Tributar unei concepţii dualiste care postulează o distanţă între Dumnezeu şi creaţie, omul contemporan a ajuns să creadă că nu mai există decât ceea ce îi este accesibil prin simţuri şi îi satisface dorinţele. De fapt, pentru omul contemporan, lumea însăşi este materie lipsită de semnificaţie şi de profunzime spirituală. Prin „divorţul” de Dumnezeu şi înstrăinarea de El, omul contemporan a ajuns să ignore valoarea creaţiei şi sensul ei autentic, căutând, în schimb, să-i impună, prin tehnică, o raţionalitate artificială şi strâmbă, corespunzătoare intenţiei sale de a construi, prin propriile-i puteri, un paradis pământesc. În aceste condiţii, „ceea ce numim „progres” şi „dezvoltare” s-a dovedit a fi siluire şi distrugere a naturii, constituind şi pentru om o permanentă ameninţare cu moartea”. Omul nu poate ajunge la adevărul lumii atâta timp cât priveşte elementele realităţii fizice ca pe nişte obiecte neutre, utile pentru satisfacerea nevoilor şi dorinţelor sale, căci dacă se limitează doar la o accepţie utilitaristă a lumii, creaţia va rămâne pentru el un dat iraţional şi nu un dar al lui Dumnezeu pentru om. Pentru omul care refuză sau neagă întrebările metafizice şi nu crede în experienţa descoperirii personale a lui Dumnezeu, lumea, realitatea materială devine cel mai adesea refugiu pentru evitarea întrebărilor despre Dumnezeu. De aceea, observa cu justeţe teologul grec Yannaras, „mitul „ştiinţei, această nouă zeitate impersonală, este astăzi, fără nici o îndoială, opiul responsabil de insensibilitatea metafizică a unor mase mari de oameni”.


În acest context, în zilele noastre se trage un „semnal de alarmă” de către savanţii ecologişti confruntaţi cu criza ecologică provocată de comportamentul uman iraţional. „La mijlocul lunii februarie, în cadrul unei video conferinţe prin satelit pe tema efectelor încălzirii globale, James E. Hansen, cercetător NASA, a anunţat că, în pofida eforturilor internaţionale anunţate pentru următorii 10 ani, speciile de pe planeta noastră aflate deja pe cale de dispariţie nu vor mai existe până la finele acestui secol. Hansen – care din decembrie 2005, după o intervenţie în care invita la reducerea drastică a emisiilor de gaz cu efect de seră, a fost luat în colimator de Casa Albă – a specificat că nu vorbeşte în numele Nasa, ci a lui personal şi a prezis că, atunci când încălzirea globală va creşte cu până la 3 grade C, topirea calotelor polare şi ulterioara ridicare a nivelului oceanelor va îngropa sub ape Florida ca şi mare parte din Lousiana şi din Coasta de Est a Statelor Unite. Este imposibil de prognozat cu exactitate momentul în care se va întâmpla acest lucru. Dar se va întâmpla.


Hansen a mai precizat că semnele încălzirii globale au început să apară în mod dramatic în Groenlanda, unde gheaţa se topeşte cu o viteză mult superioară celei de acum 5 ani, în timp ce nivelurile oceanelor sporesc cu 3,5 mm /an. Şi că o nouă eră glaciară va însemna extincţia umanităţii”.Civilizaţia modernă a devenit un factor puternic în smulgerea resurselor Terrei şi transformării mediului înconjurător, spre folosul omului. Ecologiştii au atras atenţia omenirii cu privire la perturbările şi dezechilibrul sistemelor ecologice, la degradarea şi ameninţarea cu distrugerea a însuşi a mediului ecologic, a mediului ambiant. Încercând să atragă atenţia asupra acestor realităţi îngrijorătoare, savantul american Barry Commoner spunea: „…pentru ca activitatea umană pe Pământ să rămână în armonie cu întregul sistem şi să supravieţuiască, ea trebuie să se adapteze cerinţelor sectorului natural – ecosfera. Degradarea mediului este un semn că până acum n-am reuşit să realizăm această adaptare indispensabilă”. Sănătatea mediului înconjurător este grav afectată şi prima victimă a unui mediu ambient bolnav este omul însuşi. Atmosfera nu mai poate fi înţeleasă ca un spaţiu în care omul modern să arunce deşeuri. Raporturile omului modern cu mediul său ambient trebuie redimensionate, ţinându-se cont de faptul că este nevoie de o igienizare a naturii, dar şi a modului de înţelegere a mediului înconjurător. Raporturi drepte trebuie statornicite între oameni şi creaţie, care este o realitate formată din diverse subsisteme a căror existenţă se intercondiţionează şi este condiţionată în mod absolut de Dumnezeu. Rezolvarea crizei în care se află mediul ambient cere mai întâi rezolvarea crizei relaţiilor pe care omul modern le are cu tot ceea ce-l înconjoară şi mai ales cu Dumnezeu. Şi aceasta nu constituie o simplă problemă de ordin tehnic sau organizatoric, ci o problemă de spiritualitate. Mediul ambient este în criză pentru că lumea de azi, secularizată, trece printr-o criză de spiritualitate, creându-şi o „spiritualitate” care nu are totdeauna legătură cu Creatorul şi Proniatorul lumii.


Pentru o minimă particularizare lingvistică în regim semantic, dar şi etic, a consecinţelor distrugerii habitatului nostru avem, bunăoară parcursul sintagmei : „Codrul – frate cu românul!” Să fim cu luare aminte la pierderile semantice cu efecte negativ – comportamentale ale acestei „frăţii”. Dintr-un proverb (definit ca „învăţătura morală populară născută din experienţă, exprimată printr-o formulă eliptică, sugestivă , de obicei metaforică , ritmică sau ritmată” specific etniei ( ca „entis”) româneşti milenare ), ajunge să se configureze în zicătoare ( definită ca „frază scurtă, uneori ritmată, asemănătoare maximei. prin care poporul exprimă în mod metaforic o constatare de ordin general, filosofic, un principiu etic, o normă de conduită” care chiar că surprinde – vai!- „norma de conduită” a defrişării „frăţeşti” actuală şi modernă a cadrului real; sintagma deja cameleonică devine struţo-cămilă, atunci când se defineşte în regim final, concluzionează, se conchide în maximă ( ca „enunţ formulat concis” , exprimând un principiu etic, o „normă de conduită” bestial demonică a unei „frăţii”pe aceleaşi coordonate negativiste ale „zilei de azi”( timpul prezent).


În altă ordine de idei , aceeaşi sintagmă ,raportată în regim universalist (dincolo de a face „românul”nostru frate cu „codrul”) la „ziua de ieri ”(timpul trecut) ne-a descoperit o „ deteriorare progresivă a cadrului vieţii oamenilor, ameninţându-se însuşi viitorul speciei umane (poluarea apei, solului şi atmosferei, creşterea procentului de radioactivitate, înmulţirea zgomotelor etc.); în lipsa ei, de la fumul de cărbune până la pesticide şi reziduuri nucleare a umplut în mai puţin de două secole mediul înconjurător în care trăieşte omul ... ”; „Ziua de apoi”(timpul viitor) cu toate înţelesurile sale eshatologice va „cerne” şi va măsura obiectiv ceea ce noi am săvârşit subiectiv la propriu şi la figurat cu creaţia „Celui ce este”; ciudat este faptul că noi oamenii împingem materia înspre „nimic” , pe când Creatorul a scos-o din nimic; suntem „după Chipul ”Celui ce le-a făcut pe toate „bune foarte” (Facere 1,31), dar „nu fac binele pe care îl voiesc , ci răul pe care nu-l voiesc ,pe acela îl săvârşesc.”(Romani 7,19).
Este o certitudine faptul că, astăzi, omul modern, prin comportamentul său iraţional de cele mai multe ori asupra mediului înconjurător, a pierdut din vedere dimensiunea logosică a creaţiei, „sterilizând-o, otrăvind-o şi corupând-o”, uitând că natura umană şi cosmosul sunt imprimate de raţionalitate, iar omul este dotat cu o raţiune capabilă de cunoaştere conştientă a raţionalităţii cosmosului şi a propriei naturi.


Tema raţionalităţii este foarte actuală, dezvoltarea ei fiind necesară nu doar pentru a răspunde vechii învăţături platonic-origeniste, care privea lumea şi trupul omenesc ca pe un rău, ci şi pentru a răspunde unor influenţe extrem-orientale, care-i pot determina pe unii să considere lumea o iluzie (maya), un epifenomen. Totodată tema raţionalităţii este un prilej pentru a accentua misterul vieţii, frumuseţea acestei lumi create de Dumnezeu „bună foarte”. Pentru părintele Dumitru Stăniloae, „ raţionalitatea cosmosului e o mărturie a faptului că el e produsul unei Fiinţe raţionale, căci raţionalitatea…este inexplicabilă fără o raţiune conştientă de când o face sau chiar înainte de aceea…cosmosul însuşi ar fi fără sens împreună cu raţionalitatea lui, dacă n-ar fi raţiunea umană care să-l cunoască pe baza raţionalităţii lui”. Omul prin raţiunea sa este capabil să perceapă logoi spermatikoi sădite de Dumnezeu în creaţie, ceea ce înseamnă că raţiunile lucrurilor îşi descoperă lumina lor în raţiunea şi prin acţiunea raţională şi conştientă a omului. Lumea e făcută pentru a fi umanizată, nu omul pentru a fi asimilat lumii, naturii. Dacă unii sfinţi Părinţi au afirmat că omul este un microcosmos, sfântul Maxim Mărturisitorul a remarcat că e mai corect să se considere omul ca „macrocosm”, pentru că el e chemat să cuprindă în sine toată lumea, fiind în stare să o cuprindă fără a se contopi cu ea într-o unire depersonalizantă. „Dar, spune părintele Stăniloae, un termen mai precis pentru exprimarea faptului că omul e chemat să devină o lume mare, este acela de „macro-anthropos” care exprimă faptul că lumea este chemată a fi umanizată întreagă,…să devină pan-umană…să devină un „cosmos umanizat”, cum nu e chemat omul să devină un om cosmicizat. Această temă teologică a logosităţii creaţiei a fost dezvoltată de Părinţii Bisericii, începând cu Atanasie al Alexandriei, dar în special de sfântul Maxim Mărturisitorul, care, pentru a exprima raportul între Dumnezeu şi creatură face uz de vechea idee teologică a Logosului drept centru şi unitate vie a logosului creaţiei. Terminologia exista însă la Filon şi Origen ; dar, în timp ce la Origen logoi ca raţiuni există doar în unitate fiinţială cu Logosul unic, după sfântul Maxim, existenţa lor reală şi „logică” este exprimată şi în diversitatea lor. Deosebit de Origen, sfântul Maxim respinge concepţia acestuia despre creaţia văzută diversificată numai după căderea în păcat. Părintele Stăniloae înscrie tema raţiunilor divine în vasta lucrare maximiană de respingere a origenismului; pentru sfântul Maxim raţiunile sunt numai gânduri ale lui Dumnezeu, conform cărora aduce făpturile la existenţă prin hotărârea voinţei Sale. Raţiunile nu sunt existenţe, ci gânduri voliţionale ale lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că prin creaţie se trece de la planul gândirii la planul ontologic, de la planul făpturilor gândite de Dumnezeu, la planul existenţei lor prin voinţa lui Dumnezeu. În gândire maximiană, logos-ul unui existent este principiul sau raţiunea sa esenţială, ceea ce-l defineşte fundamental şi-l caracterizează ca atare, dar, de asemenea, raţiunea sa de a fi; principiul şi finalitatea sa sunt în Dumnezeu, sfântul Maxim accentuând mai mult „latura speculativ-duhovnicească pe care o oferă contemplarea lumii văzute, prin prisma realismului său simbolic, contemplare care descoperă în ea raţiunile duhovniceşti, adică acei „logoi” duhovniceşti,…căi care duc la sensul raţional al întregii existenţe”, neidentificându-se cu „logoii naturali ai lucrurilor” ca la Aristotel. Faptul că orice există corespunde unui logos face ca diversitatea lumii create şi singularitatea fiecărui existent să fie fondată în Dumnezeu; această valorizare a particularului, care conservă independenţa şi existenţa individuală a celor create, se opune fundamental concepţiei platonice despre particularul ca şi cădere din universal ( Ideile sau Esenţele ). Anumiţi logoi au astfel o funcţie particularizantă, pentru ca lucrurile să nu se confunde, iar alţii au o funcţie unificatoare, pentru a se ajunge la o unitate supremă, în lume existând în acelaşi timp o diferenţă indivizibilă şi o particularitate inconfundabilă. Unitatea desăvârşită a logoi-lor este realizată în şi prin Logos-ul, Cuvântul lui Dumnezeu, Care este începutul şi sfârşitul ( finalitatea ) tuturor logoi-lor, întrucât sunt conţinuţi şi subzistă în El înainte ca toate cele create să fi fost aduse la existenţă. Logoi-i nu sunt nici Dumnezeu în esenţa Sa divină care le transcende, nici creaturile, ci într-un fel „destinul” propriu fiecărei creaturi, împlinirea lor în Dumnezeu. Raţiunile nu sunt modele inerte, ci puteri creatoare volitive ale lui Dumnezeu care implică gândirea modelelor lucrurilor. Raţiunile creaturilor, deşi sunt eterne, pentru că nu există în Dumnezeu nimic temporal, ele totuşi nu ţin de natura Lui, ci sunt expresia voinţei Lui. Intuind raţiunile divine ale lucrurilor create prin contemplaţie, noi intuim în acelaşi timp scopul lor, adică dinamismul lor spre un scop: „Căci toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care s-au făcut şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură”. Dumnezeu vede şi voieşte în raţiunile lucrurilor mişcarea şi scopul acestora care este îndumnezeirea lor. Dar dacă sfinţii Părinţi afirmă paradoxal existenţa eternă a raţiunilor divine şi dependenţa lor de voinţa divină, tot ei unesc în mod paradoxal scopul lui Dumnezeu cu privire la ele cu voia creaturilor de a înainta sau nu spre acest scop. Prin urmare, orice creatură există prin logosul său, virtual în Dumnezeu mai înainte de veci, dar actual, potrivit aceluiaşi logos, începe să fie atunci când Dumnezeu, potrivit înţelepciunii Sale, a socotit oportun s-o creeze: „Căci în El sunt fixate ferm raţiunile tuturor şi despre aceste raţiuni se spune că El le cunoaşte pe toate înainte de facerea lor, în însuşi adevărul lor, ca pe unele ce sunt toate în El şi la El, chiar dacă acestea toate, cele ce sunt şi cele ce vor fi, nu au fost aduse la existenţă deodată cu raţiunile lor, sau de când sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare îşi primeşte existenţa efectivă şi de sine la timpul potrivit, după înţelepciunea Creatorului, fiind create toate conform cu raţiunile lor; fiindcă Făcătorul există pururi în mod actual – kat’energeian -, pe când făpturile există în potenţă – dynamei, dar actual încă nu”. „Momentul favorabil” conţinut în logos-ul fiecărei creaturi transformă o viziune cronologică în împlinirea „kairologică” şi eshatologică a timpului, succesiunea în trecere, în „paşte”. Creaţia nu poate fi cu adevărat „bună” decât dacă raţiunile sale, ce au preexistat ca „gândiri” sau „voiri” ale lui Dumnezeu, sunt stabilite în El şi păstrează comuniunea cu unicul Logos dumnezeiesc „suprafiinţial”. Dar aceste raţiuni ( logoi ) nu sunt identice nici cu fiinţa lui Dumnezeu, nici cu existenţa lucrurilor din lumea creată. Concluzionând împreună cu părintele Stăniloae putem spune că: „raţionalitatea lumii este pentru om şi culminează în om, căci nu omul este pentru raţionalitatea lumii…Dumnezeu nu insuflă însă omului de-a gata înţelesurile omului şi numele celor create de El, ci aşteaptă efortul lui de a le descifra, pentru care i-a dat capacitatea şi trebuinţa lăuntrică. Aceasta e încă o cauză pentru care fiecare om învaţă să vorbească printr-un efort, nedându-i-se vorbirea de-a gata…Sensul fundamental descoperit de noi în raţionalitatea lumii este că ea vine de la Persoana supremă şi este adresată ca unei alte persoane, adică faptul importanţei cu totul deosebite pe care Dumnezeu o acordă persoanei umane. Raţionalitatea este modul inteligibil al unei persoane de a se comunica altei persoane, pentru realizarea şi dezvoltarea comuniunii dintre ele. Raţionalitatea lucrurilor create e doar prima treaptă a scării pe care urcăm la sensurile tot mai înalte ale lor, care echivalează cu o urcare în cunoaşterea gândurilor lui Dumnezeu cu privire la noi în cunoaşterea şi formarea noastră proprie, formare care ea însăşi, la rândul ei, ne urcă la noi sensuri ale noastre, la o tot mai înaltă cunoaştere a lui Dumnezeu şi a sensurilor tot mai adânci ale lucrurilor”. În consecinţă, Părinţii greci au refuzat să includă în fiinţa lăuntrică a lui Dumnezeu lumea inteligibilă, dar şi să o separe pe aceasta de lumea sensibilă. Acest lucru a permis teologiei patristice răsăritene să dezvolte ideea biblică a lumii create „ex nihilo”, să vorbească despre cosmogeneză şi să evite miturile cosmogonice ale universului. În „Studiul introductiv” la versiunea românească a operelor atanasiene ( PSB 15, p. 15 ), părintele Stăniloae insistă că sfântul Atanasie cel Mare a introdus în teologie, pentru prima oară, distincţia dintre „naştere”, ca relaţie veşnică între Tatăl şi Fiul, şi „facere”, ca aducere a lumii la existenţă. Crearea „ex nihilo” a universului prin Raţiunea/Cuvântul lui Dumnezeu şi în Înţelepciunea lui Dumnezeu – adică prin Fiul şi în Duhul ( cf. Ps. 32,6 ) – coincide cu imprimarea în cosmos a unei peceţi „raţionale şi duhovniceşti”. În acest fel, este dezvăluită implicarea întregii Treimi în aducerea lumii la existenţă sau faptul că, după expresia frecvent folosită de Părinţii Bisericii, Tatăl a creat totul „prin” Fiul „în” Duhul Sfânt ( cf. Romani 11, 36: „de la El şi prin El şi întru El sunt toate” ); aducând-o la existenţă prin Logos şi în Duhul Sfânt ( cele „două mâini ale Tatălui” – după expresia irineică ), Tatăl a întemeiat lumea „raţional” ( ca întipărire a Logos-ului ) şi „duhovnicesc” ( ca pecete a Duhului ). Fundarea „logică şi duhovnicească” a lumii – confirmată de fizica secolului XX, care vorbeşte de un substrat „informatic” şi „relaţional-energetic” al cosmosului – dezvăluie adâncimea, valoarea şi sensul „teocentric” al creaţiei, mişcarea ei prezentând nu numai paradoxurile „diversificare-unificare” şi „extindere”-intensificare, ci şi direcţia „ascendentă” sau „verticalitatea” procesului cosmic. În faţa lumii, Dumnezeu este „ein ganz Anderer”, Cel ce dă lumii o existenţă autentică, Cel Care o menţine în existenţă, dincolo de abisul care-i desparte. Minunea creaţiei constă în aceea că apare altceva cu totul nou, că picătura eterogenă a creaţiei există alături cu „nemărginitul ocean al existenţei”, cum spune Grigorie Nazianzul, fiind o infinită distanţă între Dumnezeu şi creaţie, dar distanţă nu de „topos”, ci de „tropos”. Chenoza lui Dumnezeu nu constă doar în actul creaţiei din nefiinţă, ci în a Se coborî – katabasis – şi rămâne într-o veşnică relaţie cu ea pentru ca aceasta să se înalţe – anabasis – continuu spre El. În lucrarea amintită, von Balthazar arăta că Dionisie Areopagitul a dat ideei transcendenţei divine cea mai înaltă şi mai autentică expresie, dar această transcendenţă nu s-ar exprima deplin, dacă ideea imanenţei nu s-ar revela în aceeaşi măsură; această dialectică a imanenţei şi transcendenţei s-a dezvoltat încă din timpul apologeţilor creştini, care susţineau ideea că acelaşi Dumnezeu, infinit mai presus de lume, Cel care are puterea suverană şi plenitudinea existenţei, trebuie să fie de asemenea intim prezent în tot ceea ce există – prin logoii sădiţi în făpturi. În acest sens, părintele John Meyendorff remarca că avem de-a face cu o teologie a participării lui Dumnezeu la viaţa lumii şi a lumii la viaţa Preasfintei Treimi şi că această participare îşi găseşte expresia „clasică” în distincţia palamită între Firea dumnezeiască, Persoanele treimice şi necreatele energii dumnezeieşti şi îndumnezeitoare. Relaţia internă între Dumnezeu şi lume, dată în „coborârea” iubitoare şi liberă a lui Dumnezeu spre creaţie pe „firul de foc” al energiilor necreate şi în raţionalitatea teocentrică a lumii – manifestată în urcuşul ei firesc spre Dumnezeu, dar identificabilă şi în mişcarea şi în energiile ei create – afirmă atât distanţa ( diastema ) dintre creat şi necreat (i.e.: proprietăţile lor de neconfundat) cât şi disponibilitatea lor de unire, de realizare a „modului theandric” la scară cosmică sau de generalizare a Tainei lui Hristos în şi prin Biserică. Aşa fiind, omul şi lumea nu se mai află în diversitate, ci se conciliază în mişcarea lor firească spre Dumnezeu. De aceea, „cosmologia panenteistă”, potrivit căreia Dumnezeu este în toate şi toate în Dumnezeu ( cf. F.Ap. 17,28; Efes. 4,6 ), se poate numi teocentrică sau „teonomă”. Înţeleasă în mod autentic, creaţia lasă să se vadă în ea urmele Logosului şi pecetea Duhului Sfânt ( Ps. 18,1; Ps. 32,6; Rom.1,20 ), si, astfel, creaţia devine astfel nu doar un bun dăruit de Dumnezeu aflat la dispoziţia oamenilor, ci şi o modalitate prin care Dumnezeu îşi trimite mesajul Său către noi. De fapt, „vom înţelege caracterul lumii numai atunci când ne vom gândi la ea ca dar; astfel, lumea este necesară pentru om, deoarece omul are nevoie de lume pentru a o oferi înapoi lui Dumnezeu în mod euharistic, scopul ei fiind, ca şi cuvânt coerent al lui Dumnezeu către oameni, de a stabili „un dialog progresiv în iubire” cu omul. Părintele Stăniloae subliniază caracterul sacramental al lumii, arătând că „întreaga lume ar trebui să fie privită ca parte vizibilă a unui sacrament universal şi continuu, iar întreaga activitate a omului ca o comuniune sacramentală, divină; concepţia lumii ca dar sau ca vehicul al dragostei Sale, precum şi concepţia lumii ca parte vizibilă a unui sacrament a harului lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru”. Din acest motiv, fiecare om este chemat să devină preot al lui Dumnezeu pentru lume, să pună pecetea înţelegerii şi a muncii sale inteligente asupra creaţiei, umanizând-o şi oferind-o lui Dumnezeu umanizată, să actualizeze potenţialităţile lumii şi să facă din ea un mijloc de „comunicare şi cuminecare” cu Creatorul şi un mijloc de maturizare spirituală a sa, să aşeze pe tronul lui Dumnezeu „lutul” lumii. Sfârşitul sau finalitatea creaţiei va sta sub semnul aceleiaşi întrebuinţări – depinde de pecetea ( unii s-ar grăbi să o interpreteze apocaliptic! ) pe care omul o decide : hristificare ( conformă cu hristoformizarea omului ) sau bestializarea ( conformă cu înţepenirea umanului în utilitarism tehnico-ştiinţific maniac ).(A se vedea mega-producţiile din cinematografie din ultimii cinci, şase ani : majoritatea regizorilor mizează pe aceste două tendinţe – fără a trimite direct la conotaţiile teologice ansamblate aici ; de pildă : „Hellboy,” „Sfârşitul lumilor”,, „Cyborg”ş.a. Într-un excurs actual, modern, abordând civilizaţia umană, nu putem face excepţie de la aceste producţii artistice care, ridicate la rangul de artă cinematografică, descoperă şi justifică motivul pentru care noi înşine deconstruim şi demolăm lumea noastră primită în dar ).


Nerealizat de om din cauza înstrăinării sale de Părintele său, destinul său de mediator al diviziunilor cosmice într-o unitate de tip „sintetic” a fost adus la îndeplinire în mod integral şi exemplar de Hristos în iconomia Sa, iar în Hristos el poate şi trebuie realizat acum de toţi cei ce cred în El. Hristos răscumpără întreaga materie – e afirmaţia nu în favorul ecologiei ci al soteriologiei care deschide şi inaugurează capitolul eco-teologiei, răscumpărarea Sa având efect cosmic.Efectuând aceste medieri, Hristos „a împlinit ca om cu faţa şi cu adevărul, prin ascultarea neclintită, toate câte ca Dumnezeu le-a rânduit de mai înainte El Însuşi să se facă, realizând tot sfatul lui Dumnezeu-Tatăl pentru noi care am zădărnicit prin reaua întrebuinţare puterea care ni s-a dat în chip natural spre aceasta…şi împreună cu noi şi pentru noi a îmbrăţişat prin cele din mijloc, ca părţi ale Lui, toată creaţiunea şi a unit în jurul Lui între ele în chip indisolubil, raiul şi lumea locuită, cerul şi pământul, cele sensibile şi cele inteligibile, ca unul ce avea simţire, suflet şi minte ca şi noi, căci însuşindu-şi pe fiecare din acestea…a recapitulat întru Sine toate; prin aceasta a arătat că „toată creaţia este una ca un alt om…”. Realizat obiectiv în Hristos misterul medierilor cosmice, al unificării recapitulării „sintetice” a universului are, aşa cum apare foarte limpede în Epistola paulină către Efeseni 1, 4-10, 19-23 şi 4,1-16, o dimensiune fundamental eclesială. Săvârşite exemplar de Hristos „Capul”, ele sunt destinate a fi continuate întru El de „mădularele” Trupului Lui tainic care este Biserica, „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” ( Efes. 1, 23 ). Această conlucrare eclesială esenţială între Hristos-Capul şi „mintea” omului celui încorporat prin credinţă şi Trupul Lui eclesial la realizarea sintezelor cosmice şi recapitulării universale, este evidenţiată de sfântul Maxim în Răspunsul 48 către Talasie. Se poate observa aici unitatea, întrepătrunderea şi integrarea reciprocă existentă în gândirea maximiană cu referire la soteriologie, antropologie şi cosmologie, unitate care şi-a găsit la el expresia filosofică, teologică şi mistică cea mai grandioasă din întreaga gândirea patristică; hristologia cosmică maximiană are drept fundament natural şi premisă ontologică o antropologie cosmică şi o cosmologie antropică. Ambele aspecte, hristologic şi cosmo-antropo-logic, converg şi coincid în realitatea atotcuprinzătoare a unei ecleziologii cosmice şi cosmologii ecleziale magistral descrisă în primele 7 capitole ale „Mystagoghiei” sale. Străină oricărei concepţii separatist-individualistă între hristologie-antropologie şi cosmologie, pentru gândirea ortodoxă, omul nu este o fiinţă izolată de restul creaţiei, căci prin natura sa însăşi, el este legat de ansamblul creaţiei, iar sfântul Pavel dă mărturie că întreaga creaţie aşteaptă slava viitoare ce trebuie să se descopere în fiii lui Dumnezeu, căci „făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu…pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu; căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” ( Romani 8, 19, 22 ). Simţul cosmic nu a fost străin niciodată spiritualităţii răsăritene, exprimându-se atât în teologie cât şi în poezia liturgică, în iconografie şi, mai cu seamă, în scrierile ascetice ale maeştrilor vieţii spirituale ai Bisericii; în calea unirii lui cu Dumnezeu, omul nu respinge creaturile, ci adună în iubirea cosmosul sfâşiat de păcat ca el să fie în cele din urmă transfigurat de har. De aceea, aşa spunând cu Lossky, „pentru Ortodoxie, creaţia este deja o pregătire a Bisericii care îşi va fi avut începutul ei în paradisul terestru odată cu primii oameni. Cărţile sfinte ale Revelaţiei sunt o istorie a lumii, începând cu crearea cerului şi a pământului, şi sfârşind cu cerul nou şi pământul nou al Apocalipsei…nu este surprinzător că, astăzi, cosmologia primeşte o notă ecleziologică. Lumea a fost creată din nimic prin singură voia lui Dumnezeu – aceasta e originea ei; ea a fost creată pentru a participa la plenitudinea vieţii divine – aceasta e vocaţia ei. Ea este chemată să realizeze această unire cu Dumnezeu în libertate, în acordul liber al voinţei create cu voinţa lui Dumnezeu – acesta e misterul Bisericii inerent creaţiei…şi după cădere creatura va păstra ideea vocaţiei sale…iar după Cincizecime, universul creat şi limitat va purta în el un corp nou, posedând o plenitudine necreată şi nelimitată pe care lumea nu poate să o conţină; acest corp nou este Biserica, plenitudinea pe care ea o conţine este harul, revărsarea energiilor divine prin care şi pentru care a fost creată lumea…universul întreg este chemat să intre în Biserică, să devină Biserică a lui Hristos, împlinindu-şi vocaţia sa, spre a fi transformat, după săvârşirea veacurilor, în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu”.


Misiunea Bisericii este, astăzi mai mult ca oricând, aceea de a concretiza restaurarea ontologică a creaţiei realizată de Hristos, lucrare realizabilă prin „plămânii” Bisericii, Sfintele Taine, care inspiră şi expiră dumnezeirea Duhului Sfânt, mai ales prin Taina Liturghiei: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. Datoria ei este să sensibilizeze omul modern la concepţia ei holistică asupra creaţiei şi să-l conştientizeze că această criză ecologică provocată de comportamentul uman iraţional, nu-şi poare afla rezolvarea decât prin transfigurarea acestei optici din perspectiva Revelaţiei divine, care dezvăluie raţionalitatea şi valoarea internă a lumii şi sensul ei dumnezeiesc, şi că, în spatele tuturor formelor de exploatare a naturii şi de dezintegrare a echilibrului ecologic, stau păcatele autosuficienţei, al egoismului, al lăcomiei, al dominării şi al slavei deşarte. Omul trebuie să socotească natura şi ansamblul fiinţelor omeneşti drept parteneri de care trebuie să ţină cont în deciziile sale libere…dacă vrea să se dezvolte armonios, nu poate s-o facă decât ţinând cont de semenii săi şi de exigenţele obiective ale unei exploatări raţionale a naturii”. Foamei egocentrice nesăţioase a omului modern, tendinţei sale exacerbate de a poseda, Biserica trebuie să ofere o cosmologie eclesială, care se cercetează prin intermediul ascezei şi care trebuie să fie modul plenar de viaţă şi folosire a lumii ca dar de dragoste. Folosind lucrurile materiale ale acestei lumi conform logos-ului lor, omul modern poate face exerciţiul ( asceza ) autoabdicării şi al renunţării la vanitatea egocentrică, punând în evidenţă posibilităţile pe care le are materia de a se transforma în logos, de a institui un dialog cu artizanul-meşter, dialog pe care nu-l poate repeta absolut nici o tehnică raţionalistă, tehnică care nu ne oferă nici cel mai firav gând despre o relaţie personală cu lumea, despre realizarea vieţii ca eveniment de comuniune şi relaţie.


În acest context, reinterpretarea datului revelat – discreditat, adesea, prin înţelegerea lui în funcţie de modele cosmologice perimate – dintr-o perspectivă contemporană este urgentă pentru iniţierea unui nou dialog între Biserică şi civilizaţia vremii noastre, hrănită, cum este, ( numai ) cu teorii ştiinţifice.




Bibliografie


1.Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, trad. de pr. dr. Constantin Coman, ed. Bizantină, Bucureşti, 1996;
2.Părintele Dumitru Stăniloae a dezvoltat magistral acest sens al creaţiei ca „dar şi crucea pusă pe acest dar” în Dogmatica sa vol. I, ed. IBMBOR, Buc. 1996;
3.Rev. De ştiinţă „Descoperă” anul V, nr. 2 (42), martie 2007;
4.Diac. asist. dr. Vasile Răducă, Grija Bisericii faţă de mediul ambient, în rev. S.T. nr.3/1990;
5.Barry Commoner, The Closing Circle, New York, 1972, trad. rom. de Florin Ionescu, Bucureşti, 1980;
6.Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. IBMBOR, Bucureşti 1996;
7.Nicolae Moşoiu, Taina prezenţei lui Dumnezeu în viaţa umană, ed. Paralela 45, 2000;
8.Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. IBMBOR, Bucureşti 1996;
9.Nicolae Moşoiu, Taina prezenţei lui Dumnezeu în viaţa umană, ed. Paralela 45, 2000;
10.Hristologia cosmică după Sf. Maxim Mărturisitorul, p. 589-608, în vol. Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire părimtelui profesor Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani;
11.Pr. dr. Vasile Răducă, Antropologia sfântului Grigore de Nyssa, ed. IBMBOR, Bucureşti 1996;
12.Prof. Nicolae Chiţescu, Paradigmele divine şi problemele pe care le ridică ele pentru teologia dogmatică, în „Ortodoxia”;
13.Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia vol. III, trad. de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, ed. Harisma, Bucureşti 1994;
14.Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, trad. de Lidia şi Remus Rus, ed. Sofia, Bucureşti 2006;
15.Hans Urs von Balthazar, Liturgie cosmique – Maxime le Confesseur, Aubier, Paris, MCMXLVII;
16.G. Florovsky, Creation and Redemption, Pelmonta Massachussetts, 1976
D. Stăniloae, „The World as Gift and Sacrament of God’s Love”, în Sobornost 9 (1969), p. 665, apud E. Bartoş, op. cit. p. 180. A se vedea şi pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Darul lui Dumnezeu către noi, în MMS, nr.344, 1970, p. 267; idem, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în Ort. 1/1976;
17.Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de pr. Vasile Răducă, ed. Anastasia;
18.J. M. Aubert, Un nouveau champ ethique: L’ecologie, în „Revue des sciences religieuses.