Amintirile unor pagini de ziar

În presa românească din perioada interbelică apăreau deseori referiri la marile figuri literare autohtone. Mihai Eminescu era chintesenţa geniului plămădit de pământul românesc, iar presa se întrecea în a găsi întâmplări din viaţa acestuia şi, mai ales, încerca să lămurească ultimele sale momente. Alături de articolele despre Eminescu nu puteau lipsi cele referitoare la Ion Creangă, astfel încât destinul ce i-a unit în timpul vieţii nu se destramă nici după moartea acestora.


Orice amănunt din viaţa marelui poet era de interes naţional. Astfel, unii au plecat pe urmele lui Eminescu cercetând arhivele Universităţii din Viena. Un articol din ziarul „Adevărul“ din 4 februarie 1933, „O donaţie a regelui Carol I. Scrisoarea lui Eminescu către răposatul suveran“, arată că la Universitatea din Viena, unde a studiat Mihai Eminescu, „găsim o ciornă de adresă către răposatul rege al României Carol I (pe atunci, 1871, Domnitor), concepută de Eminescu, adresă prin care îi face cunoscut că a fost proclamat membru fondator al societăţii «România» şi «Societăţii literaro-scientifice din Viena»“.


„Ultimele zile ale lui Eminescu“


Despre moartea poetului s-au scris multe pagini, acest moment fiind învăluit în mister. „Adevărul“ din 16 iunie 1933 arată în „Ultimele zile ale lui Eminescu. Moartea şi înmormântarea. Însemnările unui contimporan“ că „Astăzi 15 iunie sunt 44 ani de atunci. Casa de sănătate a Profesorului Dr. Şuţu din strada Plantelor, de când se prinse de veste că marele nostru Eminescu e adăpostit şi îngrijit acolo, ajunsese un loc de pelerinaj, mai cu seamă pentru ziarişti şi literaţi. Lâam văzut cu vreo 3-4 zile înainte de a muri. Lâam găsit în curtea institutului, între mai mulţi bolnavi. Şedea pe o bancă de grădină, la umbră, întrâun colţ retras, fără să se amestece în forfoteala sgomotoasă a celorlalţi. Era slăbit, palid, neras; faţa-i exprima o plictiseală de om necăjit. Ochii-i erau cu vinişoare congestionate, - făcea impresia că atunci, abia se sculase din somn (...) Trei zile după aceasta, aflai din ziare, că, în urma unei certe violente, cu alt bolnav, atins de delirium tremens, Eminescu a fost lovit cu un pietroi, drept în frunte, după care a sucombat, în dureri atroce, la ora 3 după amiază, în ziua de 15 iunie 1889. Acesta a fost tragicul sfârşit al marelui nostru Eminescu. După dispoziţia ministerului instrucţiunii publice, din iniţiativa lui Ştefan C. Mihăilescu (...) a fost transportat încă în aceeaşi zi, de la Casa de sănătate la Biserica Sf. Gheorghe. (...) Înmormântarea s-a făcut abia pe 17 iunie, întrâo sâmbătă, pe la orele 4 după amiază. Înmormântarea, deşi simplă, fără pompă şi nici o podoabă, a fost pătrunsă de o solemnitate duioasă şi sinceră tocmai prin simplitatea ei. Flori, în profunziune, coroane, buchete şi jerbe. Un dric mic, tras de doi cai neacoperiţi, forma tot aparatul de doliu. Slujba religioasă a fost oficiată numai de un singur preot“, semnează C.A.N.


Moartea poetului era prezentată din alt punct de vedere în „Adevărul“ din 27 iunie 1933, în articolul „Cum a murit Eminescu“: „O legendă creată de o frază dintr-o scrisoare a sorii poetului către d-na Emilian («moartea sărmanului meu frate a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun din ospiciu») se menţine şi astăzi. Şi totuşi altul e adevărul. Eminescu a murit de... inimă. O boală de cord, precis diagnosticată de vestitul clinician prof. dr. Thomescu. Moartea celui mai mare poet al României a fost determinată de o sincopă în urma unei «endocardite». Lucrurile se cunosc astăzi precis, graţie domnului dr. Vineş, şeful de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti, care, ca intern, pe vremea aceea, în ospiciul în care era internat Eminescu, lâa îngrijit pe nenorocitul poet, făcându-i chiar el «anamneza». Din foaia de observaţie publicată în 1931 rezultă că este adevărat că în mai 1889 „un bolnav se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, producând o fantă superficială ce interesa numai pielea, o rană mică de 2 cm, care era vindecată complect peste 3 zile“.


Posteritatea încerca să aducă omagii poetului naţional, aşa cum arată ziarul „Evenimentul Zilei“ din 28 martie, în articolul „«Luna Bucureştilor 1939» va evoca figurile scumpe tuturor românilor. Un pavilion în care vor figura fotografiile Regelui Carol I dela a cărui naştere se împlinesc 100 de ani. O statue a lui Mihail Eminescu şi o alee a figurilor proeminente care au jucat un rol important în istoria ţării vor figura la loc de cinste în parcul Regele Carol II de la Şosea“.


Nici Iaşul nu îl uită pe poetul care i-a străbătut uliţele şi dealurile: „Statuia lui Eminescu la Iaşi“ din „Adevărul“, 12 februarie 1925, arată că banii pentru statuia lui Eminescu nu se strâng prea repede: „Anul trecut Ateneul din Păcurari a luat iniţiativa ridicării unui monument lui Eminescu (...) dacă Iaşul se mai bucură azi de respect şi de dragoste în toate unghiurile ţării, o datoreşte întrâo bună măsură şi lui Eminescu“.