Micul evreu chemat de clopotele Bisericii Capra

„Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. M-au atras şi m-au fermecat clopotele apropiatei Biserici Capra, de îndată ce le-am putut deprinde individualitatea din malgamul zgomotului de fond ce mă înconjura (...). Pentru mine creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc“, avea să mărturisească la maturitate părintele Nicolae. Într-o margine de Bucureşti, în comuna Pantelimon, s-a născut, la 12 iulie 1912, Nicu-Aurelian Steinhardt. Familia sa era activ implicată în viaţa socială. Inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, tatăl său, conducea o mică fabrică de cherestea. Acesta a fost, mai târziu, ofiţer în armata română, rănit la Mărăşeşti şi decorat cu ordine şi medalii, printre care „Virtutea Militară“.
După clasele primare la Şcoala „Clemenţa“, a urmat cursurile Liceului „Spiru Haret“ din Bucureşti, fiind singurul dintre cei patru elevi israeliţi care nu a venit cu certificat de la rabin pentru a fi scutit de orele de religie, ci a învăţat religia creştină, avându-l îndrumător pe preotul Gheorghe Georgescu, de la Biserica „Sfântul Silvestru“.

Aici s-au înfiripat şi primele crâmpeie de prietenie cu Constantin Noica, Rafael Cristescu şi Alexandru Ciorănescu.

Şi-a terminat studiile în 1934, iar în 1936 şi-a luat şi doctoratul în drept. Până la izbucnirea războiului, şi-a continuat studiile în Franţa şi Anglia, după care s-a întors în ţară. Aici şi-a început activitatea literară la „Revista Fundaţiilor Regale“, unde a lucrat până la interzicerea publicaţiei. În 1958, a trăit o perioadă de profunde frământări. A avut parte de multe umilinţe din partea regimului comunist, a fost des dat afară din slujbe mărunte, dar a rezistat cu gândul că împărtăşeşte solidar soarta prietenilor săi Constantin Noica, Dinu Pilat, Alexandru Paleologu, Mihai Şora şi alţii.


Lotul intelectualilor mistico-legionari

La 31 decembrie 1959, scriitorul a fost convocat la Securitate şi i s-a propus să fie martor al acuzării prietenilor săi, pentru a fi lăsat în libertate, iar dacă nu acceptă, urma să intre în boxă, alături de consistentul grup de intelectuali.
Steinhardt a cerut trei zile de gândire, timp în care a primit sfatul hotărâtor al tatălui său.

„În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de câţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toţi, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării şi punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat şi implicat în «lotul intelectualilor mistico-legionari».

Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile. Şi învrednicindu-mă cu harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul «lotului mistico-legionar Constantin Noica - Constantin Pillat» şi osândit la 12 ani de muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului“, mărturiseşte părintele Nicolae în autobiografia sa.


Camera 18, cristelniţa botezului

Acest eveniment a înlăturat „orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire“ (scria în „Primejdia mărturisirii“) şi a grăbit luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu, coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu, iar ca martori ai tainei au participat Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic“ , după cum scria el în „Jurnalul fericirii“.

În timpul petrecut în temniţă, a suferit regimul infernal al închisorilor comuniste cu insulte, foamete, bătăi şi tot ce însemna acest regim. În tot acest timp, a dat dovadă de ortodoxia sa cuibărită adânc în inimă: a postit de două ori pe săptămână, s-a rugat continuu şi a făcut de câte ori putea peste rând de serviciu, acceptând cu bucurie, de fiecare dată, rugăminţile vlăguite ale colegilor mai neputincioşi. S-a pus în slujba colegilor de temniţă folosind-şi harul de povestitor şi iscusitele cunoştinţe în domeniul literaturii şi telogiei, dându-le astfel curaj şi putere sufletească celor de lângă el.

În august 1964, la ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politic, a mers la Schitul Darvari din Bucureşti pentru a-şi desăvârşi botezul, primind Mirungerea de la preotul Gheorghe Teodorescu. De atunci, a dus o viaţă creştină, conform rânduielilor bisericeşti, jinduind permanent după călugărie, pe care o dorea încă din închisoare.


„Rohia m-a cucerit din prima zi“

După moartea tatălui său, în vârstă de 90 de ani, în 1967, a început să caute o mănăstire unde să intre monah. A întâmpinat multe piedici şi greutăţi, căci mai toţi stareţii se fereau de un fost deţinut politic.
Cel ce l-a botezat l-a chemat la Huşi, la mănăstirea din dependinţele fostei episcopii, dar acolo a întâlnit opoziţia episcopului Ciopran. În căutările sale, a primit bunăvoinţa stareţului de la Mănăstirea Cozia, Gamaliel Vaida, dar viitorul monah a refuzat, pentru că locaşul de pe Valea Oltului i s-a părut prea aglomerat şi prea solicitat de către turişti.

În '73, a primit veste de la Constantin Noica, care fusese la Cluj, că l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ timp de 30 de ani.
„De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ţ73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ, Serafim Man.
Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani, am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pentru câteva zile, apoi pentru câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.
În 1979, părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în paraclisul noii clădiri de părinţii Serafim Man, Antonie Perţa, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus.
Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi s-a obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti, unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua, într-o oarecare măsură, activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii“, scria părintele Nicolae Steinhardt în „Autobiografia“ din 1987.


„Primeşti ascultarea să scrii“

Încă din primele zile la Mănăstirea „Sfânta Ana“ - Rohia, părintele Nicolae a primit ascultare de la ocrotitorul său de suflet, Preasfinţitul Justinian Chira Maramureşanul, să continue activitatea literară care, odată cu îmbrăcarea hainei monahale, are un dublu aspect. Ca scriitor, semnează N. Steinhardt, iar predicile şi cuvintele teologice sunt semnate cu Părintele Nicolae de la Rohia.

Preasfinţitul Justinian Chira, în prefaţa volumului „Dăruind vei Dobândi“, povestea: „Nicolae Steinhardt, după ce a intrat în Mănăstirea „Sfânta Ana“-Rohia şi a îmbrăcat haina renunţării şi a dăruirii totale, venind la mine, m-a întrebat: «Mai am voie să scriu?» La aceste cuvinte i-am răspuns: «Până acum ai scris din propriul îndemn. De acum înaine, părinte Nicolae, nu numai că ai voie să scrii, ci mai mult, primeşti ascultarea să scrii şi să publici de sute şi mii de ori mai mult». «Şi ce aţi vrea să scriu?» - m-a întrebat în continuare. «Să scrii tot ce te va inspira Dumnezeu», i-am răspuns. «Scrie fără frică, fără reţinere, nu îngropa talantul. Ce şi cum să scrii, dumneata ştii. Si sunt sigur că vei scrie numai ceea ce trebuie omului de azi, oamenilor în general, risipind întunericul în care ne aflăm». Monahul Nicolae de la Rohia a scris şi a vorbit mult credincioşilor, care se adunau în duminici şi sărbători acolo, în acel miraculos loc din Maramureş. Atmosfera acestui loc l-a transfigurat, l-a transformat într-un adevărat apostol, într-un credicios desăvâşit, într-un filosof real, care nu este numai al cuvântului, ci şi al faptei, al trăirilor spirituale, pe care nu le cunoaşte decât cel care are îndrăzneala să se lepede de sine şi să îmbrace haina pe care au purtat-o marii eroi ai vieţii spirituale“.

La rugămintea stareţului Serafim Man, Nicolae Steinhardt a organizat biblioteca mănăstirii care avea pe atunci 23.000 de volume. În toată perioada aceasta, monahul Nicolae a avut o activitate publicistică impresionantă. Fugea în Bucureşti la edituri, reviste, prieteni, pentru a încerca să editeze unele din scrierile sale.


„Bătrânul meu părinte se pregătea serios pentru veşnicie“

În martie 1989, angina pectorală de care suferea s-a agravat, şi N. Steinhardt s-a decis să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. A făcut drumul spre Baia Mare împreună cu părintele Mina Dobzeu, căruia i-a mărturisit: „Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereţii mele“.

Iar părintele Mina i-a răspuns: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale, care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi s-au iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum“.

Boala s-a agravat, părintele Nicolae fiind obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare.

Părintele Ioan Pintea, scriitor la rândul său şi unul din cei mai apropiaţi şi devotaţi ucenici ai părintelui Nicolae, referindu-se la sfârşitul părintelui Steinhardt, ne-a mărturisit: „Cu o săptămână înainte de a muri, părintele Nicolae mi-a dat telefon şi m-a chemat de urgenţă la Rohia pentru câteva zile. A insistat mult să fiu însoţit de soţia mea Violeta şi de fetiţa noastră Ioana Alexandra.
Graba asta a lui m-a cam tulburat, dar, în sfârşit, am făcut ascultare, şi a doua sau a treia zi eram cu toţii în chilia de la Rohia.
Am revenit la Bistriţa oarecum neliniştit. Vizita de la Rohia m-a pus serios pe gânduri. Bătrânul meu părinte se pregătea serios pentru veşnicie. Şi dorea ca toate să fie în rânduială, după dorinţa inimii lui. Eram trist şi mă simţeam ca un copil părăsit, abandonat, singur.
Eram în aşteptare. Peste câteva zile am primit un plic. L-am deschis. Înăuntru o scrisoare. De fapt, ultima scrisoare. Un testament. Începe astfel: «Dragă Ioane, o duc din ce în ce mai greu cu angina pectorală. Crize din ce în ce mai dese şi mai dureroase. Se prea poate să nu mai am decât puţin, foarte puţin de trăit. Am rugat pe Părinţii Justin (actualul Episcop-Vicar al Maramureşului) şi Emanoil să-ţi remită toate dosarele aflate în camera mea. Nu cuprind noutăţi ori lucruri prea importante; te rog totuşi să le preiei tu, să nu fie azvârlite la gunoi».
După citirea scrisorii am pus mâna pe telefon şi, până noaptea târziu, am sunat la Rohia. Părintele Emanoil mi-a spus foarte concis: «Ioane, părintele Nicolae a murit azi-dimineaţă la Baia-Mare. Acum două ceasuri l-am adus acasă“.
Scrisoarea e datată: 27 martie ’89. E, de fapt, ultima scrisoare expediată cuiva de N. Steinhardt înainte de a muri».


„Jurnalul fericirii“, testamentul literar al lui Steinhardt

Episodul botezului în Penitenciarul Jilava a dat naştere cărţii „Jurnalul fericirii“, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar, redactat la începutul anilor â70. Prima variantă are 570 de pagini dactilografiate. A fost confiscată de Securitate în 1972 şi restituită autorului în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, de 760 de pagini. „Jurnalul fericirii“ a fost confiscat încă o dată în 1984.

Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia prietenilor Monica Lovinescu şi Vilrgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în anonimat printre intelectualii epocii. Monica a difuzat-o în serial la microfonul radioului Europa Liberă între 1988 şi 1989.

Alături de „Jurnalul fericirii“, postum, au mai apărut şi alte volume de referinţă: „Dăruind vei dobândi“, „Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan“ şi „Primejdia mărturisirii“. Au apărut şi alte scrieri având caracter pur literar, pasiunea pentru literatură şi artă nepărăsindu-l niciodată pe Steinhardt.


Casa poetului şi monahului de la Rohia

Mănăstirea Rohia păstrează şi astăzi amprentele părintelui Nicolae Steinhardt, având o bibliotecă formată din aproximativ 40.000 de cărţi şi reviste, cuprinzând, pe lângă lucrările în limba română, un important fond în limbile germană şi maghiară, precum şi un număr mare de cărţi în limbile franceză, engleză şi neogreacă. În afară de fondul principal teologic, biblioteca adăposteşte cărţi din numeroase şi variate domenii.

Biblioteca a fost organizată de părintele Nicolae Steinhardt după modelul marilor biblioteci publice. În prezent, se urmăreşte inventarierea informatizată a cărţilor.

După moartea părintelui Nicolae, chilia în care a vieţuit ca monah al Mănăstirii Rohia a fost amenajată ca un mic muzeu, lucrurile personale ale părintelui Nicolae Steinhardt găsindu-se la locul lor: manuscrise, cărţi, icoane, tablouri, mobilier.

Din anul 1983 şi până în 2007, muzeul mănăstirii a fost amenajat la etajul II al Casei poetului, iar din luna mai 2007 este amenajat în biserica de lemn din cadrul Colţului maramureşan. Muzeul mănăstirii adăposteşte o bogată colecţie de cărţi vechi bisericeşti, o frumoasă colecţie de icoane vechi, pe lemn şi pe sticlă, din secolul al XVIII-lea.