Cântarea, această haină somptuoasă a cuvântului, este limba îngerilor care cinstesc cu uimire, desfătare şi nesaţ taina Preasfintei Treimi; este modalitatea prin care împăratul David a ales să-şi îmbrace trupul subţire al cuvintelor psalmilor lui, apărându-l astfel de iarna uitării. Dacă „singurul lucru nou sub soare” ( Ioan Damaschin )este înomenirea Fiului lui Dumnezeu, Logosul Care S-a întrupat în carnea trupului nostru istoric şi a „vărsat” veşnicia în temporalitate, celebrarea plenară a acestui eveniment cosmic se realizează în Taina euharistică, iar haina acestui eveniment permanent nouă o reprezintă cântarea liturgică. Dacă un cuvânt rostit este mesagerul sufletului nostru către celălalt şi creează puntea alterităţii, cuvântul liturgic cântat intră în cămara tainică a sufletului celui ce-l ascultă şi-şi face acolo locaş, cutremurându-i adâncurile fiinţei.

Cântarea bisericească ne invită la comesenia cuvântului articulat liturgic pentru a conlocui întru el; ne invită să participăm la dansul mistic al nunţii tainice dintre cuvânt şi cânt în spaţiul teandric eclesial.

Dacă, din nefericire, asistăm în zilele noastre la privatizarea conştiinţei şi a credinţei, la poluarea fonică prin macularea cântecului ( care e cauză şi consecinţă a împuţinării noastre sufleteşti ), iată că Biserica, prin cântările ei, ne propune o alternativă revigorantă şi reconfortantă la „manelizarea” cuvântului şi a cântului, pentru ca sufletul nostru să-şi recapete gustul pentru autentic, suflet prea adeseori intoxicat şi invadat de noxele fonice ale cuvintelor şi cântecelor triviale cu conţinut ieftin şi spasmodic.

În continuare voi da curs unor succinte reflexii teologice asupra unor texte liturgice din cadrul Slujbei Vecerniei şi Utreniei care au format „sufletul” programului spiritual prezentat de tinerii din grupul Katharsis al Episcopiei Caransebeşului în oraşele Reşiţa, Anina, Oraviţa, Băile Herculane, Moldova Nouă, Oţelu-Roşu şi Caransebeş în zilele de vineri şi sâmbătă din perioada 26 octombrie – 9 noiembrie.

Prima piesă interpretată a fost „INTRA-VOM ÎN CASA TA” gls. VIII, piesă prin care noi cerem mai întâi intrarea lui Hristos în fiinţa noastră, ca, făcându-şi locaş în noi, să devenim „casnici” ai Lui şi apoi cu El, prin Duhul, să intrăm în casa Tatălui „cea cu multe locaşuri”. Această cântare ne reîmbracă sufletul cu „haină de nuntă” şi fie ca această „carne a cuvintelor” să fie sfinţită de melosul dumnezeiesc pe care-l vom asculta ca să ne pătrundă până la „despărţitura dintre suflet şi duh”, luminându-ne toate viscerele fiinţei noastre.

În continuare amfitrionii au audiat „FERICIT BĂRBATUL” armonizată de ierod. Dionisie Marin gls.V. Cel care intră cu Hristos în casa Tatălui şi păşeşte pe căile Lui este fericit şi gustă savoarea slavei dumnezeieşti. Din nefericire, devenind o noţiune secătuită de sens, astăzi fericirea este redusă la o frustă semnificaţie epitelială. În viziunea Bisericii, omul ( bărbatul şi femeia ) fericit este cel care trăieşte teofilia şi filantropia ca pe sistola şi diasistola existenţei sale. Portretul acestui om fericit l-au conturat tinerii noştri cu pensula gingaşă a cântului lor, aşa cum l-a creionat şi David în primul său psalm.

A treia piesă a fost „ROBII DOMNULUI”…armonizată de Emanuel Zimeu gls. I. Cei care sunt fericiţi în Hristos, vor gusta libertatea fiinţei, devenind, antinomic, robii Lui, pentru că „unde este Duhul Domnului, acolo este şi libertatea”. În „vagabondajul nostru metafizic”, riscăm de multe ori să pierdem această robie sfântă, vânzând-o pe un simulacru de libertate caricaturizată şi devenind, cum spunea marele filosof român Constantin Noica „nicăieri de singuri”. În logica credinţei, robul autentic îşi recunoaşte întotdeauna Stăpânul, căci chipul Lui este întipărit pe tabla inimii sale; acest adevăr îl exprimă extraordinar sfântul Maxim Mărturisitorul atunci când spune că: „Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia paradigme” sau cum spune geniul francez Blaise Pascal: „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit”. Ca doi îndrăgostiţi, Dumnezeu şi omul se caută mereu şi se regăsesc întotdeauna în Hristos, Modelul, Arhetipul divino-uman, Cel ce a luat chipul robului pentru ca noi să deveni asemenea chipului Lui şi să viem cu El într-un veşnic „astăzi”.

În continuare a fost interpretată piesa „LUMINĂ LINĂ”…armonizată de ieromonah Amfilohie, gls.VIII. Dacă am devenit robii lui Hristos prin libertatea credinţei şi-a Duhului suntem acum chemaţi să ne împărtăşim de lumina cea adevărată. În teologia Bisericii, lumina nu este amorfă, ci ipostatică, este Însuşi Hristos Cel Care a spus: „Eu sunt lumina lumii, iar cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina Vieţii”. Domnul este raza Tatălui, căci prin El vedem pe Tatăl şi ne împărtăşim de Duhul. Hristos, Cel ce este Slava Tatălui, vine la apusul soarelui vieţii noastre ca să nu ne cuprindă întunericul neştiinţei şi al ignoranţei şi aşa văzând Lumina cea de seară să lăudăm Treimea cea Una în fiinţă şi în Trei Feţe.

După ce-am văzut lumina şi ne-am împărtăşit de ea, să rămânem fiii luminii şi mesagerii ei într-o lume ce umblă mai degrabă în umbra morţii. Iar în această calitate să cerem ca Hristos să ne slobozească în via Sa pentru a-i lumina pe toţi cei orbiţi de înstrăinarea Duhului şi a-i aduce la El. Să devenim toţi „simeoni” ai credinţei şi-ai făgăduinţei împlinite în Hristos şi să spunem lumii că nu există bucurie mai mare decât nuntirea cu Hristos în evenimentul euharistic al Bisericii, în această „nouă chimie a Duhului”. Cu pace am ieşit sau mai degrabă am intrat în Împărăţie, când i-am ascultat pe tinerii noştri care au interpretat cu harpa Duhului piesa vecernală „ACUM SLOBOZEŞTE”.

Apoi am audiat piesa DOXOLOGIE prin care am poposit lângă stejarul dumnezeiesc al Mamvriului eclesial şi am învăţat să trăim doxologic ca fii şi moştenitori ai bunătăţilor dumnezeieşti. Am mărturisit unitatea vieţii noastre creştine prin slava pe care suntem chemaţi mereu s-o aducem împreună cu cei de sus, cu îngerii trăitori în proximitatea noastră liturgică, fiind totodată chemaţi şi să naştem pe pământ pacea lui Hristos pentru a spori bunăvoirea între oameni. Această armonie sfântă care cuprinde cerul şi pământul este orchestrată de Logosul dumnezeiesc, Cel ce le uneşte pe toate întru Sine, împreună cu Tatăl şi cu Duhul. Această doxologie treimică o celebrăm liturgic, iar adierea ei pnevmatică suntem chemaţi am simţit-o prin interpretarea piesei sus-amintite.

Prin piesele marianice APĂRĂTOARE DOAMNĂ şi CURATĂ DOAMNĂ FECIOARĂ gls. VIII am învăţat că în cultul său liturgic, Biserica nu disociază taina Fiului de taina Maicii Sale, pentru că în toată iconografia eclesială autentică, Fecioara îşi ţine Fiul în braţe. Şi acesta pentru că Apărătoarea Doamnă, ca paradigmă a feminităţii, a devenit cristelniţă a Fiului prin umbrirea pnevmatică a Duhului şi prin ocrotirea Tatălui. Rămânând pururea-fecioară, căci Duhul Sfânt îi transcende biologia, Născătoarea de Dumnezeu devine astfel modelul îndumnezeit pentru fiecare creştin chemat la rându-i să-L întrupeze pe Hristos în pântecele vieţii lui prin virtuţi. Prin disponibilitatea ei jertfelnică, Fecioara îşi împlineşte taina fecioriei tocmai în taina maternităţii sale. Această însuşire a maternităţii şi-o împropriază Biserica, care în al ei pântece matern ne naşte prin apa pnevmatizată a Botezului, altoindu-ne pe noul butuc al Vieţii, Hristos…

Timpul a încremenit, şi precum odinioară Iosua a oprit soarele pe cer, tot aşa atunci, aceşti tineri au oprit timpul în loc şi l-au „răstignit” pe axa veşniciei şi ne-au adus împreună cu Hristos pe Tabor , încât ne-au făcut să spunem: Doamne, bine este nouă să fim aici …rămâi cu noi că este spre seară…Nu s-au putut încheia acele seri angelice decât în Lumină, de data acesta atât de frumos descrisă în versurile marelui poet creştin IOAN ALEXANDRU, care o numeşte: „un răsărit ce nu se mai termină…”, versuri armonizate de emeritul nostru rapsod Tudor Gheorghe. Am rămas în acest răsărit fără de apus sorbindu-i savoarea în interpretarea piesei „LUMINĂ LINĂ” pe care ne-au oferit-o aceste „chimvale bine-răsunătoare” ale Cuvântului dumnezeiesc.

Sperăm că toate acele momente unice în trăire şi simţire duhovnicească au fost imortalizate de fiecare auditor pe pelicula sufletelor lor şi „s-au dus mai îndreptaţi la casele lor”…