte, dacă dumneata eşti ocupat cu atâtea treburi ale lumii deşarte şi stăpânit de lăcomie pentru avere, nu poţi să-ţi împlineşti datoriile dumneatale, trimite-mi mie vorbă şi-o să vin să-ţi ţin eu locul, că mult nu ne este îngăduit să stricăm rânduielile cele bune, moştenite din bătrâni. Turma încredinţată nouă se cere păstorită spre lumină şi adevăr. Şi cine nu înţelege rostul său aci, să se lase de chemarea sa, că-i mai bine aşa şi pentru el şi pentru marea obşte a credincioşilor.


O altă întâmplare asemănătoare este istoristă cu privire la un preot care nu a facut înmormîntarea fără „cuvenita” taxă. Episcopul a fost şi a oficiat slujba prohodului, iar preotul de ruşinea întâmplării a cerut transfer din eparhie


Despre moartea episcopului întâmplată la 5 februarie 1889, tradiţia orală consemnează: Episcopul Ioan Popasu a murit ca un sărac. Tot ce-a avut a dat cu amândouă mâinile. Tot câştigul, toate beneficiile chemării sale înalte au fost cheltuite pentru înfrumuseţarea eparhiei sale şi pentru ajutorarea celor năpăstuiţi de soartă. Când întâlnea în calea sa nenorociri şi amărăciuni, dăruia tot ce avea. Şi au fost atâtea cazuri, când buzunarele sale rămâneau goale, nu avea nici măcar cu ce să-şi acopere trebuinţele sale proprii.


Aşa l-a găsit şi moartea. Şi atunci comunitatea bisericească română a oraşului Caransebeş şi-a luat asupra sa toate cheltuielile de înmormântare. Era o pioasă recunoştinţă faţă de memoria celui ce a dat, neamului vlădicesc de odinioară o nouă viaţă şi o strălucire de mare preţ.


†Lucian
Episcopul Caransebeşului



BIBLIOGRAFIE
Manuscris donat Arhivei Episcopiei Caransebeşului de distinsul istoric, Domnul colonel Liviu Groza.
Arhivele Episcopiei Caransebeşului.