De la minte la inimă, prin rugăciune

În spiritualitatea creştină răsăriteană rugăciunea înseamnă mai mult decât o simplă înşiruire de cereri adresate lui Dumnezeu, la anumite intervale de timp. Afirmând importanţa momentelor de rugăciune în viaţa creştinului, teologia ortodoxă accentuează faptul că idealul rugăciunii este de a deveni noi înşine rugăciune. Ca orice ideal, această stare de rugăciune permanentă, interiorizată, este atinsă rareori şi pare mai mult un dar, decât un rezultat al unor eforturi omeneşti. Pornind de la premisa că drumul spre un ideal este de multe ori la fel de important ca însăşi atingerea acestuia, Părinţii filocalici şi scriitorii bisericeşti au realizat un adevărat îndrumar pentru oricine doreşte să păşească pe această cale. Teologul ortodox Kallistos Ware sintetizează în fragmentul următor câteva dintre elementele definitorii pentru ceea ce în spiritualitatea ortodoxă se numeşte generic „rugăciunea inimii“. Unind mintea cu inima, această rugăciune se înalţă direct spre cer, prin puterea primită de la Domnul, al Cărui nume este neîncetat invocat de cel care se roagă.


„Să devenim rugăciune!“


Invocarea repetată a numelui lui Iisus face ca rugăciunea să devină din ce în ce mai lăuntrică, o parte chiar din noi înşine: nu un lucru pe care-l facem din când în când, ci o realitate ce ne caracterizează fiinţa, nu un act ocazional, ci o stare duhovnicească permanentă. O astfel de rugăciune aparţine cu adevărat fiinţei întregi a omului, o rugăciune în care cuvintele şi înţelesul acestora se identifică cu cel ce se roagă.


Paul Evdokimov (1901-1970) explică foarte bine acest lucru în următoarele cuvinte: „Icoana cea mai răspândită în catacombe este cea a unei femei rugându-se. Ea reprezintă adevărata atitudine de rugăciune a sufletului omenesc. Nu este de ajuns să posedăm arta rugăciunii; trebuie să devenim rugăciune, rugăciune întrupată. Nu este de ajuns consacrarea unui timp pentru rugăciune, căci fiecare act, fiecare gest, chiar şi un surâs, trebuie să devină un imn de adorare, o ofrandă, o rugăciune. Trebuie să oferim nu ceea ce avem, ci ceea ce suntem“. Lumea are cea mai mare nevoie nu de oameni care spun rugăciuni cu o mai multă sau mai puţină regularitate, ci de oameni ce sunt ei înşişi „rugăciune“.


Felul de rugăciune descris aici de Paul Evdokimov poate fi definit şi mai exact prin denumirea de „rugăciune a inimii“. În Biserica Ortodoxă, ca şi în alte tradiţii creştine, se poate vorbi în general de trei categorii de rugăciune, categorii ce trebuie considerate nu atât ca etape succesive, ci ca moduri de rugăciune întrebuinţate în diferite circumstanţe: rugăciunea buzelor (orală), rugăciunea minţii (mintală) şi rugăciunea inimii (rugăciunea minţii coborâte în inimă).


Invocarea numelui lui Iisus începe, ca de altfel orice rugăciune, prin rostirea orală a cuvintelor, printr-un efort deliberat al voinţei. În acelaşi timp, şi tot ca un efort de voinţă, mintea se concentrează asupra sensului cuvintelor rostite. Cu timpul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, rugăciunea devine din ce în ce mai lăuntrică. Participarea minţii devine mai intensă şi mai spontană, în timp ce rostirea orală a cuvintelor capătă o importanţă secundară; ea poate, din timp în timp, înceta, numele lui Iisus fiind invocat în tăcere, numai cu mintea. Se trece astfel, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, la al doilea nivel al rugăciunii. Aceasta nu înseamnă că rostirea orală încetează cu desăvârşire, căci sunt momente când chiar cei adânc avansaţi în taina rugăciunii lăuntrice simt nevoia unei invocări cu voce tare a Domnului Hristos. (Şi ne putem întreba: „Cine se poate socoti cu adevărat înaintat în rugăciunea lăuntrică?“, căci cu toţi suntem începători în cele ale Duhului.)


„Unirea minţii cu inima“ - restaurarea naturii umane decăzute


Coborârea minţii în inimă - călătoria interioară - nu se încheie însă aici. Un om nu este definit numai prin mintea sa; în afara creierului şi a capacităţii de raţiune, omul este caracterizat şi prin emoţiile şi afecţiunile sale, prin sensibilitatea sa estetică, precum şi prin latura instinctivă a personalităţii sale. Toate acestea au importanţa lor în rugăciune, căci omul este chemat să participe în toată fiinţa sa la actul adorării lui Dumnezeu. Ca o picătură de cerneală căzută pe o hârtie permeabilă, actul rugăciunii trebuie să se răspândească din centrul conştiinţei şi al raţiunii în fiecare parte a fiinţei, impregnând-o cu puterea sa.


Mai precis, faptul acesta defineşte trecerea de la nivelul doi la nivelul trei al rugăciunii, de la rugăciunea minţii la rugăciunea minţii coborâte în inimă.


Cuvântul „inimă“, în acest context, trebuie înţeles nu atât în sensul său modern (emoţiile şi afecţiunile), ci în sensul său semitic şi biblic, definind persoana umană în totalitatea sa. Inima este primul organ al fiinţei omului, eul cel mai profund şi cel mai adevărat, nesesizat decât prin jertfă, prin moarte. Inima este centrul nu numai al conştiinţei, ci şi al inconştientului uman, nu numai al sufletului, ci şi al duhului, nu numai al duhului, ci şi al trupului, nu numai al inteligibilului, ci şi al inefabilului; într-un cuvânt, este centrul absolut. Înţeleasă în acest sens, inima este mult mai mult decât organul material dinăuntrul corpului. Acest organ material nu este decât simbolul exterior al infinitelor posibilităţi spirituale ale fiinţei umane create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.


În vederea îndeplinirii călătoriei lăuntrice prin adevărata rugăciune, este necesară pătrunderea în acest „centru absolut“; cu alte cuvinte, este necesară coborârea din minte în inimă. Mai precis, suntem chemaţi să coborâm, nu din, ci cu mintea în inimă. Ţelul urmărit nu este „rugăciunea inimii“, ci „rugăciunea minţii în inimă“, căci formele conştiente ale înţelegerii umane, inclusiv raţiunea minţii, sunt daruri ale lui Dumnezeu şi trebuie nu înlăturate, ci folosite în slujba Lui.


Această „unire a minţii cu inima“ desemnează restaurarea naturii decăzute şi fragmentate a omului, redobândirea unităţii sale originare. Rugăciunea inimii este întoarcere în paradis, mişcare opusă căderii primilor oameni, redobândire a stării de dinainte de păcat. Din aceasta se poate sesiza dimensiunea eshatologică a Rugăciunii lui Iisus, în calitatea ei de mărturie şi pregustare a vieţii veşnice: realitate duhovnicească experimentală în timpul vieţuirii omului pe acest pământ, dar niciodată în mod deplin şi absolut.


Locul întâlnirii omului cu Dumnezeu


Inima omului implică în dimensiunea vieţii spirituale un dublu aspect: pe de o parte ea este centrul fiinţei umane, iar pe de altă parte, punctul de întâlnire cu Dumnezeu. Ea este locul cunoaşterii de sine, în care omul se vede aşa cum este el cu adevărat şi, în acelaşi timp, locul depăşirii eului propriu, locul în care omul îşi înţelege fiinţa sa ca fiind templul Sfintei Treimi, locul unde chipul îşi întâlneşte Prototipul. În „camera lăuntrică“ a inimii sale omul îşi descoperă propriul fundament, depăşind astfel graniţa tainică dintre creat şi necreat. „În inimă, ne spun «Omiliile» Sfântului Macarie, se găsesc adâncimi de nemăsurat... Dumnezeu e acolo cu îngerii; acolo este lumina şi viaţa, împărăţia şi apostolii, cetăţile cereşti şi bogăţia harului; toate sunt acolo“.


Rugăciunea inimii desemnează aşadar punctul în care acţiunea mea, rugăciunea mea se identifică cu acţiunea, cu rugăciunea continuă a lui Iisus în mine. Nu mai este o rugăciune adresată către Iisus, ci rugăciunea lui Iisus Însuşi. Se face astfel trecerea de la rugăciunea rostită prin efortul propriu la rugăciunea ce acţionează de la sine; de la rugăciunea pe care o zic eu la rugăciunea pe care o rosteşte Hristos în mine. „Povestirile pelerinului rus“ descriu foarte sugestiv această trecere de la propria-mi rugăciune la rugăciunea ce se rosteşte de la sine: „Într-o dimineaţă, foarte devreme, am fost, într-un anumit fel, trezit de Rugăciune“. Până atunci pelerinul „rostea rugăciunea“; acum descoperă că rugăciunea „se zice de la sine“ (şi aceasta chiar în timpul somnului), ea fiind unită cu rugăciunea lui Dumnezeu în el. (Texte selectate din Kallistos Ware, Rugăciunea lui Iisus, Editura Orthodoxos Kypseli, Tesalonic, 1992)