Cuvânt de învăţătură la Bunavestire

Spre deosebire de ceilalţi evanghelişti, Sf. Luca îşi începe relatarea Evangheliei nu cu Naşterea sau Botezul Domnului, ci cu două evenimente premergătoare acestora: vestirea naşterii Sf. Ioan Botezătorul şi Bunavestire. Evenimentele acestea, relatate doar de Sf. evanghelist Luca, sunt de cea mai mare importanţă, deoarece ne ajută să înţelegem mai bine atât planul lui Dumnezeu de a mântui lumea, cât şi modul împlinirii acestei lucrări. Momentului Buneivestiri în special i se acordă în Biserica noastră o atenţie deosebită, el fiind aşezat chiar în rândul celor mai de seamă praznice bisericeşti.

Vom încerca, în cele ce urmează, să privim mai îndeaproape întreaga frumuseţe a acestei minuni dumnezeieşti şi vom vorbi despre Buneivestire.

Citim în capitolul întâi al celei de-a treia Evanghelii că la şase luni după zămislirea Sf. Ioan Botezătorul, arhanghelul Gavriil este trimis din nou pe pământ, de data aceasta în oraşul Nazaret din Galileia, la o fecioară cu numele Maria: „Şi intrând îngerul la dânsa i-a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!“ (v. 28). Niciodată nu s-a adresat cerul vreunei făpturi omeneşti cu cuvinte ca acestea! Aducătorul de veste bună, Gavriil arhanghelul, avea de îndeplinit acum o misiune cu totul specială. Istorisind viaţa Sfintei Fecioare Maria, Sf. Maxim Mărturisitorul ne spune că ea nu s-a împotrivit celui trimis la ea de Dumnezeu: „nu s-a arătat necredincioasă dar nici n-a primit cu uşurinţă cuvântul… nu s-a tulburat la vederea arhanghelului căci era obişnuită de nenumărate ori cu vederea sa atunci când acesta îi aducea hrană în Templu, ci s-a tulburat din pricina cuvintelor ce răsunau în urechile ei… «Ce fel de închinare poate fi aceasta?», căci nu cunoştea adâncimea tainei şi tresărea la această unire a firii dumnezeieşti cu cea a oamenilor, şi cugeta cum anume s-ar putea întâmpla aceasta“.[1] Mesajul îngerului continuă: „…Nu te teme, Marie, fiindcă ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei lua în pântece şi vei zămisli şi vei naşte fiu şi numele Lui îl vei chema Iisus. Acesta mare va fi şi Fiul Celui-Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit“ (v. 30-33). Fecioara Maria apare aici ca fiind aleasa, cea prin care Dumnezeu a voit să-Şi descopere iubirea Sa neţărmurită către oameni. Harul pe care îl aflase la Dumnezeu reprezenta tocmai „cinstea şi numele de Născătoare de Dumnezeu… har mai înalt decât toate harurile, pe care mintea nu-l poate pătrunde şi limba nu-l poate rosti“.[2] Naşterea aceasta fără de tată din mamă a Fiului Celui-Preaînalt, Iisus, inaugurează Împărăţia cea veşnică, care fusese făgăduită prin prooroci. Uimită peste măsură de cele ce auzea de la înger, Fecioara rosteşte: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?“ (v. 34). Cuvântul apărea de neînţeles pentru Fecioara Maria. Totuşi ea nu-l respinge, nici nu se îndoieşte de cele vestite ei de Domnul. Fiind iubitoare de feciorie şi ştiind că nu era căsătorită, ci numai logodită, ea simte nevoia să-i fie lămurită taina de către arhanghel: „Şi răspunzând îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui-Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema… căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă“ (v. 35 şi 37).

„Vedem de aici că actul întrupării Fiului lui Dumnezeu se face prin participarea Sfintei Treimi. Puterea Celui Preaînalt indică prezenţa Tatălui, iar umbrirea Sfintei Fecioare este lucrarea Sfântului Duh, care este de viaţă făcătorul, şi care încă de la Creaţie aduce ordinea ce dă curs normal vieţii. Iar Sfântul care se va naşte din ea este Fiul lui Dumnezeu (sau Dumnezeu Fiul), care va împăca cerul cu pământul, aducând, sau restabilind armonia şi ordinea de la începutul creaţiei… Aflând că e vorba de o împlinire a voii lui Dumnezeu, la care nimic nu este cu neputinţă, Fecioara primeşte taina printr-un cuvânt de totală dăruire: fie mie după cuvântul tău“.[3] Acest cuvânt: fie, al Fecioarei Maria are o importanţă covârşitoare. El exprimă acordul omului cu voinţa lui Dumnezeu într-un moment crucial din istoria mântuirii şi răscumpără de fapt pe acel fie rostit de cea dintâi femeie, Eva, atunci când a consimţit să împlinească voia diavolului. Prin aceasta se deschide acum calea reîntoarcerii noastre către Dumnezeu.

Cu toate că relatarea evanghelică a minunii se încheie practic cu aceste cuvinte de accept din partea Fecioarei Maria, este foarte interesant şi dialogul prezentat în continuare, între aceasta şi rudenia sa Elisabeta, devenită şi ea mamă a Înaintemergătorului. Grăbind parcă să vadă cele vestite ei de înger: „Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei, şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă“ (v. 36), dar şi pentru a o ajuta la naştere, Fecioara Maria străbate drumul din Galileea până în Iudeea spre a se întâlni cu rudenia ei. Intrând în casa preotului Zaharia, ea salută pe Elisabeta. La auzul închinării Mariei, Elisabeta se umple de Duhul Sfânt: pruncul îi saltă în pântece, bucurându-se de apropierea Mântuitorului zămislit, iar ea strigă cu glas mare: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, să vină la mine maica Domnului meu? Că iată, de cum a ajuns glasul închinării tale în urechile mele, săltat-a pruncul de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor plini cele spuse ei de la Domnul“ (v. 42-45). Răspunsul Mariei arată că ea a înţeles şi şi-a asumat rolul pe care Dumnezeu i-l rezervase. Dă acum glas unei sfinte bucurii în care ne cooptează şi pe noi, cei care credem celor plinite prin ea: „Şi a zis Maria: Măreşte, suflete al meu, pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale; că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile; că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic — şi sfânt e numele Lui — şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El“ (v. 46-50).

Explicând referatul biblic al Buneivestiri, reţinem trei lucruri principale:
- Vestea cea bună, mesajul adresat Fecioarei de către înger: „…Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei lua în pântece şi vei zămisli şi vei naşte fiu…“

- Înfăptuirea acestuia prin lucrarea lui Dumnezeu: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui-Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema…“, cuvinte ce constituie împlinirea profeţiei lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel“ (7, 14).

- Cinstirea de care se bucură Fecioara Maria. Ca mijlocitoare a mântuirii neamului omenesc, Biserica o invocă în slujbele ei numind-o: „…Preasfânta, Curata, Preabinceuvântata, Mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Purureafecioara Maria…“. Ea a spus mai dinainte cinstea pe care i-o vor arăta oamenii: „…că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…“.

Dincolo de supracinstirea ce i se cuvine datorită lucrării mai presus de fire ce s-a săvârşit prin ea, trebuie să evidenţiem şi aceea că Fecioara Maria a fost o persoană cu totul deosebită între semenii săi, care prin alesele ei calităţi a fost socotită vrednică de un har ca acela de a da trup Fiului lui Dumnezeu. Gândind la marea taină care s-a lucrat prin Fecioară şi la frumuseţea sufletului ei, Sf. Grigorie Palama rosteşte următoarele cuvinte de laudă: „Fiindcă nici unul dintre oameni nu s-a aflat primitor de Dumnezeu cum trebuia, la urmă de tot a făcut pe Pururea Fecioara Maria ca pe un palat împărătesc… A fost aşezată între Dumnezeu şi oameni şi L-a făcut pe Dumnezeu Fiul oamenilor, iar pe oameni fiii lui Dumnezeu… Astfel, toate darurile câte erau răspândite în toţi sfinţii din veacuri, toate vredniciile câte le-au primit toţi prietenii lui Dumnezeu la un loc, atât oamenii cât şi îngerii, toate acestea le-a adunat Fecioara în sine şi singură le avea pe toate“.

Atât zămislirea, cât şi Naşterea care a urmat, ne spun Evangheliile că s-au întâmplat „la plinirea vremii“: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere…“ (Gal. 4, 4-5). Aşa cum a fost Zămislirea, aşa a fost şi Naşterea, adică mai presus de fire, căci născându-L pe Fiul lui Dumnezeu, fecioria Maicii Domnului a rămas nestricată. Ea rămâne pururea fecioară, fiind singura dintre femei care a unit în sine fecioria şi naşterea.

Aşezate în calendarul bisericesc la distanţă de exact nouă luni una de cealaltă, cele două mari praznice nu pot fi gândite separat. Cea de a doua este urmarea firească a celei dintâi, ele constituind fiecare în felul său începutul mântuirii noastre. Vorbind despre Bunavestire, nu putem să nu amintim troparul sărbătorii, care exprimă foarte bine acest adevăr, arătând însă şi elementele ce-i sunt specifice: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi descoperirea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu Se face fiul Fecioarei şi Gavriil darul acesta îl vesteşte. Pentru aceasta şi noi, împreună cu el, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te, Cea plină de har, Domnul este cu tine“.

Icoana Buneivestiri are un loc de cinste în bisericile ortodoxe, ea aflându-se pe uşile împărăteşti ale Sf. Altar, semn că Maica Domnului este cea care deschide nouă uşa Raiului. De o parte este reprezentată Fecioara, plecându-se smerit voii lui Dumnezeu, iar de cealaltă, arhanghelul Gavriil — având în mână o floare de crin, simbolul curăţei Maicii Domnului — se închină înaintea celei pline de har rostind cuvintele ce dezleagă taina mântuirii. O rază de lumină coboară asupra Sfintei Fecioare, semnul umbririi Duhului Sfânt. Tradiţia iconografică reţine şi alte variante ale icoanei, inspirate şi de unele scrieri apocrife. Spre exemplu, aceea în care Gavriil vine spre fecioară având toiagul (semnul autorităţii) în mâna stângă, iar cu dreapta o binecuvântează, zicându-i: „Bucură-te!“ Fecioara, aşezată pe scaun, poartă o îmbrăcăminte purpurie, simbolul autorităţii regale, cu cele trei stele pe ea (simbolul fecioriei). Maria pare surprinsă, în timp ce lucra la perdeaua ce separă Sfânta de Sfânta Sfintelor din Templu, care s-a deşirat în Vinerea Patimilor. Aceiaşi rază de lumină venind de sus în direcţia Mariei, este prezentă şi în această variantă.[4]

Dintre multele şi alesele alcătuiri liturgice închinate Maicii Domnului, Acatistul Buneivestiri este una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite de către credincioşi. Asemenea icoanei prin culori, şi el preamăreşte minunea şi pe Fecioara prin cuvânt:
„Bucură-te, cea prin care răsare bucuria,
Bucură-te, cea prin care piere blestemul,
Bucură.te, Mireasă, Pururi Fecioară!“


Note:

[1]Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt şi preamărire, slavă şi laudă a Preasfintei Împărătese, Preacuratei şi Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi pururi Fecioară Maria…, în vol. Trei vieţi bizantine ale Maicii Domnului, Ed. „Deisis“, Sibiu, 2001. pp. 93-94;
[2] Ibidem, p. 94;
[3] Pr. prof. univ. dr. Sorin Cosma, Cateheze (Buna Vestire), Ed. „Banatica“, Caransebeş, 2001, vol I, p. 139;
[4] Pr. prof. Dr. Ion Bria, Mari sărbători creştine Praznice Împărăteşti, Ed. „Oastea Domnului“ Sibiu, 2004, p. 94.