Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, oglinda căderilor şi ridicărilor noastre

„Şi iată că era în cetate o femeie păcătoasă; şi aflând că El stă la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele şi să I le şteargă cu părul capului...” (Luca VII, 37-38).


Acest fragment evanghelic este desprins din pericopa ce se citeşte în duminica în care se pomeneşte Cuvioasa Maria Egipteanca şi are o foarte strânsă legătură cu viaţa acesteia. Ea a trăit la cumpăna dintre veacurile al IV-lea şi al V-lea, trecând la Domnul în anul 431, fiind pomenită în calendar de două ori: la 1 aprilie şi în duminica a V-a din Postul Mare. Istoria vieţii ei dramatice a fost scrisă de către patriarhul Sofronie al Ierusalimului (633-638) şi trecută în Sinaxarele Triodului, spre luare aminte a ceea ce înseamnă atât căderea cât şi ridicarea omenească. Cine parcurge pe îndelete istorisirea scrisă de Sofronie patriarhul, va înţelege fără greutate lucrarea minunată a lui Dumnezeu pe firul vieţii zbuciumate a Mariei Egipteanca. Nu întâmplător (ci proniator) i-a fost rânduită zi de pomenire în Postul Mare: pocăinţa ei pilduitoare este o chemare şi un îndemn pentru fiecare dintre noi, vulnerabili în faţa atâtor căderi, în acelaşi timp doritori a ne ridica, precum ea exemplar a făcut-o. De aceea, viaţa ei ne apare ca o oglindă, în care, o dată cu citirea despre păcatele în care ea a căzut, vedem propriile noastre păcate. În acelaşi timp, o dată cu vederea strădaniilor ei de pocăinţă, recunoaştem multe din propriile noastre încercări de ridicare. Astfel, icoana vieţii ei are două feţe: una întunecată, a relelor purtări, alta luminoasă, a pocăinţei şi a sfinţeniei. La o privire fugară asupra acestor două imagini, nu vom vedea mai nimic. O zăbovire atentă, însă, ne va descoperi detalii cu totul nebănuite, mult-asemănătoare cu cele ale propriei noastre vieţi. Se ştie, de altfel, că valoarea unui tablou constă tocmai în detalii (umbre, lumini, combinaţia culorilor, expresia feţei, a ochilor, a mâinilor etc.), nu în desenul propriu-zis, în materialul pe care s-a pictat, sau în mărimea lui. Cu alte cuvinte, în primul rând nu în ceea ce reprezintă, ci în mesajul pe care-l transmite. Căci viaţa Mariei Egipteanca a fost, în linii mari, viaţa unei femei simple din veacul al V-lea. În detalii, însă, viaţa ei a fost şi rămâne simptomatică pentru condiţia umană. Iar mesajul pe care-l transmite peste veacuri, este cel surprins în câteva “amănunte” (“detalii”) de către fericitul de pomenire, Sofronie. Iată de ce, în cele ce urmează, vom stărui asupra câtorva astfel de momente, pe care le vom pune în comparaţie cu viaţa noastră de acum, spre a constata cât sunt de actuale.


Cei 12 ani petrecuţi în casa părintească. Născută în Egipt, Maria a stat cu părinţii numai 12 ani, după care a fugit în lume... Nu ni se spune de ce. Poate părinţii nu s-au îngrijit îndeajuns de buna ei creştere, sau poate ea nu a fost suficient de ascultătoare. Sau ambele motive la un loc. Ori poate nici unul dintre ele. Căci este posibil ca unele obiceiuri rele de atunci să-i fi întins capcana în care ea, neatentă, a căzut. Dureros moment: părinţii părăsiţi de propriul copil, copilul pornind pe un drum plin de răutăţi. Căci ea însăşi mărturiseşte: „Am lepădat dragostea părintească şi timp de 17 ani i-am petrecut în destrăbălări...”.


Astăzi, astfel de „cazuri” sunt nenumărate: copii de a căror educaţie părinţii nu se ocupă, crescând fără „cei şapte ani de acasă“, care ajung apoi, fie în stradă, fie mărfuri de „carne vie”, mai ales în cazul fetelor, care se vând la Istanbul, sau aiurea, pe o mână de bani murdari. Nu întotdeauna, însă, părinţii sunt de vină. Mediul social corupt, anturajul, relele însoţiri (care strică obiceiurile bune, spune un proverb), fac nenumărate victime. Astfel, mulţi tineri şi tinere iau drumul pierzaniei, uneori fără de întoarcere...


Momentul Înălţării Sfintei Cruci. După 17 ani trăiţi în mocirla celor mai josnice purtări, Maria ajunge la Ierusalim, unde, încercând să intre într-o biserică de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, este împiedicată „de o putere dumnezeiască“, precum ea însăşi povesteşte. După alte câteva încercări zadarnice de a intra, îşi dă seama care era, de fapt, piedica: viaţa ei murdară. Acest moment al conştientizării păcătoşeniei, marchează începutul pocăinţei! Fericit detaliu al vieţii ei zbuciumate! Astfel, cu lacrimi şi tânguire, începe să se roage Maicii Preacurate, făgăduind că, dacă va fi lăsată să intre în Casa Domnului, îşi va îndrepta viaţa. Rugăciunea i-a fost ascultată, a intrat în Sf. Lăcaş, plecându-şi genunchii înaintea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci. De acum, credincioasă cuvântului dat, va păşi pe drumul plin de nevoinţe, dar şi de sfinţenie, al pocăinţei.


Astăzi sunt de dorit astfel de momente binecuvântate, nu numai pentru tinerii căzuţi în păcatul care a subjugat-o pe Maria timp de 17 ani, ci şi pentru oricare dintre noi, care ne găsim pe o cale greşită. „Puterea dumnezeiască“, pe care a simţit-o Maria, se găseşte, de fapt, în conştiinţa noastră. Căci conştiinţa este, cum bine s-a spus, glasul lui Dumnezeu din noi, de care, de vom asculta, ne vom da seama cât de primejdios este să mai păşim pe drumul cel rău, de orice fel ar fi acesta: hoţie, lene, destrăbălări, beţii etc. etc. Trebuie să avem curajul unui astfel de “moment al adevărului”, pe care Maria l-a avut în chip exemplar, spre a nu irosi cel mai mare dar pe care-l avem de la Dumnezeu: viaţa!


Pocăinţa Mariei în Pustiul Iordanului şi întâlnirea cu duhovnicul Zosima. Nevoinţa ei în acest pustiu a fost de... 47 de ani! Că nu i-a fost uşor, e puţin spus. Cuvintele sunt prea sărace pentru a cuprinde dramatica ei vieţuire în această vreme. Nu s-a luptat atât cu asprimile deşertului, deşi nu vor fi fost puţine, cât mai ales cu amintirile ispititoare ale trecutului. După cei 47 de ani de pocăinţă, Dumnezeu a rânduit ca ea să-l întâlnească pe Zosima, un duhovnic bătrân şi îmbunătăţit, căruia s-a spovedit şi care, mai apoi a împărtăşit-o cu Sfintele Taine. Atunci când bătrânul i-a pus, la un moment dat, întrebarea: „ţi-a fost greu, maică?”, ea a răspuns că cel mai greu i-a fost să lupte, după cuvintele ei, „cu poftele nebuneşti, căci, zice ea mai departe, doream cărnurile şi peştii Egiptului, băutura de vin... Mă chinuiau pofta cântecelor desfrânate şi focul care se aprindea înăuntrul nefericitei mele inimi... Dar mă duceam cu mintea la icoana Născătoarei de Dumnezeu, chezăşuitoarea mea, şi plângeam în faţa ei. Iar după ce lăcrimam îndeajuns, peste potopul de gânduri venea o pace statornică...”.


Astăzi, ca şi atunci, pentru oricare dintre noi este posibilă întoarcerea de la cele rele, pentru a ne bucura, precum Maria, de pace sufletească statornică. Lupta nu este, însă, uşoară. Nu ne mai refugiem acum în vreun pustiu geografic (deşi nimeni nu ne poate împiedica s-o facem, dacă am vrea), dar trăim drama pustiului singurătăţii moderne. Iureşul vieţii cotidiene ne ispiteşte parcă să fim tot mai egoişti, mai izolaţi, mai necomunicativi. În pofida aglomerărilor umane tot mai accentuate, mai ales din mediul urban, ne simţim, paradoxal, mai singuri ca oricând. Singurătatea pare a fi una dintre cele mai mari ispite ale „pustiei”contemporane. Iar fuga de „singurătate” se face pe două căi, diametral opuse, căci o a treia nu există. Una a pierzaniei: desfrâu, beţii, hoţie, droguri etc. (sau, Doamne fereşte, toate la un loc!). Alta, cea arătată nouă de către Cuv. Maria Egipteanca, a redobândirii păcii statornice, cerând ajutor lui Dumnezeu, Maicii Preacurate, tuturor sfinţilor. În lupta noastră pe această cale, aşadar, nu suntem singuri. Să nu uităm, însă, un detaliu deosebit de semnificativ din viaţa Cuvioasei: convorbirea cu Zosima - duhovnicul, spovedania, primirea Sfintelor Taine din mâinile lui. Cu alte cuvinte, ajutorul nepreţuit pe care ni-l poate da preotul-duhovnic, mai ales în momente de cumpănă...


Prin cele descrise până acum, Cuv. Maria Egipteanca parcă ar vrea să ne spună, nouă tuturor: „Copii, daţi ascultare deplină părinţilor voştri! Părinţi, faceţi educaţie creştină copiilor, spre a-i feri, ca de foc, de relele acestui veac! Fraţilor şi surorilor întru Hristos, preţuiţi darul vieţii primit de la Dumnezeu! Iar dacă aţi căzut cumva, Doamne fereşte, nu deznădăjduiţi! Întoarceţi-vă cu lacrimi, dar şi cu nădejde. Căci dacă mie, după nefericita cădere, mi-a fost primită pocăinţa şi mi-am redobândit demnitatea, şi voi veţi fi primiţi, şi demnitatea voastră poate reînvia. Duhovnicii preoţi vă aşteaptă! Nu vă ruşinaţi şi nu vă temeţi, cereţi-le neîntârziat ajutorul, spre a dobândi pacea şi bucuria cea statornică! Mă rog lui Dumnezeu pentru voi, să ne vedem cu bine în Rai!” Amin.