Cum a început lumea?

Fiecare clipă din viaţa noastră este un prilej de a experia, într-un fel sau altul, timpul şi spaţiul. Pe măsură ce devenim conştienţi de fenomenele lumii înconjurătoare, distingem tot mai mult în lume, în natură şi în viaţă prezenţa lor. Fiecare dintre noi şi întreaga lume văzută, de la minusculele organisme unicelulare până la cele mai îndepărtate galaxii, situate la miliarde de ani-lumină de noi, toate sunt scufundate într-un spaţiu imens şi sunt marcate inevitabil de trecerea timpului.


Spaţiul sau timpul sunt fundalul întregii lumi fizice, coordonatele înafara cărora un poate fi gândită nici o existenţă creată. Chiar în învăţătura Sf. Maxim Mărturisitorul, substanţa, cuprinzând aici toate câte sunt la îndemâna simţurilor noastre, sugerează deja faptul limitării şi finitudinii. „Cele fără de care nu există nici un lucru sunt timpul şi spaţiul, fără de care nu există nimic din cele făcute“ (Sf. Maxim Mărturisitorul, în „Filocalia“, vol. III, p. 379). Părintele Stăniloae scrie: „Tot ceea ce cade sub categoria existenţei, cade sub un cum al existenţei... care ţine şi de când şi unde, timpul şi spaţiul, care, de asemenea, o mărginesc. Ceea ce există cândva şi undeva are un început şi un sfârşit. Ceea ce există undeva nu e infinit“I. Aşadar, toate lucrurile câte există sunt supuse unui loc şi unui timp diferit al existenţei lor.


Spaţiul şi materia de la începutul lumii

Dar dacă spaţiul şi timpul sunt fundalul în care se aşază toate cele materiale, cum au apărut ele? Gânditorii precreştini nu au îndrăznit să le pună început. Aristotel, spre exemplu, afirmă că materia este veşnică.II Cosmosul este necreat (agenetos). „În chip necesar, scrie el, există o substanţă veşnică, ce nu e supusă mişcării“III. Pe de altă parte, Platon, chiar dacă nu crede că materia este veşnică, el spune că ei îi este necesară preexistenţa unui receptacol care să o poată primi, o întindere, un cuprins (chora) unde ea să poată apărea (genetos). Pentru gânditorii precreştini, materia sau spaţiul trebuiau să fie veşnice. Posibilitatea ca materia, spaţiul şi timpul să aibă, toate, un început este exclusă.


Cu atât mai mult, nu se putea accepta că toate acestea ar avea un început din nimic. Parmenide, şi cu el aproape întreaga Antichitate, spune că „nimic nu se poate naşte din nimic“, o afirmaţie care se aşază, de fapt, în prelungirea judecăţilor şi a experienţelor fiecăruia dintre noi.


Începutul timpului şi marginea spaţiului

Cum ar putea ca timpul să aibă un început? Ce a fost, atunci, înainte de a fi timpul? Tot aşa, e greu de imaginat că ar putea exista un loc fără spaţiu, de unde să înceapă spaţiul sau un loc dincolo de care spaţiul să nu mai existe!


Totuşi, plecând de la Revelaţie, întreaga gândire a părinţilor creştini a susţinut contrariul. Teologia creştină îndrăzneşte să pună început lumii, spaţiului şi timpului, pentru că „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“ (Facere, 1, 1) şi pentru că „toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“ (Ioan, 1, 3). Toate cele create au un început şi au fost făcute din nimic.


Înţelegând riscul reducerii întregului act al creaţiei la modelarea unei materii preexistente, Părinţii vor insista asupra creaţiei din nimic. La fel, pentru Dumnezeu Atotputernic, nu era necesesar nici un spaţiu preexistent, care i-ar fi mărginit libertatea Lui şi ar fi vădit o nevoie a Sa în actul Creaţiei. Menţionăm doar un exemplu: Teofil al Antiohiei face menţiuni importante cu privire la absenţa oricăror lucruri preexistente în Creaţia lui Dumnezeu. „Pe toate le-a adus Dumnezeu, din nefiinţă la fiinţă, pentru ca, prin lucruri, să se cunoască şi să se înţeleagă măreţia Lui.“IV El „a făcut totul din ce nu există, dându-i existenţă“, „căci n-a existat nimic alături de Dumnezeu, ci El era singur; nu avea nevoie de nimeni şi de nimic“V.


De aceea, „nimicul“ la care se referă gândirea patristică nu este un spaţiu gol, un vid real şi nu înseamnă nici că Dumnezeu a scos lumea din Sine sau din altceva.VI Aceasta este minunea Creaţiei: că apare ceva cu totul nou, nu din fiinţa Lui, nu din energiile Lui, nu dintr-o materie preexistentă şi nici dintr-un vid primordial.


Ţesătura de spaţiu-timp

În mod neaşteptat, ştiinţa recentă sugerează că acest lucru este posibil... Una dintre marile teorii ale secolului al XX-lea, relativitatea generală, reprezintă spaţiul şi timpul ca şi cum acestea s-ar împleti într-o ţesătură ce cuprinde întreg Universul. Potrivit teoriei, nu există loc în spaţiu în afara timpului şi nici moment temporar în afara spaţiului.


Această teorie descrie mai mult modul cum timpul şi spaţiul se curbează! Experimentele au dovedit: în vecinătatea corpurilor masive, traiectoria razelor de lumină se curbează. Spaţiul suferă o curbură cu atât mai mare cu cât densitatea de materie este mai mare. Dar şi timpul suferă modificări semnificative. În vecinătatea densităţilor de materie mari, trecerea clipelor este mai lentă! Aşadar, timpul şi spaţiul se deformează în vecinătatea acestor corpuri masive, ca şi cum ar fi o ţesătură elastică, ce se întinde şi se deformează sub acţiunea unei greutăţi.

Spaţiul şi timpul au început deodată cu Universul


Potrivit modelului cosmologic actual, la momentul Big Bang-ului, toată materia din Univers era concentrată într-un singur punct, având o densitate infinită. Dacă găurilor negre, cu densităţi mari, spaţiul şi timpul suferă modificări atât de severe, cum a arătat spaţiul şi timpul în punctul de la Big Bang? Materia exista în forma unui punct cu densitate inimaginabilă de energie, iar gravitaţia a fost atât de intensă încât spaţiul şi timpul au fost curbate infinit, strânse în jurul punctului. Fizic vorbind, unui astfel de punct (denumit singularitate) nu i se poate asocia nimic din ceea ce ar putea însemna distanţă sau durată, spaţiu sau timp… Timpul şi spaţiul nu au existat înainte de apariţia Universului!


Modelul cosmologic cu Big Bang este foarte bun. Mai întâi, se verifică o regulă simplă: cu cât sunt mai îndepărtate, galaxiile se îndepărtează de noi cu viteză tot mai mare. Dar ceea ce receptăm noi de la ele, radiaţiile cosmice, nu sunt date din prezentul lor, ci din trecut, pentru că lumina ce ajunge în lentila telescopului a călătorit mult timp prin spaţiu ca să ajungă la noi. Aceasta înseamnă că ceea ce receptăm acum despre galaxii sunt imagini din trecutul lor. În trecut, ele se îndepărtau de noi. Această imagine este valabilă oriunde privim în Univers. Galaxiile sunt deci asemănătoare unor fragmente dintr-o stâncă ce a explodat. Toate bucăţile desprinse din aceasta se îndepărtează de ea. Şi cu cât sunt mai apropiate de momentul exploziei, cu atât fragmentele se îndepărtează mai repede. Acesta este şi rezultatul observaţiilor: galaxiile se îndepărtează de noi cu atât mai repede cu cât privim tot mai departe (mai în trecut) în Univers.


În afară de aceasta, astrofizicienii au descoperit peste tot în Univers o radiaţie de fond. Toate zonele din Univers, fie că sunt apropiate, fie foarte îndepărtate una de cealaltă, sunt strâns legate între ele, au ceva în comun: o anumită radiaţie, un fond comun care le străbate pe toate şi peste tot. Or, modelul cosmologic cu Big Bang are un rezultat firesc şi o explicaţie simplă pentru această radiaţie: dacă a existat o explozie, atunci ea are un ecou, împrăştiat, în forma acestei radiaţii peste tot în Univers.


În fine, pentru a nu exemplifica aici decât trei dintre dovezile în favoarea modelului cosmologic cu Big Bang, compoziţia materiei în Universul observabil este foarte apropiată de predicţiile acestui model. Cea mai mare parte din Univers conţine atomi de hidrogen şi heliu, în fapt combustibilul nuclear al stelelor şi „materialul“ care constituie norii protogalactici. În rest, celelalte elemente ale chimiei pe care o cunoaştem, pe care le avem în abundenţă pe Pământ, reprezintă mai puţin de 1% din materia întregului Univers. Procentul în care aceste elemente chimice se găsesc în realitate, părţi stabilite prin observaţii şi măsurători directe, se apropie foarte mult de ceea ce modelul cosmologic afirmă cu privire la Univers.


Ştiinţa, incapabilă să reproducă începuturile Universului

În ultimii 75 de ani, s-au produs numeroase date care au confirmat, direct sau indirect, modelul cosmologic cu Big Bang. Chiar dacă acurateţea măsurătorilor s-a îmbunătăţit semnificativ, dovezile strânse nu l-au infirmat.

Cu toate acestea, mulţi cosmologi, chiar dintre cei ce sunt adepţii acestui model, vor să îl îmbunătăţească. Cercetătorii sunt nemulţumiţi, între altele, că modelul cosmologic cu Big Bang seamănă prea mult cu viziunea creştină asupra Creaţie. Mai mult, condiţiile iniţiale care explică evoluţia extraordinar de fin calibrată a Universului sunt deosebit de pretenţioase. Universul are câteva caracteristici atât de bine potrivite încât sunt imposibil de explicat fără existenţa unui Creator inteligent Care să le fi pregătit pe toate cu multă atenţie şi pricepere. Cercetătorii doresc să poată explica condiţiile iniţiale fără să fie nevoiţi să apeleze la existenţa unui Creator.


În general, în lumea ştiinţifică, modelele, care prescriu condiţii speciale pentru existenţa Universului, nu sunt foarte apreciate. Se consideră că descrierea nu este îndeajuns de bună dacă la origine rămâne un set de condiţii extrem de tari. Cu cât sunt mai speciale aceste condiţii, cu atât vor fi mai greu de explicat cauzele care le-au produs. Rămânând puţin probabilă, ştiinţa nu poate explica cum au fost ele îndeplinite.


Cosmologia inflaţionară

În ultimele decenii, teoria cosmologică cu Big Bang a fost completată cu câteva rezultate importante. Problema centrală vizată de acestea: „Ce anume a declanşat această explozie?“VII Întrebarea s-a reformulat: „Cum s-ar putea obţine aceste caracteristici ale Universului actual din condiţii iniţiale mai slabe?“


Între teoriile care au completat modelul cosmologic al Big Bang-ului cea mai semnificativă contribuţie a adus-o inflaţia. Ideea esenţială face referire la viteza de expansiune a Universului. Potrivit scenariului inflaţiei, Big Bang-ul nu a fost întocmai ca o explozie întrucât nu a avut doar o expansiune încetinită, aşa cum se întâmplă în orice explozie. (Desigur, Big Bang-ul nu înseamnă explozia unei bucăţi de materie în spaţiu, ci explozia materiei şi a spaţiului însuşi, şi extinderea lor.) Inflaţia adaugă faptul că „fragmentele“ nu s-au îndepărtat unele de altele cu viteze din ce în ce mai mici. A existat o anumită perioadă de timp, de ordinul fracţiunilor infime de secundă, în care Universul a avut o expansiune accelerată. „Sub impactul acestei expansiuni inflaţionare, extrem de rapide şi accelerate, într-un timp foarte scurt, Universul avea să atingă dimensiuni foarte mari.“VIII În acest caz, inflaţia netezeşte, şterge toate „nepotrivirile“ condiţiilor iniţiale: „Neregularităţile existente în Univers ar fi fost netezite de expansiune aşa cum încreţiturile unui balon se netezesc atunci când este umflat“.IX Cu alte cuvinte, prin scurta perioadă de inflaţie, imediat după Big Bang, fizicienii teoreticieni au reuşit să diminueze caracterul spectaculos al Universului în care trăim.


Unele observaţii şi măsurători făcute în urmă cu câţiva ani chiar au confirmat predicţiile modelului cu Big Bang şi inflaţie. „Amprentele“ prezise de inflaţie au fost detectate de satelitul COBE (COsmic Backround Explorer), în forma unor fluctuaţii în „ecoul“ (radiaţia de fond) receptat de peste tot din Univers.x


Inflaţia mută problema în altă parte

Surprinză, însă! Rezultate recente arată că nici inflaţia nu reuşeşte să explice întru totul caracteristicile extraordinare ale Universului în care trăim! Valoarea constantei cosmologice, care vizează atracţia gravitaţională a întregii materii din Univers şi rata expansiunii lui, trebuie, în continuare, ajustată, până la un ordin de precizie mai rafinat decât raportul între 1 şi 10 la puterea 60. Aceasta înseamnă că lumea în care trăim ar fi trebuit potrivită cu o precizie similară unei măsurători cu o precizie de o miime dintr-o miime de milimetru pentru o distanţă mult mai mare decât limita Universului observabil. Pentru ca inflaţia să acţioneze în maniera descrisă de teorie „este necesară îndeplinirea unor condiţii cu o probabilitate de cel mult 1081“XI.


Lista lungă de condiţii tari ce sugerează existenţa unui Creator ar putea fi în continure o problemă. E posibil ca inflaţia să nu rezolve satisfăcător intenţiile explicative autonome ale ştiinţei, care creditează mai mult hazardul.XII Mai mult, nici haosul şi probabilităţile introduse de inflaţie nu înseamnă mai puţine motive de uimire pentru ordinea, frumuseţea şi potrivirea tututor caracteristicilor Universului pentru că statistica sau probabilităţile sunt tot matematică.XIII


Big Bangul nu descrie ştiinţific Taina Creaţiei

Peste toate, modelul cosmologic cu Big Bang rămâne o descriere remarcabilă a istoriei Universului, susţinută de foarte multe date observaţionale. El reprezintă, de fapt, modelul utilizat cel mai adesea în explicaţiile legate de fenomenele cosmice, fiind prezentă în programele universităţilor şi în principalele proiecte de cercetare desfăşurate la nivel mondial. „Nu încape îndoială că teoria Big Bang-ului este acum mai mult decât mit. Ea a căpătat titlul de nobleţe a ştiinţei. Este o teorie cu sănătate de fier, care a rezistat până acum la toate atacurile şi care ne dă, deocamdată, o minunată descriere a Universului. Dacă într-o bună zi Big Bang-ul va fi înlocuit de o altă teorie cosmologică mai sofisticată, aceasta va trebui să încorporeze toate achiziţiile Big Bang-ului, la fel cum fizica einsteiniană a trebuit să încorporeze toate cuceririle fizicii newtoniene.“XIV Dacă anumite date observaţionale par să contrazică modelul Big Bang, nu este atât o evidenţă ştiinţifică, cât o chestiune de interpretare.XV


Contribuţiile cosmologiei contemporane sunt deja semnificative în câmpul filosofiei şi chiar al teologiei. Aceasta întrucât, potrivit Relativităţii Generale, spaţiul şi timpul nu mai pot fi considerate categorii imuabile; ele nu formează un fundal fix, absolut al lumii în care trăim. Universul este dinamic, ceea ce produce schimbări semnificative la nivelul reprezentărilor noastre despre lume.


Ştiinţa se alătură credinţei creştine

În înţelegerea teologiei creştine, modelul cosmologic cu Big Bang nu reprezintă o explicaţie a ceea ce s-a petrecut la Creaţie. Sunt multe motive pentru aceasta. De exemplu, momentul de început al Creaţiei, situat, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, la hotarul dintre non-existenţă şi timp, nu se situează propriu-zis în timp. Acesta iese din vederea oricărei ştiinţe. Trebuie, desigur, făcută distincţia şi între Creaţia ex nihilo şi situaţia ştiinţei de a nu putea spune nimic despre singularitatea de la Big Bang. Alături de acestea există o serie întreagă de deosebiri între Revelaţie şi datele ştiinţelor cu privire la Univers. Ele arată că dialogul dintre teologie şi ştiinţă nu înseamnă armonizarea a două descrieri şi cu atât mai puţin ajustarea textului Scripturii la datele ştiinţei. Însă faptul că Revelaţia şi modelele ştiinţei sunt diferite nu înseamnă că trebuie să le aşezăm în opoziţie. Ştiinţa nu poate face precizări cu privire la Taina Creaţiei; ea propune modele explicative ce se înscriu în puterile raţiunii noastre şi a instrumentelor de investigaţie. În lumina credinţei, aceste lumini mai mici, desprinse din Creaţie, pot deschide înţelegerea noastră, câtă vreme ştiinţa făcută onest vede în giganticul laborator al Creaţiei pe care ni l-a lăsat Dumnezeu, ca în ghicitură, măreţia lucrării Lui. În acest fel, descoperirile ei pot fi luate ca sugestii ce pregătesc raţiunea noastră, adesea limitată la experienţa directă, spre minuni pe care inima şi mintea omului duhovnicesc le cuprinde mult mai uşor şi pe care raţiunea şi experienţele noastre mundane le găsesc imposibile. Una dintre ele ar putea fi chiar aceasta - că ştiinţa se alătură credinţei creştine, dezvăluind într-un mod neaşteptat şi convingător, pentru cei ce cred dovezilor ei, ceea ce Revelaţia şi Părinţii au descoperit demult lumii că materia, spaţiul şi timpul nu sunt eterne şi nici absolute, cum sugerează experienţa directă şi judecăţile noastre, ci au un început.