PRAZNICUL VIEŢII

Motto:” …era primăvară, dar nu şi-n inimi… »
Daniel Coşereanu


Ca o prelungire şi adâncire a faptului că, aşa cum spunea Părintele Arsenie Boca, „e atât de greu să pricepem ce e păcatul atunci când suntem cuprinşi de păcat”, nu vom greşi dacă ne vom întreba, tot în acelaşi sens: trăind în mijlocul morţii, în pântecele ei, în iadul de aici, cum vom înţelege ce este învierea, cum înviem? Vom putea zări oare „viaţa din inima morţii”(1), privind în/din „pântecele iadului” acestei lumi?


Trăim perioada în care prăznuim „învierea omului”(2). Se ştie că în nici un an nici o altă lună nu începe cu aceeaşi zi a săptămânii ca luna mai. Anul acesta, „luna florilor” începe într-o zi de vineri, zi în care Mântuitorul îi spune tâlharului şi nouă tuturor: „astăzi împreună cu Mine vei fi în Rai „(Luca 23, 43b). Dacă ţinem seama de faptul că ar trebui împreună cu tâlharul să răstignim propriul nostru mod de a vedea lumea, să răstignim imaginea falsă a dumnezeului din noi, vom pricepe că şi ziua de vineri, chiar mai ales ea, e un prilej de înviere! Un motiv în plus pentru a ne lăsa cuprinşi în „cămara împodobită” a Învierii, prin harurile şi darurile acestei perioade.


Firul liturghisitor al acestor zile e atât de bogat încât nu ştim către care înviere să alergăm: către cea a mironosiţelor, către cea a slăbănogului, către cea a samarinencii sau către cea a orbului?! Nu minunile săvârşite, ci „inima ce ardea” întru aceştia a fost cea care i-a înviat. Luca şi Cleopa au recunoscut pe Hristos cel înviat nu pentru simplul fapt că El se făcuse nevăzut de dinaintea lor, adică nu pentru un oarecare artificiu simplu şi ieftin, ci ceea ce le-a adeverit evenimentul Învierii, a fost tocmai „inima arzând întru dânşii” (Cf. Luca 24, 32). De aceea nu minunile, în mod necesar, sunt cele care ni-L revelează pe Hristos, ci o inimă pregătită pentru aceasta, o „inimă ce arde”(3), o inimă gătită de epifanie, de arătarea „Luminii care arde şi nu mistuie”. Aşa cum îndeamnă profetul: intraţi în profunzime, în adâncul inimii şi „scoateţi apă cu veselie din izvoarele mântuirii” (Isaia 12, 3).


Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, el însuşi prilej de ospăţ duhovnicesc în aceste zile (8 mai), este sfredelit în adâncurile inimii sale, ascultând bătăile inimii (la pieptul) Vieţii. Aşa a înviat o altă inimă într-un alt trup. Atunci a aflat el că este (ucenicul) iubit. Acea întâlnire dintre inimi, a învăţăcelului şi a Învăţătorului, a fost începutul şi sfârşitul (miezul) Evangheliei sale.


Întinsa „masă”(4) de praznic împărătesc, cu care ne îmbie Biserica, face să ne gândim acum la apa botezului nostru, la apa prin care a fost trecut prorocul Ioná (în care Învierea se arată), ca mai apoi să iasă la lumină, la apa vindecătoare de la Scăldătoarea Vitezda unde slăbănogul se întâlneşte cu Omul, la Apa cea Vie în care a fost afundată inima Samarinencii, şi nu în ultimul rând, la izvorul Siloamului ce dă Orbului vederea Luminii.


Când gândim la apa botezului nostru, gândim că „avem în suflete (în centrul fiinţei noastre, în inimă – n.n.) pe Însuşi Mântuitorul nostru, şi încă nu numai în suflet, ci şi pe frunte, în ochi, ba şi în mădulare şi în cel mai ascuns ungher al fiinţei noastre, […] Domnul devine suflarea noastră şi hrana noastră şi, astfel, unindu-Se cu noi şi amestecându-Se pentru totdeauna în unitatea fiinţei noastre, El Se face trupul nostru tainic şi în acest trup El ajunge cu vremea să fie pentru noi ceea ce este capul pentru mădulare”(5). Aceasta este „Cina„ înnoirii, acesta este ospăţul întâlnirii dintre „cer şi pământ” în adâncurile fiinţei noastre, „apa vie” ce izvorăşte din dialogul („crezi că pot să fac Eu aceasta?”) credinţei.


Ce să fi fost în inima lui Ioná când se afla în pântecele peştelui (ce avea să devină semnul omului înviat, al creştinului, în primele veacuri)? Să fi înţeles el „Ziua Învierii „ce avea să arate că „Întru început era Cuvântul?(6) Într-un fel, ştim: „În necazul meu strigata-am către Domnul, Dumnezeul meu, iar el m-a auzit: strigarea mea din pântecele iadului, glasul meu Tu l-ai auzit. În adâncul inimii mării m-ai aruncat şi ape m-au împresurat: toate talazele şi valurile Tale peste mine-au trecut” (Ioná, 2, 3-4).


„Cela ce crede întru Mine”…! Ar putea fi oare credinţa mai mult decât o simplă aderare la ceva; sau să fie tocmai o întâlnire cu Altul?! Mitropolitul Surojului, Antonie Bloom, el însuşi unul dintre cei „arşi în inimă”, ne dă un răspuns uimitor. „Creaţia este minunea în care Dumnezeu ne cheamă la sărbătoare, la masa unei iubiri reciproce. Dacă am putea să ne imaginăm ce se întâmplă în acest moment: toată zidirea, de la cea mai mică fărâmă de nisip până la om – cel mai complex din întreg universul –, iese din nefiinţă şi îşi concepe propria fiinţare, devine conştientă de faptul că trăieşte. Eu exist! Exist, „deoarece în faţa mea stă Dumnezeu” (sub. n.), Cel care m-a chemat spre împărtăşirea bucuriei cu Sine, spre sărbătoarea dragostei reciproce …” (7). De aici pornesc şi aici sfârşesc toate întâlnirile. Prin urmare, a avea „credinţa lui Dumnezeu” e uimirea de a sta înaintea Lui.


…”râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”! Cine poate spune câtă apă vie a curs din inima femeilor creştine?!; din inima mironosiţelor, din inima samarinencii şi din atâtea şi atâtea inimi. Mamele sunt cele care” poartă în catedrala pântecelui lor pe cei ce se vor naşte ca sacerdoţi ai creaţiei”(8). Pântecele femeii este locul unde omul se face crucea întâlnirii dintre Dumnezeu şi creaţie.


„Cât” „suflet nou” să fi primit slăbănogul în momentul botezului său în apa iertării păcatelor?! Dacă până acum am subliniat şi câte ceva din realitatea întâlnirii lui Dumnezeu cu omul, în cazul Slăbănogului identificăm „realitatea întâlnirii omului cu Omul”. Tot Părintele Arsenie Boca amintea: „m-am înhămat la carul unui ideal greu şi-nalt, acela de a face pe om, Om”. Întâlnirea Slăbănogului cu Dumnezeu-Omul îl transformă pe cel dintâi în „om deplin”, iar boala lui devine prilejul învierii lui. Descoperind astfel şi el şi cei de după el că măsura omului nu este făptura pieritoare, ci este sfântul, omul deplin(9).


Orbul cel din naştere, în dosul inimii sale, „organ al iubirii şi al credinţei”(10), a priceput că boala orbirii lui nu era altceva decât singurul mod prin care putea fi chemat la „vederea lui Dumnezeu aşa cum este El”(11), singurul mod prin care Dumnezeu l-a putut mântui, singurul mod prin care Dumnezeu l-a putut învia. El care, orb fiind, călca pe cărări neştiute şi întunecate, ajunge la „fericirea de a cunoaşte Calea” (12).


Structura firească a omului îl face pe acesta să tindă spre Dumnezeu, să-L dorească, s-L caute. Realitatea aceasta,” foamea şi setea”(13) de Dumnezeu, o descoperim şi în femeia de la fântâna lui Iacóv, ce doreşte şi cere Iudeului (lui Hristos), „Apa cea Vie”, ce se va face în ea „izvor de apă săltătoare întru viaţă veşnică „(Ioan 4, 14b). Căci sărbătoarea, praznicul, tocmai aceasta este, „ospăţ al veşniciei”, unde toate saltă de bucurie, „şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt” (Canonul Învierii).


•Să fie „praznicul”, conţinutul întâlnirii dintre Dumnezeu şi om; dintre Apostoli şi Hristos cel înviat; dintre Mironosiţe şi Vestea cea Bună; dintre Slăbănogul şi Omul; dintre Samarineanca şi Apa cea Vie; dintre Orbul şi Lumina?!


•Să fie „praznicul”, bătaia Învierii lui Hristos, auzită din dosul uşii inimii de carne, ce transformă întâlnirea Domnului cu omul într-un ospăţ?! „Iată Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).


•Să fie „praznicul”, adâncul omului la sfat cu adâncul Domnului?! Sau profunzimile inimii scăldate de curgerea apei celei vii?! „Adânc pe adânc se cheamă în vuietul cascadelor Tale” (Psalmul 41, 7a). Oare să fi ştiut David prorocul că sentimentul infinitului, veşniciei, e mai mult decât o inimă dilatată în faţa întinderii mărilor sau a cerului înstelat, ori mai mult decât ameţeala şi strângerea de inimă în faţa unei cascade sau a unei prăpăstii?!


Evitând ultimele trei semne de întrebare, vom putea, prin imperativele ce rămân în urma lor, să facem loc primăverii (Vieţii) să intre şi în inimile noastre. „Gustaţi şi vedeţi! …” motive şi prilejuri pentru ca „PRAZNICUL VIEŢII” să nu fie doar un titlu de articol.

NOTE:
1.Vezi: OLIVIER CLEMENT, Viaţa din inima morţii, Editura PANDORA, 2001.
2.ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Cuvântări Duhovniceşti, Vol. II, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 122sq. Vezi şi P. MARKO IVAN RUPNIK, Cuvinte despre om. I. Persoana – Fiinţă a Paştelui, Editura Deisis, Sibiu, 1997; PR. ION PETRICĂ, Meditaţii pentru contemporani (Învierea Domnului: Omul – Fiinţă Pascală pp. 33-35), Editura Marineasa, Timişoara, 2006, („Învierea naşte umanitatea, naşte poporul lui Dumnezeu în Lumină.”).
3.PĂRINTELE SERAFIM ROSE, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, , Editura Cartea Ortodoxă Alexandria & Editura Agapis, Bucureşti, 2005, p. 27.
4.Cf. RUBEM A ALVES, Cartea cuvintelor bune de mâncat sau bucătăria ca parabolă teologică, traducere de Virginia Gâlea şi o „Prefaţă” de Ioan. I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2007.
5. Sfântul NICOLAE CABASILA, Despre viaţa în Hristos, cu un studiu introductiv şi traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, pp. 45-46.
6. „Ioná, proorocul care a fugit din faţa Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca o scrisoare, în cutia poştală. Am găsit, poate din greşeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat şi mi s-a părut c-o înţeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot”(MARIN SORESCU).
7. ANTONIE BLOOM, Mitropolitul Surojului, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, pp. 7-8.
8. Cf. PĂRINTELE ILIE MOLDOVAN, Calendarul Viu: dialoguri euharistice între generaţii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 166-167.
9.Vezi: Pr. Dr. Vasile Vlad, Dimensiunea liturgică a vieţii religios-morale, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2009.
10. P. MARKO IVAN RUPNIK, op. cit. p. 121.
11. Vezi: ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Editura Σοφία, Bucureşti, 2005.
12. Vezi: ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Fericirea de a cunoaşte Calea, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997.
13. Vezi: CHRÍSTOS YANNARAS, Foamea şi setea, Traducere de Zenaida Luca, Anastasia, 2000.