Disputa dintre islam şi creştinism

Nu există an, lună, ba uneori chiar săptămână, să nu asistăm la conflicte între musulmani şi creştini. Cel mai recent, de această dată foarte sângeros, nu este altul decât cel din Nigeria, de la sfârşitul lunii noiembrie a anului 2008, în urma căruia au fost omorâţi predominant creştini, dar şi musulmani, într-o lume care s-ar dori liberă de orice prejudecăţi sau constrângeri. De altfel, evenimentele din Nigeria nu fac altceva decât să se înscrie pe linia unei dispute care a început cu mai bine de 1.375 de ani în urmă între islam şi creştinism, care a culminat în ultima perioadă cu războiul din Golf, distrugerea turnurilor gemene de la World Trade Center, atentatele de la Londra sau Madrid, ocuparea Irakului, sau atentatele recente de la Mumbai din India.


Aşa cum subliniază J.P. Volognes, dincolo de pretinse prietenii între islam şi creştinism, dincolo de relaţiile dintre Bizanţ şi califatul de Cordoba, dintre Carol cel Mare şi Harun al-Raşid, dincolo de tratatele de alianţă dintre Francisc I şi Soliman Magnificul, făcând abstracţie de perioadele de armistiţiu dirijate dintr-o parte sau alta, trecând peste înţelegerile punctuale dintre musulmani şi creştini, islamul „n-a încetat să se afle niciodată în război cu lumea creştină“.


Lumea islamică s-a constituit, practic, într-un spaţiu odinioară mazdeean sau buddhist, cum ar fi Iranul şi India, dar şi într-un spaţiu creştin sau semicreştin, cum fi Asia Mică, Siria şi Palestina, Egiptul şi Nubia, Africa de Nord. Lumea creştină, cea anterioară secolului al VI-lea, nu se putea regăsi în spaţiul musulman, iar recreştinarea s-a impus doar în Sicilia, Spania şi Crimeea.


Peste tot unde s-au impus şi au cucerit, musulmanii au reuşit să-şi conserve propria identitate. Când se stabileau pe un anumit teritoriu, nu urmăreau altceva decât să-şi impună limba şi credinţa. De regulă, se instalau pe cele mai bogate pământuri, pe Valea Nilului, a Tigrului şi Eufratului, a Indului, pe podişurile înalte ale Anatoliei şi Iranului, în Palestina sau în Fenicia, spaţii în care aveau să se nască Zaratustra, Moise, Buddha, Iisus, dar şi Homer, Aristotel sau Platon. Musulmanii au distrus bogata moştenire culturală europeană, având totuşi meritul de a transfera până în Occidentul extrem valorile descoperite în India şi în China. De asemenea, au avut o mare contribuţie în conservarea valorilor Antichităţii şi transmiterii lor spre generaţiile viitoare.


Colonizarea europeană a lumii islamice a avut un efect de bumerang. Invazia europeană n-a fost una acceptabilă, dar suferinţa pe care a impus-o a fost una eliberatoare. De altfel, orice coabitare produce mutaţii şi nu poţi, nici pe departe, afirma că prezenţa britanică în India sau Egipt, după cum, tot la fel, prezenţa franceză în Maghreb, nu le-a adus nimic indienilor, egiptenilor şi maghrebienilor. Războiul îi împinge pe oameni unii împotriva altora, însă, în acelaşi timp, după lacrimi şi morţi, se regăsesc cu toţii, având acelaşi sentiment de a împărtăşi durerea şi frustrarea.


Disputa dintre islam şi creştinism s-a derulat, în principal, în Asia Mică şi Spania


Disputa dintre islam şi creştinism s-a derulat, în principal, în Asia Mică şi Spania, mai puţin în Siria şi Palestina, apoi în Balcani şi Europa Centrală, în jurul Mării Mediterane etc. Au fost însă şi alte multe locuri, cum ar fi Franţa, Italia, dar mai ales Sicilia, Africa de Nord, unde creştinii încercau să se reinstaleze, Egiptul, Nubia, Etiopia, India, Indonezia, Iranul, Afganistanul etc., pe scurt toate zonele în care islamul şi creştinismul s-au interferat.


Creştinismul s-a plasat vizavi de islam având totdeauna o atitudine de interes şi superioritate. Lumea creştină, convinsă că e deţinătoarea adevărului, a privit islamul totdeauna ca pe o erezie între multe altele; de altfel, Dante îl plasează pe Mahomed în fundul infernului (Infernul XXVII, 35).


Nu este exclusă o coabitare între musulmani şi non-musulmani, chiar dacă cei din urmă nu au voie să se apropie de Mecca (Coranul, IX, 28) şi nu pot intra în moschei (IX, 17). De altfel, toţi necredincioşii au fost expulzaţi din Arabia (640 d.Hr.). „Nu da ascultare necredincioşilor şi luptă împotriva lor cu toată puterea“ spune Coranul (XXV, 52).


Cei socotiţi de islam „oameni ai Cărţii“ (Ahl al-Kitab), evrei şi creştini, trebuie să respecte o singură condiţie pentru a-şi păstra propria religie, şi anume să se supună autorităţii musulmane şi, implicit, să beneficieze de dhimma („protecţie contra unui preţ de răscumpărare“). Deşi protejaţi, în schimbul unei contribuţii substanţiale (djizya, „capitulaţie“), „oamenii Cărţii“ erau supuşi unei „inegalităţi permanente“. Această inegalitate corespunde, de altfel, poruncii Coranului: „Luptaţi… împotriva oamenilor Cărţii… până ce ei vor plăti tributul şi vor fi supuşi (Coranul, IX, 29). Aici avem şi explicaţia faptului că, pe parcursul a doar două secole, ţările creştine cucerite de arabi, nu de turci, au devenit musulmane.


La rândul lor, statele creştine n-au fost niciodată de acord cu prezenţa comunităţilor musulmane pe teritoriul lor. Se ştie că Spania, ca şi Bizanţul, când a recucerit Creta, i-a expulzat pe musulmani. Tot la fel, ba chiar într-o manieră mai radicală, a procedat Rusia, obligându-i să se convertească sau persecutându-i. În schimb, colonizarea n-a fost însoţită de creştinare.