Sfântul Andrei, Apostolul Românilor

Ziua de 30 noiembrie nu este azi fără importanţă pentru poporul nostru. Este ziua Părintelui încreştinării noastre, a Sfântului Andrei. Cine era Sfântul Andrei nu foarte puţini ştiu. Îndrăznesc şi eu cu sfială să scriu despre el. Înainte de a fi apostol, era un simplu pescar, dintre aceia care pleacă dis-de-dimineaţă la pescuit şi se întorc seara după ce ziua toată nu fac decât să aştepte captură bogată, dintre aceia care au pielea uscată de atâta vânt şi hainele nu bine mirositoare, palme bătătorite de trasul năvoadelor sau al vâslelor.
Era fratele lui Petru, pescar şi el şi ducea o viaţă grea şi săracă, dar cu credinţă în Dumnezeu. Sfânta Scriptură ni-l înfăţişează ca cel întâi chemat la apostolat, adică cel dintâi dintre cei 12 care au îndrăznit să lase totul pentru Hristos. Bărbăţia sa îi e trădată chiar de numele său, care în limba greacă se tâlcuieşte „cel curajos”, „cel bărbat”.

Momentul în care dragostea lui Hristos îl atrage este pricinuit chiar de dascălul său, Ioan Mergătorul Înainte, de la care primise botezul pocăinţei, căci va spune la vederea lui Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. Forţa magnetică a dragostei Domnului l-a atras şi l-a îndulcit şi a simţit de cuviinţă să cheme la Hristos şi pe fratele lui, pe Petru. Un început de propovăduire care se va continua în ţinuturi întinse (Bitinia, zona Mării Negre, Propontida, Calcedon, Tesalia, Grecia, Trapezunt). Şi nu era un misionar ca cei ai zilelor noastre, grăbiţi mai degrabă să câştige machiavelic orice suflet, ci tuturor le arăta o răbdare şi o înţelegere ieşită din comun, coborând la cei mai mici, el unul din cei mai mari. A fost bătut, trântit pe jos, i-au scos dinţii, l-au lovit cu pietre. Şi cu toate astea răbda, cu harul Domnului nostru şi în plus răspundea cu mai multă dragoste: îngrijea, tămăduia doar prin punerea mâinilor, pescuia cu mreaja Evangheliei pe cei rătăciţi şi îndepărtaţi de Dumnezeu, vorbea luminos celor întunecaţi, îi aducea la înţelepciune cu trestia cuvântului pe cei ce nu cunoşteau încă iubirea lui Hristos.

Viaţa lui a fost o flacără continuă, căci s-a lăsat încălzit de bunăvoie de Harul Domnului. Nu l-a obligat nimeni să propovăduiască, nici să rabde fără să cârtească toate relele întâmplări. De bunăvoie le-a acceptat, căci iubea. Şi bine zice, cine spune că „dragostea dă cea mai mare putere de schimbare”. A putut schimba cu puterea dragostei lui, izvorâtă din dragostea pe care Hristos a avut-o pentru noi, oamenii, mentalităţi, obiceiuri, concepţia de viaţă. Dar pentru asta a luptat, nu cu arma violenţei ci cu cuminţenia blândeţii, nu cu constrângeri ci cu înţelegere, nu cu părerea de sine, ci cu golirea de sine.

Plata ostenelilor lui n-a fost pe măsură aici pe pământ, a fost răstignit pe o cruce în formă de X, dar cu siguranţă că răsplata mare i-a dat-o Domnul, în sălaşurile Lui. Acum moaştele lui (pentru că Dumnezeu i-a rânduit nu doar înveşnicire sufletului, ci şi trupului) se află la Patras, în Grecia.

Spuneam la început că Sfântul Andrei este Sfântul Încreştinării noastre. Şi aşa este. Ce ne-am fi făcut fără el? Am fi rămas poate la fel de păgâni. El ne-a deschis calea. Ne-a încreştinat. Câtă recunoştinţă ar trebui să avem în faţa acestui vas ales al lui Dumnezeu. Şi zic că nu e fără de importanţă faptul că ziua naţională a României este 1 decembrie. Zile de bucurie se arată încă o dată, căci la români istoria a fost ontologic legată de credinţa în Dumnezeu. De altfel, mulţi istorici recunosc faptul că poporul român s-a născut creştin, deci a zice român înseamnă a zice creştin. Cât de români şi de creştini mai suntem azi, rămâne o problemă.