Încercările de unire anterioare, evenimente politice, ambiţii personale, „schisma” din suflete, au demonstrat că cele două ramuri ale creştinătăţi, se vor mai putea aduna cu greu laolaltă, pentru a înlătura deosebirile de credinţă şi tradiţii care le separau de multă vreme. Puternica dezvoltare a oraşelor şi statelor apusene, conştiinţa superiorităţii şi a suficienţei de sine a idealului de viaţă nouă pe care Apusul îl savura din plin, papalitatea intră pe un făgaş al unei puteri qvasi-lumeşti, de unde nu mai accepta o unire cu grecii ca de la frate la frate ci doar pe calea supunerii faţă de scaunul Romei, situaţia politică critică a Bizanţului, aflată în orbita intereselor apusene şi turceşti, mai ales, au făcut ca o posibilă unire cu latinii să fie doar o dorinţă. Era vremea când împăratul Manuil II Paleologul (1391-1425) avea să-i spună fiului său, Ioan VIII Paleologul „de speriat poţi să-i sperii pe turcii cu gândul că ai să faci unirea cu latinii ,dar eu nu îţi dau deloc sfatul să faci aşa ceva pentru că nu-i văd pe ai noştri dispuşi să găsească vreo modalitate şi înţelegere cu latinii. Teamă mi-e să nu se facă schisma şi mai rea şi atunci iată ca ne-am dat de gol şi în ochii păgânilor.” Iată ce gândea un basileu ortodox în secolul XV, convins poate că deşi din motive politice îşi dorea unirea cu Roma, ea nu ar fii adus nici o apropiere între creştini şi nici şansă şi alternativă, nobilă şi sfântă.

Cu toate aceste împăratul Ioan VIII Paleologul îşi joacă acum ultima carte. Era vremea sinodului de la Basel, când în sfârşit şi în Apus pătrunsese ideea conducerii sinodale a Bisericii, însă cu ce folos?

La 18 septembrie 1437 Papa Eugen al IV-lea prin bula „Doctoris gentium” transferă conciliul de la Basel la Ferrara pe coasta orientală a Italiei conştient fiind de faptul că mult mai uşor s-ar face o unire cu grecii într-un oraş italian de unde grecii s-ar putea întoarce acasă mai greu.

În necunoştinţă de cauză de cele întâmplate în Apus, delegaţia ortodoxă, ce avea să discute problema unirii Bisericilor, s-ar împăca pe corăbiile trimise de papa Eugen şi nu pe cele ale sinodalilor din Basel, ceea ce a dus automat la creşterea prestigiului papalităţii destul de bine şifonat în ultima vreme şi abandonarea din păcate puţin mai târziu a teoriei conciliare „care daca ar fi învins cu siguranţă, ca ar fi adus alte schimbării probabil chiar şi o unire a Bisericilor, pe care papalitatea şi-o dorea de atâta vreme.

La 7 februarie 1438 avea să sosească la Veneţia delegaţia ortodoxă cuprinzând circa 700 de persoane, în frunte cu patriarhul ecumenic Iosif al II-lea şi împăratul Ioan VIII Paleologul.

La 8 februarie grecii săvârşesc o Sfântă Liturghie în biserica Sfântul Marcu pe care latini o apreciază: „parcă raiul însuşi s-a coborât în biserica lor, n-am cunoscut până acum slujbele lor religioase, după zvonurile ce ne-au ajuns la noi îi credeam barbari dar, acum, când îi vedem nu ne îndoim că ei sunt primi născuţi ai Bisericii şi că Duhul Sfânt vorbeşte prin dânşii”.

Delegaţia ortodoxă este întâmpinată de cardinalul Traversari, unul dintre puţini adepţi ai papei pe atunci. Cu toate că sinodul rămas la Basel avea să declare sinodul de la Ferrara schismatic, la 9 aprilie se deschidea sinodul în mod solemn.

Din partea Apusului erau prezenţi: Papa Eugeniu, cardinalii Cesarinii, Traversari, Nicolae Cusanul, Ioan Torguemada, şi aproximativ 70 de episcopi, iar delegaţia răsăriteană cuprindea pe: împăratul Ioan VIII Paleologul, patriarhul Iosif II, Visarion mitropolitul Niceei, Marcu Eugenicul mitropolitul Efesului, care reprezenta şi pe patriarhul Antiohiei Antonie, mitropolitul Heraclei care reprezenta şi pe patriarhul Alexandriei, Dionisie de Sardes, care reprezenta pe patriarhul Ierusalimului, mitropolitul Isidor al Kievului, mitropolitul Dorotei al Mitilenei, Mitrofan mitropolit de Cizic, Silvestru Syropolus, marele eclersiarh al Patriarhiei Ecumenice, Damian, mitropolitul Moldovei ,Gheorghe Scholarios, secretarul intim al împăratului Gheorghe Ghemistos Plethon, reprezentantul platonicienilor şi alţi ierarhi, preoţi, diaconi şi laici.

Din motive politice Mitropolia Ungrovlahiei, Arhiepiscopia sârbă de Ipek şi de Arhiepiscopia greco-bulgară de Ohrida n-au trimis nici un delegat.

Patriarhul Iosif al II-lea se arată încrezător şi încearcă să insufle curaj celor ce îl însoţeau, asigurându-i că vor fi primiţi cu multă onoare şi că li se va îngădui să spună ce vor: „noi vom arăta acolo, spunea patriarhul, prin harul lui Hristos, credinţa noastră plină de curăţie şi strălucire; în ceea ce priveşte credinţa, ai noştri se vor arăta ca învăţători pentru latini, care se vor convinge de învăţătura noastră, o vor îmbrăţişa şi astfel ne vom unii… şi chiar dacă nu vor adopta punctul nostru de vedere, noi ne vom întoarce plini de glorie, după ce vom fi predicat în mod strălucit, harul lui Dumnezeu ,adevărata doctrină şi vom fi întăriţi de Biserica noastră, fără să fi ştirbit cu nimic adevărul. Dacă însă ei vor folosi forţa, noi nu ne vom abate nicidecum de la credinţa noastră părintească şi sănătoasă, chiar dacă ne vor tortura, ci vom suporta totul mai de grabă decât să părăsim ceva din ceea ce am primit de la sfintele sinoade ecumenice şi de la sfinţii învăţători ai Bisericii. Şi dacă vom muri în mod martiric şi vom deveni martiri, ce este mai bine decât să fim ca Sfântul Gheorghe şi ca Sfântul Dimitrie. Oricare ar fi situaţia dintre cele trei eventualităţi, ea ne va aduce o mare glorie şi cinste şi mărturie sufletească”.

Iată cum gândea şi simţea un ierarh ortodox din secolul XV faţă de această mult disputată controversă şi dorită unire a Bisericilor.

Tematica sinodului a fost împărţită în următoarele probleme: Filioque, purgatoriul, azimile şi primatul papal care era de astfel şi problema cea mai spinoasă. Timp de 6 luni s-a făcut o pregătire prin discuţii şi studii particulare, conform informaţiilor lui Syropulos, împăratul a interzis compatrioţilor săi discuţiile asupra adaosului Filioque şi a folosirii azimilor rămânând în discuţie doar purgatoriul şi primatul papal.

Primul punct discutat a fost purgatoriul. Cardinalul Iulian Cesarinii a prezentat teza catolică, respinsă de partida ortodoxă în frunte cu Marcu Eugenicul al Efesului, care arată că potrivit Sfintei Scripturi nu poate fi vorba de o pedeapsă materială a sufletelor spirituale în purgatoriu printr-un foc material, ci sufletele celor care au păcătuit în viaţă îndură după moarte suferinţe morale până la judecata universală, iar între iad şi rai nu există nici un loc intermediar numit de latini purgatoriu.

Depărtarea de ţară, ştirile despre un asalt al turcilor asupra Constantinopolului o molimă ce bântuia la Ferrara, întârzierea cu 5 luni a acordării banilor pentru întreţinere, toate acestea au făcut ca delegaţia ortodoxă să facă presiuni asupra împăratului, sau să se înceapă discuţiile oficiale, ori să se întoarcă în ţară. Astfel au început discuţiile publice, câte trei pe săptămână, prima fiind fixată la 8 octombrie 1438.

Discuţiile prelungite în jurul lui Filioque făceau ca tensiunea să crească şi într-o tabără şi în cealaltă.

Latinii susţineau că în cazul lui Filioque nu este vorba de un adaos la simbolul de credinţă ci de o „explicaţie”, dezvoltare, „lămurire”. Ghemistos Plethon a pus logica întrebare latinilor: „de ce această explicaţie nu s-a făcut mai repede, ca de exemplu la sinodul III ecumenic”.

În prima sa intervenţie Marcu Eugenicul a spus că: „Mântuitorul a lăsat Bisericii pacea şi dragostea” Biserica Romei prin introducerea în simbolul unei învăţături, care nu are temelie nici în Sfânta Evanghelie nici în hotărârile Sfinţilor Părinţi luate la sinoadele ecumenice a rupt legătura păcii şi a dragostei”. Aici avea să insiste în mod special asupra hotărârilor sinoadelor III şi IV ecumenice, care nu îngăduiau nimănui să înveţe, să scrie sau să alcătuiască altă credinţă decât cea stabilită de Sfinţii Părinţi adunaţi la Niceea.

Când Marcu Eugenicul a ajuns la hotărârile sinodului III ecumenic, latinii au prezentat un volum în care erau actele acelui sinod şi unde figura şi simbolul credinţei de la Niceea cu formula „purcezând de la Tatăl şi de la Fiul”, ceea ce demonstra falsurile pe care avea să le facă Biserica Romei încă de pe atunci.

În cele 14 şedinţe care s-au ţinut până la 13 decembrie 1438, discuţiile n-au dus la nici un rezultat.

Situaţia devenea dramatică, atât pentru papa cât şi pentru împărat, primul dorind unirea pentru a-şi ridica prestigiul în faţa celor de la Basel, iar al doilea spera un ajutor militar care să salveze imperiul de la pieire.

Pentru a evita plecarea grecilor de la Ferrara, papa împreună cu împăratul hotărăsc mutarea sinodului la Florenţa, invocând ca motiv o epidemie de ciumă care trecuse deja de 3 luni, precum şi un motiv de ordin financiar, căci florentinii în frunte cu Cosimo Medicii se obligau să mărească subvenţiile delegaţiei ortodoxe, în cazul în care lucrările conciliului s-ar desfăşura în oraşul lor.

La începutul anului 1439, sinodul este mutat la Florenţa, unde grecii au îndurat multe lipsuri, papa sperând că poate în acest fel îi va convinge să semneze unirea.

Discuţiile asupra lui Filioque vor începe din 2 martie 1439 în 6 şedinţe de lucru. Partida ortodoxă respinge susţinerea catolică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, găsind ca neautentice toate citatele patristice invocate de latini, căci teologia patristica nu vedea în sânul Sfintei Treimi două principii (aşa cum susţineau latini), iar în ce priveşte însuşirile personale ale celor trei persoane treimice erau foarte clar înţelese şi delimitate: Tatăl era necauzat şi neprincipiat de nimeni, Fiul era născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din veşnicie din Tatăl.

În ultima sa intervenţie, Marcu Eugenicul avea să spună următoarele: „Acest simbol de credinţă, această nobilă moştenire a Părinţilor noştri, noi vi-l cerem înapoi. Restituiţi-l deci cum l-aţi primit. El nu poate fii nici adăugat nici micşorat. El este închis şi sigilat … Adaosul unui cuvânt vi se pare un lucru mic şi fără nici o urmare, de aceea şi eliminarea acelui cuvânt pentru voi ar fii un lucru mic, dar de importanţă capitală, căci prin aceasta s-ar restabili unitatea tuturor creştinilor… Cuvântul, spuneţi voi, a fost adăugat din dragoste, din dragoste suprimaţi-l acum ca să puteţi în inimile voastre pe fraţii despărţiţi, care ţin atât de mult la dragostea frăţească”.

În acest timp sinodalii de la Basel intervin prin decizia „Veritate fidei catholica”, în care reafirmă superioritatea sinodului peste papă, fapt care-l forţează pe împăratul Ioan Paleologul să ceară papii la 21 mai urgentarea semnării unirii.

În acest context, văzând că discuţiile asupra lui Filioque nu duc la nici un rezultat, interzice lui Marcu Eugenicul şi Antonie al Heracleii orice participare la discuţii.

La 10 iunie 1439 patriarhul Iosif al II-lea moare. De numele său se leagă un testament, în care ar fi rugat pe patul de moarte, ca delegaţia ortodoxă să accepte unirea. Acest testament a trezit suspiciuni. Silvestru Syropulos, Ghemistos Plethon nu-l recunosc, pentru că nu purta semnătura patriarhului. Însuşi Hefele Leclerg în „Histoire des conciles” ; volumul VII pag 1017 se întreabă dacă nu cumva testamentul a fost falsificat pentru că e prea favorabil papalităţii.

După moartea patriarhului, discuţiile aveau să fie conduse doar de împărat care avea să se consulte doar cu unioniştii: Isidor al Kievului, Visarion al Niceei şi Dorotei de Mitilene. Izolându-i pe adversarii unirii drumul spre unire al împăratului era sigur. Moartea patriarhului, izolarea lui Marcu al Efesului au făcut ca în privinţa lui Filioque să se ajungă la un consens, sau mai bine la o formula de compromis: „Sfântul Duh purcede din veşnicie din Tatăl şi din Fiul ca dintr-un singur izvor şi dintr-o singură suflare”.

În ceea ce priveşte azimile s-a hotărât ca fiecare Biserică să folosească pâine dospită sau ne dospită după practica sa.

În ce priveşte primatul papal, grecii, au fost foarte abili ,recunoscând pe papă ca succesorul Sfântului Petru „învăţător şi judecător al întregii Biserici”, după cum se cuprinde în hotărârile sinoadelor ecumenice şi în sfintele canoane. Prin această precizare, ortodocşii, recunosc papalităţii primatul onorific al scaunului episcopal roman, evitând recunoaşterea celui jurisdicţional.

Aceste patru puncte discutate se vor numi „cele patru puncte florentine” la care în veacurile viitoare latini vor face mereu apel când era vorba de o unire cu o anumită Biserică locală.

Aşa cum s-au purtat discuţiile la acest sinod s-a văzut. Prin falsuri, constrângeri, ameninţări, linguşeli, Roma a reuşit să convingă o delegaţie ortodoxă, având în frunte un împărat ce-şi dorea salvarea unui imperiu. Dar ceea ce era mai dureros era faptul că ortodocşi, din dorinţa de a salva un imperiu creştin, de a nu cădea în mâna păgânilor, dar şi din dorinţa sinceră de a fi împreună cu fraţii din Apus au acceptat şi unele compromisuri, papa Eugeniu avea să demonstreze încă o dată că de fapt, unirea nu este o egalitate, tratare egală reciprocă, drepturi şi obligaţii de acelaşi fel, ci este o supunere a Bisericii Răsăritene, cum de fapt avea să o ceară şi să o spună la 22 iunie 1439.

La 25 iunie sinodalii de la Basel declară că papa Eugeniu „rebel, eretic, schismatic şi îndărătnic”, dar cu toate acestea textul unirii florentine avea să se redacteze. S-au convenit ca începutul actului unionist să înceapă cu formula „Eugen episcopul, servitorul servitorilor lui Dumnezeu spre veşnica amintire a lucrului. Având consimţământul pentru cele scrise mai jos al prea iubitului nostru fiu Ioan Paleologul, ilustrul împărat al Romanilor şi al locţiitorilor venerabililor fraţi ai noştri, patriarhi şi al celorlalţi reprezentanţi ai Bisericilor Răsăritene”.

Textul unirii a fost semnat de 115 latini şi 33 de răsăriteni. Unirea nu a fost semnată de Marcu Eugenicul şi cei care fugiseră de la sinod înainte de 14 iunie, între care: Ghemistos Plethon, Dimitrie Paleologul, fratele împăratului, mitropolitul Grigorie al Ivirei, Gheorghe Scolarius, secretarul împăratului.

Actul de Unire a fost semnat în ziua de 5 iulie 1439, mai întâi a semnat împăratul, apoi clericii, în ordinea ierarhică, afară de mitropolitul Efesului Marcu Eugenicul, şi de episcopul Isaia de Stravropolis, care părăsi-se în taină oraşul cu o zi înainte. Comisia grecească care a asistat la semnarea actului de către latini îl avea în frunte pe Visarion al Niceii care declară că grecii sunt de accord cu doctrina apuseană cu privire la sfinţirea darurilor în timpul cuvintelor: „Luaţi mâncaţi…” şi nu în timpul epiclezei.

Proclamarea unirii s-a făcut în 6 iulie 1439, în Catedrala „Santa Maria del Fiore”, textul latin fiind citit de cardinalul Iulian Cesarini, iar cel grecesc de filounionistul Visarion al Niceii.

Textul actului de unire, pe care îl redăm în româneste, începe cu introducerea în care se exprimă bucuria că cele două Biserici sunt iarăşi laolaltă, apoi afirmă unitatea de doctrină în cele patru puncte dezbătute.

“Să se veselească cerurile şi să se bucure pămîntul (Psalmul 91,11) căci a fost înlăturat zidul din mijloc care separa Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană şi a revenit la pacea prin piatra din capul unghiului Hristos (Efeseni 2;20), care a făcut din cele două una (Efeseni 2;14) unind amândoi pereţii prin puternica legătură a dragostei şi a păcii şi menţionându-i prin afecţiunea unei unităţi veşnice; şi după acea îndelungată negură a descurajării şi neagră şi dureroasă ceaţă a unei lungi despărţiri, a strălucit pentru toţi raza senină unirii mult dorite.

Să se veselească şi Biserica Mamă care vede pe fii ei până acum despărţiţi unii de alţii care vin la unitate şi la pace; şi ea care mai înainte plângea amarnic din cauza despărţirii lor, să aducă mulţumiri Atotputernicului Dumnezeu, cu nespusă bucurie, pentru minunata lor înţelegere.

Să se veselească împreună toţi creştini din toată lumea şi să se bucure cei numiţi cu numele lui Hristos împreună cu Biserica Mamă universală.

Căci, iată, Părinţi apuseni şi răsăriteni, după acel timp foarte îndelungat de neînţelegere şi despărţire, expunându-se la primejdii pe mare şi pe uscat şi învingând toată oboseala au venit plini de bucurie şi de zel la acest sfânt sinod ecumenic din dorinţa sfintei uniri şi ca să restaureze vechea dragoste; şi ei şi-au atins scopul. Căci după cercetare lungă şi obositoare, cu ajutorul Sfântului Duh, au realizat această prea dorită şi prea sfântă unire. Cine ar putea deci să mulţumească după vrednicie pentru binefacerile lui Dumnezeu? Cine nu ar rămâne uimit în faţa bogăţiei milostivirilor dumnezeieşti? A cărui inimă, fie ea chiar de piatră nu se va înmuia de o milostivire dumnezeiască atât de mare? Într-adevăr, aceste lucruri sunt dumnezeieşti, nu descoperiri ale neputinţei omeneşti, de aceea trebuie să fie primate cu deosebită evlavie şi întâmpinate cu imne dumnezeieşti.

Ţie laudă, Ţie mărire, Ţie se cuvine mulţumire, Hristoase, izvorul milelor, Care ai dăruit un bine atât de mare Miresei Tale, Bisericii universale, şi ai arătat în vremea noastre minunile milei Tale ca toţi să vestească minunăţiile Tale. Într-adevăr, mare şi dumnezeiesc dar ne-a dăruit nouă Dumnezeu şi am văzut cu ochii ceea ce mulţi înainte de noi, deşi au dorit, n-au putut să vadă.

Căci reunindu-se latini şi grecii în acest venerabil şi sfânt sinod ecumenic s-au străduit şi unii şi alţii cu mare zel ca împreună cu alte puncte să fie discutat cu toată grija şi cu o cercetare asiduă şi acel articol despre dumnezeiasca purcedere a Sfântului Duh.

După ce am adus în faţă marturii din dumnezeiasca Scriptură şi foarte multe locuri din Sfinţii Părinţi răsăriteni şi apuseni, unii spunând că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul, iar alţii spunând că purcede de la Tatăl afirmând că ceea ce spun ei, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul ca de la două principii şi două suflări, de aceea s-au abţinut să spună că Sfântul Duh purcede şi pe Tatăl şi pe Fiul.

Latinii au afirmat că ei spun că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Fiul nu cu intenţia de a nega că Tatăl este izvorul şi principiul întregii Dumnezeiri, adică al Fiului şi al Sfântului Duh; sau că dacă Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul nu are (aceasta) de la Tatăl; sau că ei spun că sunt două principii şi două suflări ci ca să arate că este un singur principiu şi numai o singură suflare a Sfântului Duh, după cum au afirmat până acum. Iar pentru că din toate acestea reiese unul şi acelaşi înţeles al adevărului în cele din urmă au căzut de acord în acelaşi sens şi în acelaşi spirit şi s-au înţeles cu sfânta şi lui Dumnezeu plăcuta unire care urmează mai jos.

Aşadar, în numele Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, având aprobarea acestui sfânt sinod ecumenic din Florenţa, hotărâm pentru ca acest adevăr de credinţă să fie crezut şi să fie primit de toţi creştinii şi astfel toţi să mărturisească că Duhul Sfânt este veşnic de la Tatăl şi Fiul şi că esenţa lui şi fiinţa subzistentă o are totodată de la Tatăl şi de la Fiul şi că purcede de la amândoi în mod veşnic ca de la un singur principiu şi dintr-o singură suflare.

Declarând ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi învăţători, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin Fiul duce la aceeaşi înţelegere că prin aceste cuvinte se arată că şi Fiul este la fel ca şi Tatăl, după greci, cauza iar după latini principiul existenţei Sfântului Duh. Şi pentru ca toate câte sunt ale Tatălui, Tatăl Însuşi le-a dat Fiului Său Unul Născut la naştere, în afară de a fii Tată, acest fapt, că Duhul Sfânt purcede de la Fiul , Fiul Însuşi îl are veşnic de la Tatăl de la Care s-a şi născut din veşnicie.

Hotărâm iarăşi că explicaţia acestor cuvinte „şi de la Fiul” (Filioque) a fost adăugată la simbol în mod legal şi raţional pentru a face mai clar adevărul din cauza unei necesităţii atunci urgente. „de asemenea în azimă sau în pâine de grâu dospită, Trupul lui Hristos se preface cu adevărat, iar preoţii trebuie să prefacă Trupul Domnului în una, sau, în alta, fiecare potrivit cu obiceiul Bisericii sale, fie Apuseană, fie Răsăriteană.

Iarăşi, dacă cei care se pocăiesc cu adevărat şi mor în dragostea lui Dumnezeu, mai înainte de a fi săvârşit roade vrednice de pocăinţă pentru cele ce au păcătuit ca şi pentru cele ce au omis, sufletele acestora sunt curăţate după moarte, prin pedepse curăţitoare; ca să se uşureze ele de astfel de pedepse, sunt folositoare ajutoarele credincioşilor vii, adică jertfele liturgice şi rugăciunile şi milosteniile şi celelalte fapte de credinţă care se obişnuiesc să se facă de către credincioşi pentru alţi credincioşi, după rânduielile Bisericii.

Iar sufletele acelora care după ce au fost botezaţi nu au căzu absolut deloc în întinăciunea păcatului ca şi sufletele care după ce s-au pângărit întinăciunea păcatului au fost curăţate, fie în timpurile lor, fie după ce au părăsit trupurile lor, după cum s-a spus mai înainte sunt primite în dată în cer şi contemplă în mod clar pe Însuşi Dumnezeu Unul, întreit în Persoane, aşa cum este, unul mai desăvârşi totuşi decât altul, potrivit cu vrednicia vieţii fiecăruia.

Că sufletele acelora care mor în stare de păcat de moarte actual sau numai în păcatul strămoşesc coboară în dată în iad unde vor fii pedepsite cu pedepse totuşi neegale.

De asemenea hotărâm că sfântul scaun apostolic şi Arhiereul roman este urmaş al Fericitului Petru corifeul Apostolilor şi adevăratul locţiitor al lui Hristos şi capul întregii Biserici şi că este tatăl şi învăţătorul tuturor creştinilor şi lui, prin Fericitul Petru i s-a dat de către Iisus Hristos puterea deplină de a paşte, de a conduce şi de a guverna Biserica universală, după cum se conţine în sinoadele ecumenice şi Sfintele canoane.

Pe lângă aceasta, reînnoind şi ordinea păstrată în canoane a celorlalţi venerabili Patriarhi, hotărâm că patriarhul Constantinopolului să fie al doilea după Prea Sfinţitul Papă al Romei al treilea să fie cel al Alexandriei, al patrulea să fie al Antiohiei şi al cincilea să fie al Ierusalimului, fiind păstrate, adică toate privilegiile şi drepturile.

S-a dat în Florenţa şedinţa sinodală publică ţinută în mod sărbătoresc în biserica cea mare. În anul întrupării Domnului una mie patru sute treizeci şi nouă, în ziua a şasea a lunii iulie, în anul al nouălea al arhieriei noastre.

La 14 iulie papa mai cerea grecilor să reglementeze divorţul după legile latine, să aleagă la Roma pe urmaşul patriarhului şi să-l pedepsească pe Marcu Eugenicul. Delegaţia răsăriteană a răspuns politicoasă: acestea sunt probleme interne care interesează doar Biserica Ortodoxă şi vor fii rezolvate ca atare.

Dorind să vorbească cu Marcu Eugenicul după semnarea actului unirii, papa încearcă pe acesta să-l convingă să se supună conciliului şi să accepte unirea, în caz contrar v-a avea de suportat tot ceea ce au suferit cei care nu s-au supus sinoadelor ecumenice. Marcul Eugenicul a răspuns că sinoadele ecumenice au pedepsit pe cei ce se opuneau Bisericii şi se încăpăţânau în predicarea unei doctrine greşite. Sinodalii au condamnat totdeauna erezia şi apoi pe adepţii acesteia. El a precizat că situaţia lui nu este asemănătoare, pentru că a apărat doctrina Bisericii şi nu una inventată de el. Această doctrină a fost protejată chiar de Biserica Romană până la schisma cu Biserica Răsăriteană. Aşadar mai întâi ar trebuii condamnată această doctrină şi apoi cel care o protejează şi o apără.

Papa se putea declara mulţumit de „reuşita sinodului” care i-a întărit consideraţia şi l-a recunoscut în întreaga lume putând acum spulbera sinodul de la Basel, adept al teoriei conciliariste, iar apoi să forţeze Biserica Ortodoxă să primească întreaga doctrină papală, fiind aceasta, hotărât la un sinod ecumenic.

La 26 august bizantinii părăsesc Florenţa. Papa cere suveranilor europeni un ajutor militar în favoarea Bizanţului. Însă epoca lui Inocenţiu al III-lea trecuse de mult. Era vremea în care ideea primatului papal se alterase în spaţiul vestic al Europei. Începând de acum pentru papalitate va începe o nouă epocă de frământări, Reforma şi apoi Renaşterea, care vor spulbera orice pretenţie cezaro-papistă a papalităţii.

Pentru Răsărit, unirea nu a reprezentat ceea ce împăratul îşi dorea de fapt, un ajutor militar împotriva turcilor ce ameninţau porţile Constantinopolului. Ajunşi la Constantinopol, delegaţii unionişti aveau să fie apostrofaţi ca „azimiţi”, iar Marcu Eugenicul purtat în triumf. De aceea ei îşi recuză semnăturile, nesimţindu-se obligaţi faţă de latini, căci de fapt au fost în principiu de acord cu dogmele latine ca fiind bune în Apus , dar nu obligatorii pentru Răsărit.

Examinând din punct de vedere teologic sinodul florentin, Syropulos II afirmă că acesta n-a îndeplinit condiţiile necesare pentru a fii socotit ecumenic. Printre cele semnalate de el sunt următoarele: procedura urmată în desfăşurarea lucrărilor, dezbaterile ţinute mai mult în secret, în grupuri mici; presiunea latină pentru adaptarea unor puncte şi texte; programarea actului unirii aprobate în bloc în mod public, fără a se cere părerea fiecărui membru al sinodului, presiunea exercitată de împărat asupra sinodalilor greci.

Având în vedere toate acestea, referatul lui Syropulos despre sinod va primi titulatura „ istoria adevărată a unei uniri neadevărate”, pentru că i-au lipsit principiile de bază şi juridice pentru a fi un trata bilateral, i-au lipsit condiţiile formale de hotărâre prin libertate şi sinceritate reciprocă.

Dacă latinii treceau sinodul de la Ferrara-Florenţa în rândul sinoadelor ecumenice, în conştiinţa ortodoxă a rămas ca un sinod nereuşit, o unire inutilă, de tristă memorie, un fals istoric.

Însă nici papa şi nici împăratul nu aveau să se declare mulţumiţi de rezultatele acestui sinod. Atunci când aflase că Marcu Eugenicul nu semnase actul unirii papa declară „N-am realizat nimic”.

Împăratul care spera într-un ajutor militar apusean care să-l scoată din impas şi-a dat seama că acesta nu va veni niciodată şi pe aceea ce trebuie să se bizuie este vitejia şi credinţa poporului său. Astfel de convingeri triste avea să le trăiască împăratul încă din 7 iulie, cu o zi după semnarea unirii trimiţând o delegaţie la papa, rugându-l să asiste împreună cu cardinalii şi cu toţi participanţii la conciliu la o Liturghie Ortodoxă, papa a răspuns că nici el, nici ceilalţi nu ştiu despre Liturghia ortodoxă nimic de aceea nu poate îngădui săvârşirea acestei Liturghii în public. La acestea împăratul avea să spună: „Noi am făcut totul ca să îndreptăm multe greşeli ale latinilor. Acum însă văd ca aceia care au săvârşit inovaţii şi greşit multe puncte, pretind să ne corecteze pe noi, cei ce n-am făcut absolut nici o schimbare”.

Lupta ortodocşilor împotriva unirii florentine

La 4 mai 1440 era ales ca patriarh ecumenic, Mitrofan II din Cizic, la instalarea căruia participa şi legatul papal Cristofor Garatone, sufletul ortodoxiei era acum Marcu Eugenicul al Efesului care avea să scrie „Epistola către toţi credincioşii” în care îndemna ortodoxia să nu recunoască ruşinoasa unire de la Florenţa pe care o sprijinea din răsputeri Visarion al Niceii.

Reacţia ortodoxă împotriva unirii a fost generală şi spontană.

Întors în Rusia, drept „apostol al unirii” mitropolitul Isidor voind să rostească de Paşti, unirea ce s-a realizat la Florenţa, a fost respins de cneazul Vasile II Vasilievici, închis într-o mănăstire de unde va fugi la Roma unde va primi demnitatea de cardinal, ca răsplată pentru osteneala depusă pentru triumful unirii florentine.

Apoi patriarhul din Ohrida era ostil unirii, chiar sultanul o dezaproba.

În aprilie 1443 se întruneau la Ierusalim ceilalţi trei patriarhi răsăriteni: Filotei al Alexandriei, Dorotei al Antiohiei şi Ioachim al Ierusalimului care refuză unirea cu Roma, patriarhul unit Mitrofan este depus şi însuşi împăratul ameninţat cu excomunicarea în cazul în care va mai sprijinii unirea.

Eşecul cruciadei de la Varna din 1444 avea să compromită definitiv unirea. Împăratul bizantin s-a găsit acum într-o situaţie limitată, fiind silit să felicite pe sultan pentru această victorie, asigurându-l că unirea nu are substrat politic ci doar unul strict religios.

După moartea lui Mitrofan scaunul de la Constantinopol va rămâne vacant întrucât nimeni nu vrea să joace rolul unui patriarh unit cu Roma. Totuşi în 1445 era ales Grigorie III Mammas.

Un sinod local de la Moscova va avea să declare Biserica Ortodoxă Rusă ca autocefală în 1448, despre aceasta scria mai târziu Gavril Protul: „bisericile sârbilor, bulgarilor şi a altora (românilor) erau fugite de la biserica Ţarigradului pentru al VIII sobor care urma să-l facă la Florenţa latinii cei deşerţi la minte şi deci se apropiau de patriarhia Ohride iar pentru Moldova „creştea din cercul lui Marcu Eugenicul viitorul mitropolit Teoctist, care împotriva latinilor şi aluatului latin va oficializa cirilica românească.”

După moartea împăratului Ioan VIII Paleologul (1448) se pare că ar fi avut loc un sinod la Constantinopol în 1450, unde cei trei patriarhi orientali au reconfirmat nulitatea unirii florentine, depunându-l pe patriarhul Grigorie şi alegând pe Atanasie al II-lea. In legătură cu acest sinod părerile sunt împărţite. Pentru existenţa acestui sinod s-au declarat istoricii: Ikonomos, Papodopoulos, Paulava, împotriva lui Pitzipios-Bey, Hefele, Charles Diehl, Guillard.

Noul împărat Constantin al XI-lea a înţeles că trebuie să se ferească de unire, deoarece Isidor al Kievului îşi dorea să ajungă patriarh la Constantinopol, cu sprijinul lui Alfons al Neapolului în cadrul unui nou imperiu latin al Bizanţului.

Situaţia avea să se schimbe radical odată cu urcarea pe tron a lui Mahomed al II-lea care îşi dorea cucerirea Constantinopolului.

În aceste împrejurări disperate împăratul convoacă în 1451 un sinod la Constantinopol, sub conducerea lui Gheorghe Scholarul, ca să discute cu avizul patriarhilor Filotei al Alexandriei, Anania al Antiohiei şi Teofan al Ierusalimului, dacă în această situaţie să se proclame oficial unirea cu Roma în schimbul unui ajutor militar.

În acest sens este trimis la Roma, Andronic Bryenios care aducea cardinalului Visarion la cunostinţă că împăratul ar dori proclamarea unirii şi stabilirea în scaun a lui Grigorie al III-lea.

Conştient de situaţia externă în care se afla Constantinopolul papa Nicolae al V-lea impune unele condiţii: papa este capul unic al Bisericii, acceptarea lui Filioque, supunerea necondiţionată papei, argumentând că este starea în care se află se datorează rămânerii în urmă a ortodocşilor. Cu această ocazie papa lansează un ultimatum Bizanţului în sensul că dacă cele cerute vor fi satisfăcute, totul poate vi salvat, în caz de refuz totul este pierdut. Cu toate aceste ultimative partida ortodoxă în frunte cu Ioan Scholarul nu a cedat.

Aşa cum s-a amintit deja printre cei care au părăsit Florenţa, înainte de semnarea actului unirii a fost şi Ghenadie Scholarul. În tratatul său „Despre purcederea Sfântului Duh” avea să spună în legătură cu aceasta: „Las la o parte să spun că chiar, de la început nimic omenesc şi creştinesc nu s-a săvârşit de noi ci toate au trădarea vădită a adevărului dispreţuirea lui Dumnezeu, trai bun, glorie în cele de neglumit, lupte şi invidii, calomnii josnice ale unora faţă de alţii ca chef cu uşurinţă de necrezut aşa au închinat gloria Bisericii noastre. Înainte de toate mă învinuiesc pe mine însumi. Tu ştii Dumnezeule, Împărate că nu mint, dramatizând nenorocirile ce s-au întâmplat acolo. Tu cunoşti pe cei ai tăi ce ar fi sfătuit şi ar fi săvârşit lucrurile cele bune dacă era cu putinţă.

Au trădat mai ales toate cu uşurinţă cei de pe treptele superioare iar ceilalţi unii au aprobat din simplitate iar ceilalţi din frică. De aceea văzând mai în urmă înşelăciunea şi-au revenit în sine, şi au primit mustrări de la cei încă înţelepţi, au respins toate semnăturile şi acordurile şi s-au întors la credinţa de mai înainte.

În conştiinţa ortodoxă unirea de la Florenţa a rămas aşa cum Ghenadie Scholarul se exprimă: „Nici o nenorocire nu a fost mai mare pentru noi ca aceasta. Ea este mai rea decât foametea, chinul şi decât mii de morţi.

La moartea lui Marcu Eugenicul avea să se consume o scenă infiorătoare, cutremurătoare, care-l va mişca pe viitorul patriarh ecumenic pe toată viaţa. În faţa unor egumeni, monahi, episcopi, Scholarul avea să depună un jurământ de fidelitate şi credincioşie faţă de ortodoxie, pe care îl va aduce până la capăt, având să se intituleze „conducătorul adunării ortodocşilor” ducând mai de parte lupta bravului mitropolit Marcu al Efesului.

La 1 noiembrie 1452 Ghenadie Scholarul a adresat cetăţenilor din Constantinopol un mişcător manifest: „O sărmani cetăţeni, aţi pierdut toate iar acum vă îndepărtaţi şi de credinţă. În chip ruşinos şi inconştient în loc să vă găsiţi scăparea în ziua nenorocirii lui Dumnezeu, voi îl părăsiţi pe Dumnezeu. Eu nu am vină. Iau martor pe Dumnezeu, sfinţii şi pe voi toţi că niciodată n-am neglijat nimic. Iau şi acum martor pe Dumnezeu că faceţi o unire rea … Nu te voi părăsi scumpă ortodoxie, nu te voi tăgădui credinţă strămoşească atât timp cât sufletul meu rămâne în acest trup. Nu mă ispitiţi mai mult oamenilor căci eu nu voi fi părtaş la această unire niciodată… Astfel nici cu latini nu vă veţi uni şi îl veţi părăsi pe Dumnezeu şi cu ajutorul lui şi veţi lua asupra voastră o necinstire veşnică.

În acest timp soseşte la Constantinopol un trimis al Consistoriului husit de la Praga, care laudă dogmele ortodoxe, exprimând dorinţa husiţilor de a se unii cu ortodocşii. Partida ortodoxă scrie o scrisoare irenică pentru husiţi, intitulată: „Epistola bisericii constantinopolitane către cehi”, scrisă în numele „sfântului sinod al ortodocşilor de la catedrala patriarhală în unitatea şi simfonia patriarhilor sfinţi orientali ortodocşi”. Din acest titlu se confirmă existenţa unui sinod endemic la Constantinopol, cu aprobarea celor trei patriarhi răsăriteni, care erau împotriva unirii florentine, corespunzând şi dând binecuvântare husiţilor anticatolici.

Situaţia Bizanţului era disperată, Apusul prea ocupat cu problemele sale nu mai dădea importanţă unui imperiu, care acum se reducea la un oraş. E drept că umanistul Aenea Silviu Piccolomini, iar apoi papa Pius II, aprecia cultura bizantină şi declara că nimeni nu se poate socoti savant, dacă nu a studiat un timp la Constantinopol, dar până la jertfă pentru această cultură bizantină nu se mai gândeau decât foarte puţini, însuşi papa pe patul de moarte, avea să spună că „singur nu poate face nimic contra puterii enorme a turcilor” dar totuşi pretindea unirea şi supunerea Bisericii constantinopolitane.

În decembrie 1452, cardinalul Isidor vine la Constantinopol cu titlul de „patriarh unit”, pentru a prolama unirea oficială cu Apusul. La sfatul istoricului Sfrantzes, împăratul promite lui Isidor scaunul Patriarhiei Ecumenice, dacă va aduce ajutoare suficiente. Pentru prima dată la 12 decembrie 1452, avea să fie proclamată în biserica Sfânta Sofia, unirea de la Florenţa.

Cu toate promisiunile papale, bizantinii erau convinşi că ajutorul papal nu va veni. De fapt nu era pentru prima oară. Luca Notaras avea să rostească atunci „mai bine să vedem turbanul turcesc, decât tiara latinilor”

Prin aceasta el îşi exprimă durerea resemnării în faţa lipsei de solidaritate creştină din partea apusenilor, dar cuvintele lui aveau să fie răstălmăcite de latini în dauna bizantinilor.”Ducele Notaras era ostil unirii,văzînd în ea doar un mijloc al politicii papale de a se impune în Bizanţ. Apoi se mai ştia că un popor, chiar cucerit nu încetează să existe cât timp îşi păstrează limba, credinţa şi cultura. În cazul turcilor , Notaras ştia că pentru suflet această stăpânire era mai puţin periculoasă; prin unire, greci pierdeau nu numai integritatea credinţei, dar puteau să piardă odată şi limba, în avantajul celei latine, cum s-a observat cu ocazia missei latine. Apoi se mai punea teza:pentru cine să se facă unirea?

Bizanţul era restrâns la capitală, iar restul regiunilor erau stăpânite de turci,sau erau bisericeşte independente,ca Moreea, Sârbia,Bulgaria,Ţările Române,Rusia şi deci unirea Bizanţului nu le folosea acestora la nimic. Întreaga problemă a unirii servea exclusiv orgoliului papal şi în acest caz unirea nu era decât o trădare.

Sfârşitul Bizanţului era inevitabil. La 29 mai 1453 avea să se încheie istoria Bizanţului, pierind cu el şi ultimul împărat bizantin. Pentru apuseni această cădere era o pedeapsă de la Dumnezeu, că grecii, nu s-au unit cu Roma papală, iar pentru Ghenadie Scholarul şi partida antiunionistă era la fel o pedeapsă divină, pentru că a fost semnat acest odios act al unirii florentine şi a fost trădată Ortodoxia.

Pentru istoricii bizantini Chalkokondyles Ducas, Strantzes şi Kritobulos,căderea Bizanţului era un fapt explicabil prin evenimentele din 1054,1204 şi prin vrăjmăşia papală, care a lăsat Bizanţul în prada turcilor.

Cu toate acestea, Bizanţul avea să mai alimenteze cultura apuseană multă vreme, fiind o adevărată şcoală pentru Apus, prin umanişti bizantini refugiaţi în Apus.

După căderea Constantinopolului, Roma papală avea să-şi îndrepte acţiunile unioniste spre alte ţări ortodoxe, cum a fost cazul Ungariei, Transilvaniei, Mitropoliei Ruse, care a fost împărţită în două, una la Kiev pentru Polonia şi una la Moscova pentru Rusia. Agentul cel mai activ al papalităţi în problema răsăriteană era Visarion care îndeplineşte mai multe misiuni si la germani, veneţieni, fiind gratificat cu titlul de „patriarh latin de Constantinopol”.

În 1467 el soseşte la Moscova unde mijloceşte încheierea căsătoriei ţarului Ivan al III-lea cu Zoe-Sofia Paleologul, nepoata ultimului împărat bizantin şi prin ea să aducă pe toţi ruşii la ascultarea papei. Era vremea în care ţarul rus, considerându-se moştenitor legitim al tronului Bizantin, avea să-si orienteze politica spre cucerirea Constantinopolului,pe care însă nu-l va recuceri niciodată.

În faţa tuturor acestor agresiuni unioniste ale papei,încep să se accentueze regretele pentru cedarea Bizanţului, care fusese cetatea apărătoare a ortodoxiei, fiind exprimate prin compoziţii speciale literare numite „plângeri”.

Aşa cum odinioară profetul Ieremia îşi plângea cetatea sfântă a Vechiului Testament, acum creştini îşi plâng scumpa cetate a ortodoxiei răsăritene.

Cu toate că cetatea Constantiopolului nu mai exista, Patriarhia de Constantinopol a rămas în continuare apărătoarea ortodoxiei, lucru dovedit de sinodul de la Constantinopol din 1483-1484, care avea să condamne din nou unirea florentină.

Deşi unirea florentină nu s-a concretizat, tezele sale au fost luate drept sprijin şi vor alimenta pe de o parte ascensiunea papală la sinoadele de la Trident(1563) si Vatican(1870), iar pe de altă parte va căuta să forţeze unirea rutenilor si a românilor transilvăneni cu Biserica Catolică.

Prin falsuri, constrângeri, ameninţări unirea a fost semnată la Florenţa, dar promisiunile papale au rămas doar vorbe goale iar unirea n-a rămas decât un act prin care Apusul şi în special papalitatea îşi arăta tot mai mult indiferenţa faţă de nenorocirea Bizanţului. Cu excepţia cruciadei din 1444 de la Varna şi aceasta eşuată, papa n-a trimis decât două scrisori pe la principii apuseni, lăsând Bizanţul să-şi trăiască agonia.

În veacul XI papii comandau chiar armate pentru a distruge posesiunile bizantinilor şi jurisdicţia „schismaticilor”. Acum se mulţumeau cu altceva. În ziua de 6 iulie 1439 când se citea decretul de unire, trebuiau toţi grecii în frunte cu împăratul să se perinde prin faţa papii,să-i sărute mâna, iar peste 13 ani cu câteva luni înainte de catastrofa din 1453, cardinalul Isidor citea în Biserica Sfânta Sofia decretul de la Florenţa,prin care papa „vicarul lui Hristos” era să fie recunoscut şi în această Biserică de „schismatici” spre a se putea mântui şi grecii.

După toate aceste triste „evenimente” e adevărat că papalitatea a progresat mult, arogându-şi alte şi alte drepturi şi prerogative, în timp ce Răsăritul Ortodox a fost imobilizat de puhoaiele barbare.

Era vremea în care credinţa ortodoxă a prezentat arma Răsăritului împotriva desfiinţări ca neam,limbă şi obiceiuri. Apusul va merge înainte, dar a luat cu el şi păcatele Evului Mediu. Între om şi Dumnezeu avea să se interpună organizaţia juridică a Bisericii autoritare apusene.

„Raţionalismul prin care un Varlaam combate adâncimile mistice ale lui Grigorie Palama şi care a permis celor de la Florenţa să se erijeze peste sinoadele ecumenice,a introdus intre om şi Dumnezeu un sistem de compensaţii şi datorii. El cântăreşte păcatele şi rugăciunile căderile şi îndreptările, el trece o fapta a unui om asupra celuilalt,de fapt introduce în altarul credinţei un întreg mecanism al unei instituţii bancare.

La început papalitatea şi-a pus întâi pe roate neordonatele trupe de cruciaţi,statornicele armate de cavaleri, iar când i s-a smuls spada ,disciplinatele trupe ale iezuiţilor.

În aceste condiţii,a trebuit să se nască în Apus o credinţă că Orientul Ortodox este un continent sălbatic, unde trebuie să se întrebuinţeze forţa spre a reintroduce puritatea credinţei romane, ceea ce în secolele XVI-XVII avea să nu o dezminţească.

Bibliografie

1. Negulescu P., Filosofia Renaşterii, I, Bucureşti, 1945, p.226 la Şesan Milan, Unirea florentină şi papalitatea, în rev. „Mitropolia Ardealului” VI (1961) nr. 7-8, p.405-406

2. Alexe pr. prof. dr. Ştefan, Sinodul de la Ferrara-Florenţa, în rev. „Ortodoxia” XLI (1989) nr. 4, p.20.

3. Şesan pr. prof. dr. Milan, Unirea florentină şi papalitatea, în rev. „Mitropolia Ardealului” VI (1961) nr. 7-8, p.407.

4. Rămureanu pr. Prof. dr. Ioan, Şesan Milan, Bodogae Teodor, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, 1993, p.120

5. Hoffman G. Documenta Concilii Florentini de unione orientalium. De unione graecorum, 6 iulie 1439, Roma, 1935, p.9-100 la Alexe Ştefan, op. cit., p.25

6. Pulpea asistent diacon I. – Rămureanu, Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic sub turci, în rev. „Ortodoxia” VIII (1954), nr. 1, p. 80

7. Scholarios, Primul tratat despre purcederea Sfântului Duh II, p.260 la Pulpea I. –Rămureanu, op. cit., p.80-81

8. Paulova M. în Byzsntinoslavica XIV, 1953, p.210 la Şesan Milan, Unirea florentină şi papalitatea, în rev. „Mitropolia Ardealului” VI (1961) nr. 7-8, p.416.

9. Guillard R. în Byzsntinoslavica XIV, 1953, p.237, la Şesan Milan, op. cit., p.417

10. Evert H. – Kappesowa în Byzsntinoslavica XIV, 1953, p.245; Frances E. în Vizantiiski Vremennik, 15, Moscova, p.71 la Şesan Milan, op. cit., p.418

11. Bodogae pr. Prof. dr. Teodor, De ce nu s-a putut face unirea Bisericilor la Florenţa, în „revista Teologică”, 1939, p.319