De primejdia rătăcirii nu vă temeţi niciodată...

Un mare Sfânt Părinte al Bisericii noastre, printre altele spunea şi aceste memorabile cuvinte: ”Dacă m-aş întâlni deodată cu un înger şi cu un preot mai întâi m-aş închina preotului şi apoi îngerului”. Aş putea spune că preoţia este cel mai de preţ dar cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om şi care oferă această onoare omului de a fi mijlocitor între Creator (Dumnezeu) şi întreaga umanitate răscumpărată prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu.


Părintele Stăniloaie ne spune: „…prin calitatea de preot se dăruieşte lui Dumnezeu răspunsul la aceeaşi chemare a Lui, Care voieşte ca, prin dăruirea Sa, să-l umple de darurile Sale”. Aşadar mărturisim că prin Taina Preoţiei cel ales dintre oameni este înzestrat cu daruri ale lui Dumnezeu devenind slujitor al lui Dumnezeu şi mijlocitor pentru popor.


Cunoscut este şi faptul că nimeni nu poate ajunge la această chemare dacă nu există mai întâi de toate acel imbold interior care te pregăteşte spre a fi preot, imbold ce va lua amploare prin pregătirea în şcolile teologice.


De aceea spunem că cine nu simte această râvnă şi chemare de a deveni preot nu are rost să trăiască cu ideea că preoţia este o meserie. Accentuez pentru totdeauna că preoţia, ca şi chemare de a sluji întâi lui Dumnezeu şi mai apoi oamenilor, nu este meserie, este aceea că eu cu toată fiinţa mea mă dăruiesc lui Hristos, Care S-a dăruit mai întâi El nouă, astfel preoţie înseamnând dăruire, chemare .”Nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta ci dacă este chemat de Dumnezeu”. (Evrei 5,4). Preoţia este trăirea vieţii autentice în Hristos pe de-o parte şi transmiterea mesajului lui Dumnezeu către oameni pe de altă parte.


Pe lângă vocaţia interioară de care trebuie să dea dovadă candidatul la preoţie, este absolut necesar pregătirea teologică ce o va dobândi din şcolile teologice, de la părinţii profesori.În ziua de azi înscrierea la o şcoală teologică se face fără o cercetare de sine ce trebuie să fie din partea tânărului; pur şi simplu scopul este să formăm numărul necesar de elevi, de clase pentru a avea la cine să ne susţinem orele în calitatea de profesor.


Responsabili sunt mai întâi părinţii tânărului care deşi nu cunosc calea şi învăţătura Bisericii îşi trimit copilul la o şcoală teologică; însă în egală măsură sunt şi părinţii profesori care predau în şcolile teologice şi i-au trecut prin anii de studii fără ca seminaristul sau studentul să acumuleze cunoştinţele necesare acestei măreţe misiuni de a fi preot.

Acest lucru duce la diluarea cunoştinţelor în domeniul teologic, fapt ce constituie intrarea în cler a oamenilor fără vocaţie şi fără pregătirea necesară în vederea soluţionării multiplelor probleme cu care preotul în parohie se confruntă şi trebuie să dea un răspuns satisfăcător, având în atenţie permanent cuvântul Scripturii şi morala creştină.


În atare situaţie nu trebuie să ne mirăm de ceea ce mass-media şi posturile de televiziune publică şi îi informează pe credincioşi. Iată un mod de denigrare a credinţei creştine şi a acestei Taine sfinte a Preoţiei.


În difuzarea de materiale în care sunt implicaţi anumiţi clerici ai Bisericii noastre, socotesc că cei responsabili din mass-media ar fi de preferat să se documenteze în mod cert de realitatea acestor cazuri şi să ceară permisiunea celor din conducerea Bisericii (Patriarh, mitropolit, episcop) pentru difuzarea unor astfel de materiale.


Acest lucru îl susţin nu de a ascunde mârşăviile şi comportamentul unor astfel de preoţi certaţi cu disciplina şi psihopaţi din punct de vedere mental, ci tocmai de a veni în sprijinul celor slabi în credinţă, care poate abia ce au cunoscut tainele Bisericii, fapte ce pot fi o mare sminteală pentru ei. Totodată scriu acestea pentru a nu aduce necinste Bisericii noastre strămoşeşti care un jumătate de veac a fost chinuită, blamată şi dusă spre tăcere; pentru care mulţi clerici au suferit bătăi şi închisoare.


Responsabilitatea de a contribui la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu dar şi al păstrării nealterate a adevărurilor de credinţă ne revin tuturor celor ce credem în Dumnezeu, care ne-am botezat în numele Sfintei Treimi; desigur că episcopilor şi preoţilor în primul rând dar şi laicilor chiar dacă lucrează la un trust de ziar şi este moderator de emisiuni tv.


Însă pentru preoţii care denigrează şi rup cămaşa lui Hristos- Biserica- şi fac sminteli în obştea credincioşilor prin comportamentul lor, precum şi neîndeplinirea chemării la care s-a obligat pe sine prin acel legământ de la hirotonie, ei vor fi supuşi pedepselor Regulamentului şi instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române; mai mult vor da seama înaintea lui Hristos pe Care L-au răstignit a doua oară.

Noi cei care avem mai multă conştiinţă de sine şi credinţă, precum şi nădejdea că nimic nu rămâne nepedepsit de Dumnezeu, să avem răbdare să nu ne pierdem credinţa în Dumnezeu, Cel ce ne iubeşte; căci credinţa noastră nu se raportează la preot ca individ, ci credem cu adevărat în Dumnezeu şi nimeni nu ne poate despărţii de dragostea lui Dumnezeu.


Facem un mare păcat atunci când judecăm pe semenul nostru, adică pe el îl pedepsim foarte aspru, iar atunci când se întâmplă să cădem noi în ispite mai mari decât ale semenului nostru nu ne judecăm după dreptate, ci considerăm că nu a am făcut păcat mare.


Trebuie să recunoaştem şi faptul că preoţia pe care unii clerici ai Bisericii noastre o îndeplinesc în vederea mântuirii credincioşilor, dar şi lipsa evlaviei faţă de Taina Preoţiei, desigur duc la slăbirea evlaviei creştine faţă de Biserică şi învăţătura ei, făcând să apară dezbinările şi eresurile (învăţătură străină) care nu sunt în concordanţă cu învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre, concretizată în cele şapte sinoade ecumenice şi Sfânta Tradiţie.


Mai suntem datori să recunoaştem şi meritul marilor profesori de Teologie care, cu toate ispitele veacului acestuia ne luminează şi ne îndrumă spre o preoţie sfântă, dreaptă, cinstită şi neprihănită.