Pe 1 martie 2008, sâmbătă seara, la Schitul Înălţarea Domnului din Reşiţa, a fost o seară cu adevărat duhovnicească, dar şi un bun prilej pentru cei prezenţi de a cugeta la viaţa cea îngerească la care sunt chemaţi toţi cei ce ne-am botezat şi unit cu Hristos .

În cadrul slujbei de priveghere a avut loc tunderea în monahism (îmbrăcarea îngerescului chip) a unui vieţuitor din mica obşte a schitului de pe dealul Aşinilor, credem noi dornic după o viaţă sfântă. Legea lui Dumnezeu e sfântă şi dreaptă şi bună; călugărul trebuie, deci, să se silească să fie sfânt, căci fără sfinţenie nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.

După oficierea slujbei de priveghere şi a tunderii în monahism a fratelui Vasile care a primit numele Nicodim, conform tradiţiei monahismului care prevede schimbarea numelui (simbolizând naşterea la o nouă viaţă întru Hristos), părintele Constantin Timiş, exarhul mănăstirilor, a ţinut celor prezenţi un cuvânt de folos, făcând referire la voturile monahale care sunt actuale şi valabile în primul rând pentru cei din mănăstiri dar se cer îndeplinite şi în viaţa de familie, ca celulă de bază a societăţii, a bisericii din care se nasc viitorii monahi.

Vocaţia monahală e deodată o stare a minţii iubitoare de pustietate şi o conştiinţă a dragostei întru martiriu.

După Sfântul Ioan Scărarul, monahul e văzut ca unul ce “mărşăluieşte pe linia primilor martiri”. Astăzi din păcate monahismul nu mai este trăit la adevărata lui valoare şi aceasta din cauză că cei care intră în viaţa monastică nu sunt nici îndrumaţi, iniţiaţi cu deprinderea ascezei, şi puţini manifestă interes adevărat (cei mai mulţi de suprafaţă).

Cunoaşterea monahismului e de folos în primul rând monahilor, care şi-au propus să-l trăiască, dar şi mirenilor. Temeliile duhovniceşti ale primilor creştini şi tradiţiile în care s-au ancorat, i-au îndemnat la un martiriul ce urma să fie împlinit în mod local: în munţi, peşteri şi mănăstiri.

Viaţa monahală nu-i o elită lumească de oameni drepţi şi plini de râvnă, ci-i o viaţă de pocăinţă, de tămăduire a lipsurilor, de iertare de păcate, o viaţă de rugăciune. Monahii sunt oameni zdrobiţi cu inima, care se pocăiesc de păcatele lor, care cer milă de la Dumnezeu şi pentru lume, sunt oameni paşnici şi liniştiţi, nu-s oameni aleşi (în sens lumesc). Dar slavă lui Dumnezeu că tocmai o astfel de viaţă a rodit oameni sfinţi, de caracter, nededaţi cu păcatul, în care minciuna şi tatăl minciunii n-a avut loc.