Între Părinţii Bisericii din primul mileniu creştin, Augustin, episcopul Hiponei, prin predicile şi operele lăsate, se descoperă a fi o personalitate originală, cu o reputaţie greu de egalat. El nu are ironia lui Asterie al Amasiei, nici realismul expresiv al Sfântului Ioan Hrisostom, este departe de solemnitatea ecleziastică a Sfântului Ambrozie, nu aflăm la el nici urmă din maiestatea cuvântului lui Leon cel Mare. În schimb, prin siguranţa şi precizia verbului său, marele orator african depăşeşte pe mulţi dintre Părinţii Bisericii.

Aproape de frontiera Algeriei cu Tunisia, în modesta localitate Tagaste (astăzi Souk Ahras) se năştea, la jumătatea secolului al IV-lea, din părinţi romani, Aurelius Augustinus. Tatăl său, păgânul Patricius, era un mic proprietar funciar, exercitând şi funcţia de consilier municipal. Mama lui Augustin, Sfânta Monica, era creştină şi a jucat un rol determinant în devenirea fiului ei. Blândă, discretă, răbdătoare şi plină de râvnă în evlavia ei, Monica ascundea o mare forţă de caracter. Convertirea lui Patricius şi a copiilor lor a fost şi răspunsul lui Dumnezeu la rugăminţile ei fierbinţi.


Ani de studiu, ani de căutări

După ce a frecventat primii ani de şcoală în satul natal, la 11 ani Augustin a plecat la Madaura, unde şi-a continuat studiile, începând aprofundarea literaturii şi a oratoriei. În 370, cu ajutorul unui om de vază pe care-l cunoştea, Romanianus, viitorul episcop de Hippona ajungea la Cartagina. Important oraş cosmopolit, centru religios, economic şi intelectual, Cartagina era capitala culturală a Africii de Nord. În 258 aici a murit Sfântul Ciprian, care fusese episcop al acestei cetăţi. Dar Cartagina avea şi o faţă mai puţin frumoasă, cea a unui oraş famat, unde jocurile de circ, luptele de gladiatori, vrăjitori, scamatori ofereau divertisment. Teatrul îl fascina pe Augustin, iar prestaţia actorilor îi storcea lacrimi.

A învaţat aici filosofie, drept, geometrie, medicină, matematică şi muzică. În urma lecturii „Hortensius“, opera lui Cicero, el a dezvoltat o adevărată pasiune pentru căutarea adevărului, pasiune pe care studiul neoplatonicienilor o va direcţiona spre contemplaţia lui Dumnezeu, văzut ca principiu de existenţă al tuturor lucrurilor. Din această primă formaţie filosofică ar fi putut rezulta un intelectualism dur şi sec, dar a fost evitat prin sensibilitatea pe care episcopul hiponez o poseda şi care a sporit în umbra evlaviei mamei sale. Tot la Cartagina, Augustin a avut o aventură, în urma căreia i s-a născut un fiu, Adeodatus, care însă nu va trăi decât 18 ani.

Dornic să cunoască mai mult, tânărul Aurelius s-a îmbarcat pe un vas pentru a ajunge la Roma.

Aici a predat oratoria, dar, nemulţumit de elevii săi, a plecat la Milan, unde a condus catedra de retorică de acolo. Acest oraş a fost timp de o sută de ani (305-402) capitala Imperiului Roman de Apus. La Milan, căutările spirituale ale tânărului african au continuat cu renunţarea la maniheism, la care aderase între timp, şi apropierea de academicieni care spuneau că dobândirea cunoaşterii se realizează prin îndoială. Dar şi învăţătura academică l-a dezamăgit.


Convertirea lui Augustin

Deznădăjduit de a mai ajunge la adevăr, chinuit de sfâşierile sufleteşti, Augustin, într-una din zilele anului 386, s-a retras în grădina casei din Milan, pentru a se linişti. Din casa vecină un glas de copil spunea: „Ia şi citeşte, ia şi citeşte!“. Augustin deschide Scriptura şi citeşte textul din Romani XIII, 13: „Să umblăm cuviincios, ca ziua, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă“. „Abia isprăvisem de citit aceste cuvinte, că o lumină liniştitoare mi-a pătruns inima, destrămând toate umbrele îndoielii“, mărturisea mai târziu în „Confesiunile“ sale episcopul hiponez.

Noaptea îndoielii se spulberase. Convertitul se retrage la Cassiciacum, o localitate situată lângă Milan, unde meditează şi se pregăteşte de botez, pe care-l va primi în 387. Pentru câţiva ani, Augustin a rămas departe de viaţa publică, până în 391, când s-a întors în Africa unde a fost hirotonit preot în localitatea Hipona, oraş fără faimă în acea vreme.


Apărător al dreptei-credinţe în faţa schismei donatiste

Ca preot, el a îmbinat studiul cu activitatea pastorală. Constrâns de necesitatea de a interveni în problemele teologice din vremea sa, a apărat prin scrierile şi predicile sale credinţa ortodoxă în faţa schismaticilor donatişti şi pelagieni.

Donatus, episcop în Africa de Nord, avea o viziune radicală faţă de cei care ezitaseră să mărturisească credinţa creştină, mai cu seamă membrii clerului, în timpul persecuţiei împăratului Diocleţian, socotind că aceştia, prin compromisul făcut, erau nevrednici de a mai sluji lui Dumnezeu, tainele săvârşite de aceştia nefiind valide. Africa se împărţise în două tabere: a ortodocşilor şi a donatiştilor.

Augustin a combătut pretenţia adepţilor lui Donatus, care socoteau că ei reprezintă adevărata biserică a sfinţilor, spunând că în realitate sunt doar o biserică de separaţi, pentru că împărţirea între aleşi şi damnaţi nu are loc în această lume, ci în cealaltă.


„Luptaţi, ca să învingeţi!“

În 395, Augustin devenea episcop, ajutând pe bătrânul arhiereu Valeriu, titularul scaunului Hiponei. Când vorbea, proaspătul ierarh nu se prezenta separat de mulţimea celor care îl ascultau, ci se considera a fi împreună cu ei un mădular al Bisericii lui Hristos. De aceea, cuvântul lui nu era doar unul adresat cu autoritate de către un episcop, ci este un mesaj transmis fraţilor întru credinţă, cum spunea el însuşi: „Dacă noi nu avem împreună cu voi slujirea conducătoare în Biserică, suntem împreună cu voi membre ale trupului lui Hristos. Ungerea sfântă ne este comună, la fel cum lupta ne este comună.“

Din anul 397, el începe redactarea lucrării „Confessiones“ care poate fi considerată povestea convertirii lui. Aici autorul vorbeşte despre viaţa sa, cu suferinţe şi greşeli, despre îndurarea şi providenţa lui Dumnezeu faţă de el. „Confessiones“ sunt mai mult decât o simplă biografie a episcopului african. Caracteristic pentru această operă este introspecţia psihologică pe care el o face asupra mişcărilor sufletului aflat în căutarea lui Dumnezeu şi modul în care evenimentele narate aici trasează evoluţia spirituală a eruditului ierarh. Îndemnul pe care îl transmite Fericitul Augustin tuturor căutătorilor sinceri ai lui Dumnezeu este unul încurajator: „Luptaţi, ca să învingeţi! Învingeţi ca să vă încununaţi! Dar fiţi smeriţi, ca să nu cădeţi!“

Fericitul Augustin este serbat de Biserica Ortodoxă în fiecare an, la data de 14 iunie.


Răspuns la o întrebare de baraj

Ca episcop, Augustin ajunge vestit pentru predicile pe care le ţine, atât în oraşul său, cât şi la Cartagina unde este invitat regulat pentru a vorbi poporului creştin. Uşurinţa cu care ierarhul african cita pe de rost din toate cărţile Scripturii demonstrează caracterul profund biblic al operei sale omiletice, deşi la început admiratorul capodoperelor literaturii clasice a fost descurajat de simplitatea şi aparenta lipsă de stil a Bibliei. Într-una din cuvântările sale, şi-a lămurit atitudinea: „Tânăr fiind, am vrut să aplic Sfintei Scripturi tehnica dezbaterii, în locul cercetării în spiritul credinţei. Prin această comportare absurdă, singur mi-am închis poarta către Stăpânul meu! Atunci când ar fi trebuit să bat ca să mi se deschidă, căutam, plin de orgoliu, ceea ce doar smerenia poate găsi“.


„Unde este Dumnezeul tău?“

Centrul omiliilor sale îl constituie Noul Testament, fireşte, dar atracţia pe care o simte faţă de „Psaltire“, pe care o consideră indispensabilă vieţii duhovniceşti, îl face să-şi aleagă deseori subiectul predicilor din textul psalmilor. Augustin iubea psalmii, „Psaltirea“ a rămas pentru el Evanghelia lui Hristos turnată în cântec, în iubire, în har. Pornind de la un singur verset, episcopul african putea dezvolta un comentariu simplu şi clar. Un exemplu îl constituie meditaţia asupra posibilităţii de a vedea pe Dumnezeu şi a accesibilităţii Lui, meditaţie provocată de cuvintele: ,,Lacrimile mele sunt pâinea mea ziua şi noaptea, căci sunt întrebat în fiecare zi: Unde este Dumnezeul tău?“.

Improvizaţia făcută de Augustin demonstrează capacitatea oratorului de a dezvolta o temă dificilă: „Dacă întreb un păgân: «Unde este Dumnezeul tău?» El îmi va arăta statuile sale. Dacă sfărâm aceste statui el îmi va arăta un munte, un copac, o piatră oarecare pe care el a luat-o din albia unui râu şi a pus-o pe un soclu pentru a se prosterna înaintea ei. Vezi, îmi va zice el arătând cu degetul obiectul adorat: «Iată Dumnezeul meu». Dacă eu râd de piatra lui sau dacă o sparg sau o arunc cu dispreţ, el îmi va arăta soarele sau luna, ori un alt astru. Despre tot ceea ce-i vine în minte şi din tot ceea ce poate arăta cu degetul, el îmi va spune: Iată Dumnezeul meu. Eu văd soarele înaintea mea şi nu pot să-l rup în bucăţi, nici nu pot să desprind stelele de pe cer, iar păgânul se va crede superior; el poate să-mi arate lucruri vizibile, poate să-mi prezinte prin gesturi ceea ce vrea şi să-mi zică: «Acesta este dumnezeul meu». Şi întorcându-se spre mine va striga: «Dumnezeul tău unde este?».

La o asemenea întrebare, eu nu-i pot arăta nimic ochilor lui. Nu aflu în jurul meu decât minţi lipsite de discernământ care strigă împotriva mea; eu nu am nimic de arătat ochilor pe care păgânul îi are pentru văzut. Acest om nu are ochi pentru a vedea ceea ce eu îi pot arăta în mod real. Aş vrea să plâng pentru asta, să mănânc pâinea mea cu lacrimi, căci Dumnezeul meu este nevăzut, iar interlocutorul meu caută un lucru vizibil când îmi zice: «Unde este Dumnezeul tău?» Dar eu îţi spun: „arată-mi sufletul tău? Pentru ce nu poţi face acest lucru?“ Fiindcă este nevăzut. Şi totuşi acesta este ceea ce există mai bun în tine. Îmi spui că îţi cunoşti sufletul după acţiunile sale. Foarte bine. În acelaşi fel îl cunosc şi eu pe Dumnezeu. Cel care a făcut tot ceea ce afli valoros în tine însuţi, acesta este Dumnezeul meu“.