Nicolae Steinhardt: Simţul ecumenic al relativităţii. Popas comemorativ (30 martie 1989 - 30 martie 2009)

Anul acesta, pe data de 30 martie, se împlinesc 20 de ani de la trecerea în lumea celor aleşi a celui care a ştiut atît de frumos să îngemăneze cultura cu viaţa, cartea cu spiritul, libertatea cu ortodoxia, în echilibrul specific spaţiului românesc: NICOLAE STEINHARDT.


Orice întâlnire cu textul şi prin aceasta cu "teodiceea" monahului Nicolae Steinhardt te pune în faţa unei alegeri, îţi cere să decizi, orientâdu-ţi altfel decât până atunci energiile existenţiale: constiinţa şi voinţa, libertatea, curajul, demnitatea şi vecinătatea cu lumea; totul este punerea în evidenţă a tainei că "Dumnezeu în care tot spui că nu crezi, crede El în tine şi te ştie ca pe unul de-ai Lui", motiv de neţărmuită bucurie şi veselie, pentru că "păgânii, fie vorba între noi, erau trişti - în cel mai bun caz stoici. Veselia este de la Hristos încoace" -, iar Fericirea stă în "dăruind vei dobândi",dupa chipul Celui Care a zis: "mai fericit este a da decât a lua"(F.A. XX, 35).


Demersul ecumenic, în specificul său, se vrea scutit de aproximaţii si subterfugii din punctul de vedere al unei metodologii, de aceea precizăm că N. Steinhardt nu propune un sistem, convenţie sau soluţie pentru ecumenismul contemporan, cât ne prilejuieşte o ,,metodologie" a experienţei, a faptului, a unui experimental hrănit din paradoxurile creştinismului (ca expresia mult îndrăgită: ,,Cred, Doamne, ajută necredinţtei mele" - Marcu 9,24); e o experienţa germinată în ,,dubla îndrăgostire: de Biserica creştină şi de neamul românesc" [1] şi rodită în convertirea şi primirea Botezului în închisoare: ,,mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid", cu convingerea dedusă din asistenţa preoţilor de diferită confesiune de la acest act liturgic: ,,am fost botezat sub pecetea ecumenismului". [2] Se cere menţionat însă că aspectul obiectiv al convertirii (creştinismul în general) este în corelaţie cu opţiunea personală, subiectivă pentru creştinismul ortodox (cu relevanţa faptică în statura sa de monah ortodox), ca ,,experienţă personală şi ca incomparabilă fericire. Nici un argument, nici o dovadă, nici o filosofie; (...) şi din adâncurile copilăriei - chemarea clopotelor (.,.), dulceaţa zilelor de Crăciun (...) şi teroarea săptămânilor pascale", un ,,creştinism ortodox" asupra căruia se întreabă dacă nu ,,este o expresie a Duhului care suflă unde şi când vrea? Pentru care înţelepciunea noastră e nebunie? (...) căci, prin forţa lucrurilor, nu pot, în cel mai ecumenic spirit, găsi decât o cale - creştinismul ortodox, înveşmântat în atributele spiritului specific locului unde mă aflu: dreapta socotinţă şi echilibrul". [3]


Din principiu trebuie remarcat că omul Nicolae Steinhardt nu s-a convertit la un creştinism teoretic, ci s-a convertit la Hristos cel viu, la Dumnezeul întrupat cu care poţi vorbi [4]; Hristos care este şi devine ,,factorul comun al oamenilor (...), numai prin El ne putem reciproc tolera şi încerca să ne iubim; în lipsa acestui catalizator reacţiile rămân de respingere şi indiferenţă". [5] E biruit de un Dumnezeu cu totul inedit, care, ,,cât priveşte jertfa Dumnezeului creştinilor e de asemeni înnoitor: este exclusivist şi monopolit, şi o rezervă toată pentru El" [6], un Dumnezeu care devine mod de a fi: ,,când Dumnezeu se adresează oamenilor, le spală picioarele" [7].


Experienţa detenţiei (1960-1964) este cea dintâi simţire a posibilităţii şi a realizării sensului ecumenic; aici, mai mult ca oriunde, Nicolae Steinhardt înţelege, comentându-l pe părintele Dumitru Stăniloae, de ce ,,creştinismul e mai presus de orice religie de tip martinbuberian Eu-Tu" [8]; ambianţa celor din lotul intelectualilor încarceraţi este una aparte: ,,toţi se întrec în a fi gentili unul cu altul şi toată lumea învaţă de dimineaţa până seara poezii şi se povestesc cărţi serioase". Această atmosferă completată de ,,prezenţa pretutindeni şi în acelaşi timp a Mântuitorului" [9] şi de capacitatea ,,să desprinzi realitatea prezenţei Mântuitorului în locul cel mai neşteptat, mai arid, în tine" [10], constituie pentru monahul N. Steinhardt SIMŢUL ECUMENIC AL RELATIVITĂŢII, sinonim sesizării şi instaurării - încă de pe acum - a unui ,,paradis, ceva cavaleresc, (...) ceva care i-ar fi înnebunit pe Marlaux, pe Chesterton, Soljenitan, ceva alcătuit din curaj, dragoste de paradox, încăpăţânare, sfântă nebunie şi voinţa de a transcende cu orice preţ mizerabila condiţie umană (...). Suferinţa pe care o asimilăm dintr-o dată, devine euforie" [11]. De aici şi senzaţia lor că minunea e o ncomponentă a lumii" [12] şi un fapt indiscutabil oglindit în comportamentul unuia pentru altul.


Rugăciunile în comun realizate la închisoarea din Gherla (celula 88) din anul 1963 sunt semn al ,,ecumenismului pus în practică", se organizează o slujba interconfesională, încât ,,nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsite de altar, odăjdii, icoane, tămâie, orgă şi obiecte de cult. Siluetele slabe îmbrăcate în zeghe, capetele tunse, feţele palide, cuvintele şi cântecele murmurate (să nu ne audă caralii) făuresc o atmosfera ce rivalizează cu cele mai fastuase ceremonii din cele mai măreţe catedrale ale lumii (...). Ne simţim ca în catacombe (...). Cuvintele Domnului: , îşi află aplicarea". [13]


Aceste aspecte ale ,,simţului ecumenic" sunt expresia unei deveniri ce fac domeniul credinţei, migrând de la o credinţa prebaptismală la una baptismală, convins că credinţa creştină nu e una abstractă, cât o credinţă pascală: ,,în creştinism, Dumnezeu este participant la drama cosmică (...),este chiar de credinta Sa, într-atâta, încât de dragul omului (loan 3, 13)". ...Hristos e culmea (klimax) noţiunilor creştine de bază : risc, pariu, libertate, credinţă" [14]. Ba mai mult, credinţa nu e a noastră, e darul lui Dumnezeu în om, fiindcă N. Steinhardt are convingerea că ,,Dumnezeu în care tot spui că nu crezi, crede El în tine şi te ştie ca pe unul dintre ai Lui" [15].


Acesta e motivul pentru care petrecerea sa în cadrul comunităţii monastice din localitatea Chevetogne - 1979 (Belgia) este numită lecţia Chevetogne, nu alta decât lecţia Fiului Omului Care n-a fost mulţumit să înveţe, să binecuvinteze, să propună o morală nouă şi să se exprime în admirabile parabole sau sentinţe, ci a luat asupra Sa împlinirea actului suprem: urcarea pe cruce (...)" [16]. Maniera de a proceda din Chevetogne este ,,deasupra iubirii teoretice (...), calea curajului şi existenţialului (cel care nu înşeală niciodată, ceea ce nu poate fi simulat)", demonstrarea că ecumenismul - o frumoasă idee, o magnifică speranţă, un scop glorios, o datorie categorică - poate îmbraţişa chiar de pe acum forma realului, a uneia dintre aceste fapte ce pun pe diavol în derută, risipind tot răul şi prezentând privirilor uimite ale complexaţilor şi scepticilor o soluţie atât de simplă încât pare inspirată nu de carne şi sânge, ci prin revelaţia Tatălui"; lecţia Chevetogne arată că a deveni altul nu este numai o formă fericită, ,,ci una din aceste imposibile posibilităţi prin care se exprimă cu claritate calitatea de om şi de creştin la nivelul minunat şi consolator al modestiei, focului şi al renunţării la sine. şi, părăsindu-ne pentru altul, nu ne dăruim lui Hristos?" [17].


Departe de a-l monumentaliza, Nicolae Steinhardt (Delarohia) face parte integrantă din ceea ce s-a numit “ecumenism behind bars” sau „ecumenism under the cross" [18], dând mărturie comună, alături de alţii, prin suferinţa pe care au trăit-o în decursul dictaturii comuniste. Să nu uităm că toate aceste afirmaţii ale sale sunt făcute în plin regim totalitar, convins însa de ,,posibilitatea imposibilului".


Deplasând puţin unghiul de vedere, observăm că şi valenţele culturii au pentru cel în cauză o perspectivă vădit ecumenică, făcând uz de ,,unitatea în diversitate", deoarece, ncultura, prin însăşi firea ei, nu poate fi simplistă, monistă, intolerantă (...), exclusivistă, îndărătnică, brută ori trufaşă. Ci dimpotrivă: pluralistă, tolerantă, graţioasă, modestă (smerită mai bine zis), deschisă, ştiind să admire şi să respecte mareţia şi frumosul, să păstreze contactul cu Misterul, să se înfioare în prezenţa Spectacolului (...) dar şi tare pe poziţia ei de expresie supremă a condiţiei de om pe planul întrupării" [19].


În contextul culturilor şi al pluralismului religios, celălalt nu trebuie să ne fie confirmarea sartriana: ,,celălalt, iată iadul", ci mai ales ,,paradisul" pe temeiul dialogului dintre Dumnezeu şi om (bărbat şi femeie) prin creaţie, şi în sensul ,,paradisului" instaurat de Mântuitorul prin întrupare şi înviere: ,,Cuvântul lui Dumnezeu a creat lumea. Cuvintele oamenilor, dacă se rostesc potrivit cu voia lui Dumnezeu şi în sensul planului divin, pot crea Raiul. Tâlharul de pe cruce, pentru a fi în aceeaşi zi în Rai, n-a avut nevoie decât să spună cateva CUVINTE" [20]. Cert e ca dialogul, cuvântul, e punctul de pornire.


Apreciat de catre Papa loan Paul al ll-lea drept unul ,,dintre numeroşii martori ai lui Hristos înfloriţi pe pământul României (...) monahul De-la-Rohia, Nicolae Steinhardt, excepţională figura de credincios şi de om de cultură care a perceput în chip special bogăţia imensă a comorii comune Bisericilor creştine [21], împlineşte astfel şi caracterul omului ecumenic ce îmbina dimensiunea verticală a comuniunii (« koinonia ») dintre om si Dumnezeu cu dimensiunea orizontală a ,,comuniunii unora cu alţii" (I loan 1,7), comuniune care se manifestă în iubire [22]. Ne adevereşte şi mărturisirea sa: ,,Cred din inima şi cuget în ecumenism" [23].


Mult apreciatul text din Romani 10, 10: ,,Căci cu inima se crede spre îndreptare, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire", denotă mărturisirea credinţei [24] şi devine un principiu peremptoriu în contextul ecumenic, alături de certitudinea că ,,Unitatea Bisericii cred că va putea fi realizată numai printr-o acţiune directă a Duhului Sfânt şi poate nu atât prin conferinţe ale teologilor, cât mai ales prin avântul noroadelor"; ecumenismul înseamnă şi ,,revenire la creştinismul initial aşa cum ne este dat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără adaosuri sau modificări ulterioare", iar fiindcă mărturisirea are drept continut credinţa (dimensiunea verticală) experienţei Adevarului în inima, ,,e mai bine să concepem ecumenismul ca o lucrare a inimilor creştine decât ca o tranzacţie realizată de exegeţi profesionişti" [25].


Notă: din spirit ,,metodologic" şi al temerii de a nu realiza o interpretare proprie a unei experienţe ca cea a monahului N. Steinhardt, am folosit cu preponderenţă citatele direct din sursele menţionate; aceasta şi din motivul afirmaţiei regretatului mitropolit Antonie Plămădeală despre opera lui N. Steinahardt: ,,Cea mai potrivită metodă - vorbind sau scriind - ar fi aceea de a-l imita pe autor: să încerci o suită de microeseuri care să abordeze fragmentar, încercând cât mai multe fragmente care să înceapă să rotunjească totul, întregul (...) Steinhardt, fără a putea fi acuzat de incoerenţe, e un om alcătuit din bucăţi, din cat mai multe bucăţi a putut aduna mintea şi sensibilitatea lui, dintr-un total infinit de bucăţi." [26]; e şi argumentul în favoarea stilului său ca autor, stil care nu dereglează optica lecturii omului contemporan (postmodern!) obişnuit cu asamblarea textuală de informaţii şi sentimente disparate existente într-un cadru multiregistrual şi pluricultural, şi de ce nu un stil aparte de a gândi şi a înainta în teologie.




NOTE

[1] N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii , ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p.171
[2] Idem, Jurnalul fericirii, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p.85
[3] Idem, Ispita lecturii, ed. Dacia, Cluj-Napoca, p.114
[4] Antonie Plămădeală,De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, vol. III, Sibiu, 1997, p.150
[5] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p.251
[6] Ibidem, p.382
[7] Ibidem, p.398
[8] Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, ed. Humanitas, Bucureşti., p.143
[9] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p.247
[10] Ibidem, p.141
[11] Ibidem, p. 33
[12] Ibidem, p.34
[13] Ibidem, p.327
[14] Idem, Primejdia mărturisirii, p.236
[15] Idem, Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca(1967-1983), ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p.197
[16] Ibidem, p.191
[17] Ibidem, p.193;
[18] „Return to God. Rejoice in Hope. Orthodoxe Reflections on the Way to Harare – The role of Theology in Ecumenical Thought and Life in Romania”, Iaşi- România, 27-30 april 1998, edited by Thomas Fitzgerald and Peter Bouteneff, 1998, p.133
[19] N. Steihardt, Primejdia mărturisirii, p. 232
[20] Idem, Cartea Împărtăşiri , ediţie alcătuită de Ion Vartic, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, p.33
[21] Trei zle dintr-un mileniu 7-9 mai 1999. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, coordonator Constantin Badea, ed. Fundaţiei Rompres, Bucureşti, 1999, p.130
[22] Mitropolit Nicolae Corneanu, Quo Vadis? Studii, note şi comentarii teologice, Timişoara, 1990, p.127;
[23] N. Steihardt, Primejdia mărturisirii, p. 92;
[24] Idem, Dăruind vei dobândi, ed. Dacia, Cluj-Napoca, p.131;
[25] Idem, Primejdia mărturisirii, p.93
[26] Antonie Plămădeală, op.cit., p.146