Despre treimea cea pământească a ierarhilor iubitori de Dumnezeu: Vasile, Grigorie şi Ioan

Deşi mă sfiesc neaflând cuvinte cuviincioase şi potrivite sfinţilor nu doar pe câte trei, dar nici măcar pe unul să-l laud după cum se cade, îndrăznesc să vă bucur din nou sufletul cu amintirea praznicului de mâine: sărbătoarea dumnezeiască a Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Ce au în comun toţi aceşti sfinţi: fac parte din familii creştine şi aud din copilărie cuvântul lui Dumnezeu, sunt isteţi la minte şi sârguincioşi învăţăcei, deprinşi cu filosofia cea din exterior, dar mai ales cu cea din interior; ajung ierarhi iubiţi de popor şi de Dumnezeu, se împotrivesc bătăios ereziilor (Sfântul Grigorie, ajuns episcop de Nazianz găseşte aici o singură biserică dreptcredincioasă, restul fiind eretice, iar când va muri, nu va mai exista decât una singură eretică), fac teologie nu doar cu cuvântul, ci şi cu fapta, dar mai presus de toate îl iubesc pe Hristos. Fiecare dintre ei în modul său personal, propriu îşi face slujirea. S-a spus despre Sfântul Grigorie că iubea mai mult contemplaţia, în vreme ce Sfinţii Ioan şi Vasile se dedicau mai repede slujirii şi propovăduirii.

Hrisostomul (Gură de Aur) îl găseşte pe Dumnezeu în Liturghie, Sfântul Grigorie în rugăciune, în timp ce Sfântul Vasile în chipul săracilor. Toţi însă şi-au câştigat prin curăţie pe Cel Preacurat şi n-au pus preţ decât pe iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Nu poţi vorbi de darurile şi harismele lor fără a te minuna şi cel mai mult te mişcă smerenia lor, căci deşi ierarhi fiind, nu şi-au lipit mintea de poziţia lor materială, nici de posibilităţile ce le aveau, ci au rămas nedezlipiţi de Hristos.

Tăria credinţei lor le-a adus şi numele de „dascăli ai lumii”, căci s-au făcut adevăraţi învăţători ai oamenilor, asemănându-se celor 12 apostoli şi continuând creştinarea omenirii. Chiar şi astăzi scrierile lor ne fac mai creştini, căci nu poţi ca citind să nu te întraripezi de dorul de a-i urma. Putem spune că au ajuns „mari dascăli” şi pentru că au ştiut să se facă mici, au ştiut că slujind smerit devii şi tu un mic „hristos”, gonind din tine iubirea de sine, maică a tuturor relelor.

Nu se sfiau să-şi dea hainele la săraci, şi să-şi împartă banii nevoiaşilor pentru că ştiau că îşi adună astfel avere nestricăcioasă; nu ezitau să se roage la Dumnezeu pentru cei mai oropsiţi, căci cunoşteau că legătura dragostei prin rugăciune le mântuieşte sufletele; posteau şi se înfrânau (Sfântul Vasile mânca zilnic doar o pâine de ovăz, după ora 18.00 şi aceea ca să nu se sature) pentru ca suferind trupul, sufletul să-L caute şi mai vârtos pe Dumnezeu. Erau ca nişte izvoare veşnic pline de Duh Sfânt din care se adăpau credincioşii.

Ne întrebăm astăzi cum de puteau ajunge nişte oameni ca şi noi la asemenea măsuri. Ce ne lipseşte nouă astăzi să fim ca şi ei. În fond nu s-au schimbat prea multe. Un sfânt rus spunea că ceea ce ne lipseşte este voinţa. Aş adăuga şi smerenia. La această măsură, fiecare dintre ei au ajuns urmând calea lui proprie, personală, cultivându-şi fiecare înclinaţiile şi predispoziţiile firii sale pe care le aduce lui Hristos. Dacă Sfântul Grigorie preferă să tâlcuiască adâncurile tainelor divine şi urcă vertical pe muntele contemplaţiei, Sfântul Ioan şi Sfântul Vasile au fost preocupaţi îndeosebi de profunzimea misterului uman şi preferă pentru a ajunge la Dumnezeu linia orizontală a slujirii sacerdotale şi diaconale. Sfântul Ioan pleacă la Domnul după ce se cuminecă cu Sfânta Împărtăşanie, Sfântul Vasile prin porţile Vasiliadei, primul mare aşezământ filantropic al creştinătăţii, după ce-şi lasă acolo toată averea.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne descoperim şi noi vocaţiile şi înclinaţiile proprii, ca ştiindu-le să I le oferim cu viaţa noastră întru miros de bună mireasmă duhovnicească, iar pe Sfinţii Trei Ierarhi, să-i lăudăm, zicând: Bucuraţi-vă, mărgăritare strălucite ale Bisericii lui Hristos!