Anul „nou” şcolar...

Ne înscriem mereu în acelaşi ciclu temporal din nevoia de a ne configura şi încadra spiritual. Există o compatibilitate între anul „nou” bisericesc şi anul „nou” şcolar, nu numai prin aceea că se supun aceleaşi perioade pe care o definesc ca început, ci şi prin similitudinea experienţelor şi trăirilor, prin convergenţa sensului final pe care îl generează. Timpul sacru are o vastă dimensiune pedagogică pentru că este, în sine, transfigurant şi formator, la fel cum timpul „pedagogic”, marcat convenţional prin fiecare an şcolar, are în sine finalitate transcendentă pentru că urmăreşte conturarea spirituală a personalităţii umane.


Fiecare început de an şcolar aduce cu sine promisiunea unei evoluţii. Deşi ciclic, anul şcolar are un sens ascendent, o mişcare pe verticală. Anul şcolar „transportă” spiritul uman în formare de la un nivel la altul al evoluţiei sale. Asimilarea monotonă a cunoştinţelor în şcoală determină dezvoltarea unor competenţe revelaţionale. Acestea nu numai că fac posibilă dezvoltarea materială prin asigurarea unui suport material, din ce în ce mai complex, existenţei umane, ci generează şi o evoluţie spirituală datorită unei permanente dilatări a capacităţii de înţelegere a lumii în care trăim.


Şcolala românească face eforturi pentru a scăpa de caracterul ei preponderent informativ. Asimilarea enciclopedică de informaţii nu mai este de mult un deziderat deşi există o oarecare nostalgie renascentistă. Evoluţia sistemelor informaţionale face inutil un astfel de deziderat câtă vreme cantitatea de informaţie creşte exponenţial odată cu timpul. Modelul educaţional care se impune se fundamentează pe capacitatea de analiză şi sinteză a informaţiei existente, pe abilitatea de decriptare a unor sensuri noi, pe temeiul unui suport tradiţional.


Anul şcolar 2008-2009 se dechide pe fondul a două mari săbători creştine: Naşterea Maicii Domnului şi Înălţarea Sfintei Cruci. Naştere şi Înălţare, dragoste maternă şi jertfă întru luminare. Dacă împărăţia cerurilor este a copiilor (Luca 18,16), şcoala nu poate fi decât anticamera în care se deprind bunele înţelesuri ale vieţuirii pentru reasumarea vieţii veşnice. Act de recuperare morală şi ontologică, prezenţa pedagogică a orei de religie în şcoală converteşte spaţiul profan, transformând catedra într-un altar virtual pentru a reface legătura primordială, genetică, între cult şi cultură. Nu vom fi capabili să ne înţelegem identitatea şi să ne-o asumăm deplin decât atunci când structura noastră intimă va rezona, din nou, la sunetul clopotelor. Şcoală şi Biserică sunt unite fiinţial prin aceeaşi bătaie de clopot de început!