Duminica Fiului Risipitor (Luca 15, 11-32)

„(11) Şi a zis: Un om avea doi fii. (12) Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. (13) Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. (14) Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. (15) Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. (16) Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. (17) Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! (18) Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; (19) Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. (20) Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. (21) Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. (22) Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; (23) Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; (24) Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. (25) Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. (26) Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. (27) Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. (28) Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. (29) Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. (30) Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. (31) Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. (32) Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”


Iubiţi credincioşi,

Cu adevărat mare este Dumnezeu în milostivirea Sa! Înainte ca noi să înţelegem frumuseţea Bisericii, înainte să răspundem chemării ei, Dumnezeu ne dăruieşte să gustăm din plinătăţile ei. Biserica musteşte de bucurie şi cu această bucurie ne ameţim când păşim pragul locaşului sfânt. Când ne e dor de comuniune, de înţelegere, de iertare venim la Biserică. Când ne simţim descurajaţi, când ne copleşeşte lumea în care trăim venim în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aici descoperim întotdeauna pe cineva care ne aştepta. Biserica este acasă! În Biserică suntem primiţi în comuniunea cu Hristos. Biserica este casa lui Dumnezeu, dar cei care vin aici nu se ruşinează să intre căci sunt de ai casei. Am fost făcuţi pentru a ne veselim la masa Tatălui, întâiul glas pe care l-a auzit Adam a fost a lui Dumnezeu. Suntem potriviţi să trăim în Biserică cu Hristos! Şi cu adevărat mare este Dumnezeu Cel ce în Biserică ne dă plinătatea vieţii!

Am ţinut să amintim de această realitate, întrucât Evanghelia de astăzi este legată de imaginea Bisericii. Drumul pe care fiul risipitor îl parcurge este de la Biserica pe care nu o cinsteşte, la Biserica bucuriei. Episodul de astăzi sublinează constituţia Bisericii: Biserica este acasă, aici suntem mereu aşteptaţi să ne veselim şi să ne bucurăm.

Pentru a evidenţia adâncimea propusă de pericopa acestei Duminici, am gândit că ar fi potrivit să explicăm pe scurt textul acestei pilde.

„Şi a zis: Un om avea doi fii.” (Luca 15, 11)

Pericopa fiului risipitor începe abrupt! Mântuitorul nu ţine să precizeze amănunte care ar putea îngreuna, spune doar: „Un om avea doi fii”. Prin aceste cuvinte Hristos vrea să atragă atenţia asupra a două realităţi indispensabile descifrării episodului scripturistic. Trebuie să înţelegem în primul rând că tatăl din Evanghelia de astăzi este Dumnezeu, mai apoi este necesar să recunoaştem că nu în zadar îi numeşte Mântuitorul fii. Hristos spune fii ca să arate tuturor că prin El am devenit cu toţii fii ai lui Dumnezeu. După cum Hristos este Fiul Omului, tot aşa şi noi am devenit fii ai Tatălui. Mântuitorul spune că sunt doi fii ca să cunoaştem că sunt mai mulţi şi prin aceea să ne întărească credinţa că suntem fii ai Celui PreaÎnalt.

„Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.” (Luca 15, 12)

Cuvintele „cel tânăr” se referă aici şi la faptul că era neînvăţat, nedeprins cu viaţa. Fiul rispitor ştie cui cere, dar nu ştie ce cere! Vine la Tatăl şi recunoaşte autoritatea acestuia căci spune: „Tată”, dar mai apoi cere averea sa. Ce avere avem fiecare dintre noi? Ce avere a cerut fiul rispitor de la Tatăl? Care este partea ce i se cuvine? Fiul risipitor nu a cerut doar bogăţia şi avuţia, el şi-a cerut şi sufletul. Când era acasă în ascultarea Tatălui sufletul fiului rispititor era cu Tatăl, era în harul lui Dumnezeu. Acasă fiul era în paza Tatălui, era sub ocrotirea părintească a Celui PreaBun. Când pleacă din sânul lui Dumnezeu, fiul acesta pleacă din bunăstarea libertăţii sale. Şi continuă Evanghelia: „Şi el le-a împărţit averea”!

Iubiţi credincioşi, aceste cuvinte sunt de o sensibilitate rară. Ceea ce Hristos propovăduieşte aici este unitatea comuniunii creştine. Nu doar fiul rispitor suferă, ci şi cel care rămâne acasă este mişcat de decizia celui care pleacă. Cel dintre fii rămas aproape de Tatăl său simte răpirea celui care pleacă, simte cum averea este ştirbită. Căci noi suntem averea Tatălui Ceresc! În tonul acestei înţelegeri duhovniceşti Biserica ne propune la fiecare Liturghie: „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”!

„Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.” (Luca 15, 13)

Fiul rispitor pleacă într-o ţară depărtată, încearcă adică să fugă de ochii lui Dumnezeu. Există aici o optică răsturnată a căderii lui Adam. Adam s-a ascuns după ce a păcătuit, fiul risipitor se ascunde pentru a păcătui. Iată cât de mare este nebunia acestui fiu care crede că se poate ascunde de Atotvăzătorul!

„Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.” (Luca 15, 14)

Ce înseamnă că a cheltuit tot? Adică ş-a risipit întreaga sa energie sufletească ş-a pierdut demnitatea sa de fiu, frumuseţea de om. Fiul risipitor a cheltuit averea sa, adică nu mai era liber, nu mai cunoştea dragostea, ocrotirea, era robit şi prin aceasta lipsit. Abia acum simte acest om ce înseamnă singurătatea, cât de tragică este neputinţa şi cât de grea este robia păcatului. În sânul lui Dumnezeu a nesocotit libertatea şi viaţa, acum în ţara străină se izbeşte însă de robia morţii.

Şi continuă Evanghelia dorind să ne lămurească robia fiului risipitor: „Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.” (Luca 15, 15-16)

Să vedem dar, iubiţi credincioşi, că nu banii, nu mizeria întristau pe fiul plecat, ci foamea. Sfânta Scriptură spune că fiul dorea să se sature, adică era flămând. În depărtarea de Dumnezeu fiul cunoaşte foamea, cunoaşte nevoia de Dumnezeu. Plecat în ţară străină fiul se simte străin. Iar toată bucuria casei, bucurie ce a primit-o în dar de la Părintele Său se risipise în amăgirii. Fiul risipitor era flămând după Dumnezeu, avea nevoie de mângâierea Celui care pe toate le mângâie. Şi abia acum cel care a fugit de acasă simte că se ascunde şi fuge de bucuria vieţii, căci spune mai departe textul Scripturii:

„Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” (Luca 15, 17-19)

Minuat este Dumnezeu căci şi celor nebuni le dă gând bun şi celor căzuţi le întinde mâna! Fiul risipitor îşi vine în fire, adică simte glasul lui Dumnezeu, îşi aminteşte de casa lui Tatălui Său! Risipitorul a devenit ca şi înainte liber şi în această libertate cel care a fugit de la Tatăl său se întoarce acum înapoi. Cine va cuteza să spună că nu este milostiv Dumnezeu? Cine oare poate să tacă în faţa bunătăţii şi să nu o mărturisească? Dumnezeu îi pune fiului înainte gândul cel bun, ca din el să înveţe dacă va vrea calea vieţii.

„Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” (Luca 15, 20-21)

Fiul risipitor a hotărât să se întoarcă la Tatăl său şi să îi spună: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15,18-19). Dar tatăl său „l-a văzut... şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.” (Luca 15,29). Cât de mult iubeşte Dumnezeu pe om. Ce gest este mai plin de dragoste decât îmbrăţişarea pe care o dă un părinte? Ce simţire este mai adâncă decât sărutul pe care un tată îl dă fiilor săi? Dar fiul risipitor s-a întors întru totul cu inima şi nu doar că a venit înapoi la Tatăl său, ci se smereşte. Când Tatăl îl îine încă în braţelele lui, când mărturia iertării este deja dată fiul risipitor îşi pleacă genunchii şi continuând gândul cel bun spune: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”! Iată cât de adânc a lucrat pocăinţa prin voinţă, şi cât de mult a stăruit voinţa pâncă când cel răzvrătit odinioară a fost cuprins de simţirea dragostei divine. Cu adevărat mare este taina lui Dumnezeu, şi necunoscută este lucrarea Lui în inimile noastre.

Şi continuă Evanghelia arătând veselia ce s-a făcut pentru întoarcerea fiului. Iubiţii mei, vă spun că fiul acesta plecat în lume a primit iarăşi avere, căci Tatăl i-a pus inelul pe deget! A dat Dumnezeu avere celui ce s-a întors pentru că veninid acasă a recunoscut acest fiu ceea ce tăgăduise înainte acasă fiind. Când era acasă nesocotea plinătatea, dar întors atât de mare îi pare dăruirea lui Dumnezeu încât nu vrea să fie numit fiu, ci argat!

Trăim vremea când toţi trebuie să urmăm întoarcerii fiului risipitor. Toţi uităm uneori de tainele lui Dumnezeu şi ne împărţim drumul între lume şi nebunia ei. Dar să nu ne temem de gândul cel bun, să nu ne fie ruşine de casa noastră. Să intrăm Duminica în Biserică şi vom vedea pe solee un preot care ne aştepta de atât de multă vreme. Un preot care închipuie pe Hristos cel ce aşteaptă. Să intrăm în Biserică şi ridicând ochii la Iconostas vom înţelege că Însuşi Tatăl stă agăţat de grumazul nostru plângând greşelile pe care le-am săvârşit. Să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu ca să fiim şi noi învredniciţi de bucuria şi veselia dragostei. Amin!