Schisma din 1054 a marcat o ruptură între Biserica apuseană şi cea răsăriteană fără precedent, rămânând în istorie prima mare dramă de dupa persecuţii, erezii, iconoclasm.

A. Primele încercări de unire

Evenimentul a fost dureros, însă oamenii de suflet din Apus şi Răsărit credeau într-o unire a Bisericilor şi într-o comuniune asemenea celei din timpurile patristice: „Nu cred că greşelile latinilor sunt aşa de multe şi atât de grave, încât să poată motiva o schismă între Biserici”, spunea Teofilact al Bulgariei (+ 1108), iar egumenul cunoscutei mănăstiri italiene de la Monte Casino, Bruno de Segni spunea pe la 1150: „Credem cu tărie că în ciuda tuturor diferenţelor de tradiţie şi de obiceiuri, între Biserici poate exista o singură familie legată indisolubil de capul ei, Hristos, după care prin credinţa în El formează şi Biserica un singur trup”[1].

În urma dezastrului de la Mantzikert, împăratul bizantin Mihail al VII-lea Dukas (1071-1078) a căutat o apropiere faţă de papa Grigore al VII-lea cerându-i ajutor împotriva turcilor, consumându-se prima încercare de unire. Papa Grigore al VII-lea în celebrele sale „Dictatus Papae” fixează un alt mod de a privi lucrurile, în sensul că scaunul Romei este ecumenic şi n-are nevoie de sinod, dar în această calitate, el este deasupra puterii politice, idee care va fi susţinută şi ajunsă la apogeu în timpul lui Inocenţiu al III-lea.

În timp ce se desfăşurau luptele cruciadei I, papa Urban al II-lea convoacă un sinod în 1098 al Bari la care au luat parte şi episcopii greci din sudul Italiei.Actele sinodului de la Bari nu ni s-au păstrat. La sinod avea să participe Anselm de Canterbury (+1109) întemeietorul scolasticii, care şi-a dat silinţa pentru a-i convinge pe cei prezenţi asupra justeţei învăţăturii despre „Filioque”. Probabil vor fi fost aceleaşi pe care teologia apuseană le-a susţinut pe parcursul întregii perioade a încercărilor de unire.

În urma bătăliei cu turcii de la Mantzikert de la 1071, Bizanţul a pierdut şi baza militară de la Bari.În această situaţie acţiunea de realizare a unirii, cel puţin cu episcopii din sudul Italiei, care erau destul de mulţi, nu mai putea fi împiedicată de nimic.Acest sinod din istoria încercărilor de unire ne întăreşte convingerea că papalitatea a avut un plan de realizare a unirii cu grecii, bineînşeles aşa cum era privită la Roma, plan care a ştiut foarte bine să speculeze toate evenimentele nefericite din istoria Bizanţului.

În felul acesta putem înţelege şi unirile de la Lyon şi Ferrara, căci în jurul anilor 1274 şi 1439 Bizanţul se află într-o situaţie de criză. Discuţiile au fost axate asupra lui Filioque. Se pare că acum o parte din episcopii greci din Italia s-au unit cu Roma, dar oricum, era vorba de o unire parţială, individuală care nu angaja Biserica Ortodoxă.

Grigore al VII-lea inaugurează de fapt atitudinea papalităţiifaţă de greci. Este o atitudine cu două feţe: una de speculare a situaţiilor grele pentru bizantini şi de unire acceptată; alta de aprobare şi favorizare a unor planuri de cucerire a Iimperiului Bizantin şi de unire silită. Deşi sunt două moduri de a proceda, ele duc totuşi la acelaşi rezultat: unire forţată, cauzată de primejdii creştine sau necreştine [2].

Scrisorile papei Grigore al VII-lea, către regele Henric al IV-leaa demonstrau clar intenţiile unioniste ale sale: „Ceea ce mă îndeamnă foarte mult la acesta, este faptul că Biserica de Constantinopole, care e despărţită de noi în chestiunea Sfântului Duh, aşteaptă împăcarea ei cu Scaunul apostolic” [3] sau într-o epistolă adresată abatelui Hugo de la Cluny din 1075, papa dă durerii sale privitoare la rătăcirea grecilor o expresie mai puternica: „Mă cuprinde o durere crudă şi o tristeţe universală că Biserica Orientală se îndepărtează de la credinţa catolică” din îndemnul diavolului şi că vrăjmaşul cel vechi ucide prin mădularele sale ici şi colo pe creştini” [4].

Dintr-o epistolă anterioară, adresată contelui Guillaume de Poitiers în 1074, rezultă că bizantinii reuşiseră să respingă pe turci şi că papa aşteaptă desfăsurarea evenimentelor pentru a ştii ce va trebui să facă. Deşi se părea că nu mai e nevoie de ajutorul ce i se ceruse, papa ţinea să salveze pe greci de cealaltă nenorocire, abaterea de la „credinţa catolică”. Apelul lui Mihail al VII-lea Ducas i-a pus la inimă unirea Bisericilor socotind în sinea sa că a sosit timpul să împlinească ceea ce Mântuitorul „printr-o graţie specială” a binevoit să arate şi să poruncească apotolilor despre privilegiul lui Petru de a se întoarce şi de a întării fraţii săi în credinţă (Luca 20,32).

Papa voia salvarea „fraţilor de peste mare”, aflaţi în grea nenorocire şi din partea „păgânilor” şi din partea „vechiului vrăjmaş” care este diavolul, cu puterea dată de Sfântul Petru.

Grigore al VII-lea nu putea să plece în expediţia dorită fiind în conflict cu normanzii.Speranţa papei de a se împăca, mai târziu cu normanzii a trebuit să se realizeze din cauza şi cu preţul altor dureri, respectiv cu intrarea cu protectorul prezumtiv al Bisericii, Henrich al IV-lea în conflictul numit „cearta pentru investitură”, care avea sa ocupe şi să întristeze de moarte tot restul vieţii lui. Unirea cu Grecia a rămas simplă dorinţă care caracterizează totuşi şi situaţia celor două părţi şi chipul în care ea s-a conceput de împărat şi papă.Încercarea este semnificativă şi a rămas tipică pentru toate cazurile următoare.

Încercarea de la 1073-1074 arată clar că şi împăratul „romeilor” şi papa concepeau unirea, contra unui ajutor militar, sau cu un mijloc pentru satisfacerea unui interes politic.

Papa era cu siguranţă preocupat de efectele ei bisericeşti, dar accepta să o răscumpere prin însusi mijlocul lumesc al unui ajutor armat cerut de Bizanţul asuprit de păgâni.

Alături de interesul bizantin politic, stă indoitul interes papal, bisericesc şi politic, ambele fiind nedespărţite în acţiunea papilor. Lovitura de stat care a dus la răsturnarea nevrednicului Mihail al VII-lea Ducas şi înlocuirea lui cu Nichifor Votaniatis (1078) a contribuit şi mai mult la supărarea papei pe grecii „rătăciţi”. Papa nemulţumit că grecii au inlăturat pe împăratul speranţelor sale de unire, se lasă atras cu vjclenie în planul normand de amestec în politica Imperiului bizantin.

Un aventurier grec care se dă drept împăratul detronat, fu folosit de Robert Guiscard spre a obţine o aprobare papei pentru o campanie împotriva imperiului bizantin. Normandul nu se gândea la întronarea adevăratului împărat pe care îl ştia inchis la Constantinopol, ci urcarea sa pe tronul bizantin. Papa, în slăbiciunea sa, l-a crezut cu pasiunea ce cuprinde în ea ura împotriva grecilor. Din campion şi susţinător al marei cauze creştine, după îmăcarea cu normanzii devenea instrumentul şi patronul politicii antibizantine.

Dacă în 1071, papa chema Apusul în ajutorul „imperiului creştin” de peste mare, la 1080 cerea episcopilor din sudul Italiei şi veneţienilor o adevărată cruciadă împotriva grecilor, iar pentru victorile de la începutul campaniei normande de pe teritoriul imperiului, papa se bucura şi felicita pe R. Guiscard în numele sfântului Petru. De la ideea unirii pe cale paşnică, de înţelegere cu grecii, el trecea la ideea unirii cu forţa pe calea armelor normande.

Numai dibăcia şi diplomaţia lui Alexios I Comnenul a reuşit să înlăture îndoitul pericol normand şi papal, ce ameninţa Imperiul, prin unirea cu regele Henrich al IV-lea al Germaniei.

De la prima încercare de unire, se învederează astfel un viciu, pe care l-au avut toate celelalte, precum şi motivul pentru care ele nu puteau să reuşească. Interese străine de cel pur bisericesc dictează propunerile şi tratativele de unire. Cauzele imediate ale acestor încercări au variat de la o epocă la alta, dar interesul principal urmărit a rămas totdeauna acelaşi, unul politic.

Propunerile de unire le-au făcut de regulă împăraţii bizantini, niciodată Biserca.Ei urmăreau să obţină fie ajutor împotriva turcilor, fie reluarea Constantinopolului, ca împăraţii din Niceea, fie îndepărtarea pericolului la timp ca în jurul cruciadei a IV-a [5].

Documentul capital al programului pontifical „Dictatul papae” va reprezenta peste timp punctul de atracţie, de întoarcere şi referinţă al tuturor papilor ahtiaţi şi cuprinşi de cezaropapism. Am putea socotii acest „dictatus papae” al lui Grigorie al IV-lea un adevărat testament sfânt al papalităţii, o directivă, o linie clară a politicii papale ulterioare.

Oare chiar atât de previzionist să fi fost papa Grigore al VII-lea sau mai degrabă programul său politic a atins corzile cele mai puţin sensibile ale papalităţii, a deşteptat în ei dorinţa de stăpânire lumească dusă până la extrem de Inocenţiu al III-lea.

În această ceartă a privilegiilor papale, în care se oglindeşte aşa de bine chipul sufletesc al lui Hildebrand, papa se declară şi se voia şef suprem, absolut, în cele spirituale şi politice, mai presus de orice autoritate individuală sau colectivă, mai presus de orice judecată, mai presus de eroare, ba chiar „sfânt”, prin „meritele Sfântului Petru”, singurul îndreptăţit a se chema „pontif universal”, îndreptarea credinţei tuturor creştinilor neexistând dreapta credinţă decât concordanţa cu Biserica romană.

Papii următori sunt după temperament şi după împrejurări, credincioşii marilor idei gregoriene, executori ai testamentului pontifical atât pe frontul occidental cât şi pe cel oriental al politicii şi strategiei papale.

B. Încercările de unire din timpul cruciadelor

În timp ce se desfăşurau luptele cruciadei I (1096-1099), papa Urban al II-lea convoacă un sinod la Bari în 1098, unde în urma pledoariei lui Anselm de Canterbury în favoarea lui Filioque, papa a spus că pronunţă excomunicarea împotriva celor ce n-ar crede aşa [6].

Tratativele vor continua între papa Pascal al II-lea şi Alexios I Comnenul, care-şi ecprimă dorinţa de a primi coroana imperială din mâinile papei, acesta primind în schimb supunerea Bisericii Răsăritene. Primul mijloc spre împăcarea Bisericii, consideră papa, ar fi ca patriarhul din Constantinopol să recunoască primatul scaunului apostolic şi retrocedarea vechilor teritorii aflate la început sub jurisdicţia romană.Tratativele purtate au fost sortite însă eşecului.

Urmaşul lui Pascal, Calist al III-lea (1119-1124) încearcă să intre în legătură cu împăratul Ioan II Comnenul (1118-1143), datorită situaţiei critice în care se afla papalitatea, aflată în luptă cu împăratul german Henrich al II-lea.Tratativele vor continua cu Henrich al II-lea (1125-1130) ale cărui pretenţii cezaropapiste n-au putut fi satisfăcute. Era vremea când un grec aflat în Occident în anul 1137 avea să spună: „Pontificele roman e împarat, nu pontifice”[7].

Un alt episod al tratativelor de unire avea să se consume în timpul lui Adrian al IV-lea. În acel timp pe tronul german a urcat Frederich I Barbarossa care-şi dorea apogeul autorităţii imperiale cu orice preţ. Conştient de acest pericol, papa Adrian al IV-lea se adresa în 1155 cu propuneri de unire a Bisericilor arhiepiscopului de Tesalonic, Vasile Ahridianul. Scrisorile schimbate cu această ocazie arată concepţii caracteristice pentru atitidinea romană şi pentru cea greacă cu privire la unire.În câteva cuvinte introductive, papa îi invinuieşte pe greci de a fi provocat ruperea Bisericii prin invidie şi neascultare faţă de Roma[8].

Papa continuă prin a scoate în relief meritele papalităţii în încercarea de unire a Bisercilor, atunci când au venit în ajutor Bizanţului ameninţat de turci. Menţionarea unilaterală a acţiunii unioniste face să se înţeleagă că grecii n-au manifestat aceelaşi zel, ceea ce, lasând la o parte iniţiativele imperiale şi sentimentele unora dintre greci, era adevărat.Dată deosebirea de concepţii despre schismă şi unire, era natural ca grecii să nu se fi socotit răspunzători de cea dintâi şi să nu fi dorit pe cea din urmă [9].

Sentenţios şi precis, papa afirmă universalitatea şi suveranitatea competenţei sale în conducerea monarhică a creştinătăţii socotind ca incontestabilă, autoritatea sa supremă, iar cei neaflaţi sub această autoritate sunt obligaţi să asculte glasul solicitudinii papale. Pentru a întării cele spuse, papa invocă un mandat divin ce era cuprins la Iezechiel 34,4 („ceea ce era aruncat, n-aţi adus înăuntru, ce era bolnav n-aţi vindecat, ce era pierdut, n-aţi căutat şi ce era rupt, n-aţi legat”), cuvinte potrivit căruia ar fi grav vinovat înintea lui Dumnezeu dacă n-ar fi îndreptat situaţia. Citatul ales este semnificativ şi îndreptăţeşte pentru Adrian al IV-lea aplicarea grecilor unor pilde evanghelice, care pun pe papă în locul Mântuitorului şi fac din ortodocşi „drahma pierdută”, „oaia pierdută”, „pe Lazăr cel mort”.

Raportul dintre dintre papă şi ortodocşi este exprimat astfel figurat în imagini şi cuvinte ce pun între Roma şi Orient o distanţă moral-spirituală enormă, care nu permite grecilor că ar putea fi vorba de discuţii şi între egali, în vederea refacerii unităţii bisericeşti. Ortodocşii sunt rătăciţi, el îi caută, ei sunt pierduţi, el îi salvează.

Chemarea ortodocşilor de către papă este un gest de graţie, fapte de autoritate, dar şi bunănoinţă nu atât meritată de greci cât îndreptată spre ei din harul pontifului Romei care urmează exemplului Fiului lui Dumnezeu, pogorât din cer şi umilit, pentru mântuirea oamenilor [10].

Cum era de aşteptat, papa va ataca şi problema primatului papal invocând anumite canoane ce circulau în Apus, bineinţeles falsificate sau greşit şi tendenţios interpretate.

Concluzionând scrisoarea papei putem afirma că în concepţia papală , schisma este un mormânt, Roma este viaţa, prin chemarea ortodocşilor la unire, ei înviază şi ajung la adevărata viaţă şi trăire în Hristos.

Prin răspunsul său rafinat, Vasile al Tesalonicului reluând frazele papei, îi dă o lecţie meritată de modestie creştină, vrednică de luat aminte.

Cât priveşte chemarea papei în „turma Bisericii Romei”, Vasile Ahridianul o înţelege şi o ascultă. Prin aceasta dovedeşte că nu este îndepărtat de turmă, pentru că altfel nu ar răspunde chemării de părinte şi păstor şi deci ortodocşii nu trebuie să fie socotiţi fii rătăciti şi oaia cea pierdută, ci ca unii din familia şi turma Bisericii. În continuarea scrisorii sale surprinde toate punctele atinse de papă, răspunzându-i cu promtitudine şi un ton ironic subtil care ar fi dezarmat orice încercare papală ulterioară de acest gen.

Îndreptăţit uneori de ceea ce era provocator în epistola papii, Vasile răspunde cu protest formal la aceste acuzaţii, el nu o face direct, ci îşi învăluie nemulţumirea în forme alese, crea să-l aducă pa papă la realitate, fără a-l insulta. Adrian al IV-lea insultase pe ortodocşi, Vasile Ahridianul corectează părerea papei despre ortodocşi fără a-i întoarce insulta[11].

Tratativele lui Vasile Ahridianul vor continua şi cu Anselm de Havelberg, trimisul regelui Frederic I Barbarossa.

Intrarea în conflict a papei Alexandru III şi cu Frederic I deschide politica filolatină a împăratului Manuil Comnenul care îsi dorea primirea coroanei de la papă ca sem al recunoaşterii singurului împărat legitim, în schimbul unirii Bisericilor. Despre tratativele purtate nu avem nici o indicaţie.

Cu toată străduinţa împăratului Manuil nu s-a putut semna nici o unire, datorită intransigenţei patriarhului Mihail III Anhialos, care avea să declare : ”papa nu-i nici primul dintre arhierei nici un judecător pentru alţii, ci e doar o oaie şi încă una care are nevoie de doctor”[12].

Sătul de politica filolatină, în anul 1182 poporul bizantin se revoltă, masacrând pe latinii din Constantinopol. Drept răspuns în 1185, normanzii aveau să supună Tesalonicul.

Era vremea în care, în urma acestei tragedii, teologul Nichita Choniates avea să spună: „între noi şi latini s-a săpat o prăpastie de ură atât de mare încât nici în suflete nu ne mai putem împăca, deşi în exterior convenim cu ei”[13].

În Apus avea să se organizeze cea de a IV-a cruciadă, care avându-l în frunte pe papa Inocenţiu al III-lea şi dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, urmărinând fiecare interesele personale, avea să cucerească Constantinopolul. Născută dintr-un sentiment profund creştin, ideea de cruciadă avea să se compromită definitiv şi iremediabil. Dacă sub Comneni nu s-a ajuns la proclamarea oficială a unei uniri aşa cum se va întâmpla sub Paleologi, aceasta s-a datorat în mare parte absenţei unui pericol oriental demn de luat în seamă.

Papalitatea nu a încetat de a subordona concepţia sa religioasă despre fuziunea celor două Biserici interesului politic al statului său din Italia. Astfel avea să caracterizeze A. Luchaire politica papilor înainte de cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi[14].

În afirmaţia lui Luchaire găsim o realitate tristă dar adevărată. În urma creării statului papal dorinţa pontifilor romani de conducători absoluţi ai Bisericii creştine manifestată de atâtea ori îşi găsea un sprijin, un stâlp de rezistenţă în alianţetele şi tratatele papalitătăţii cu casele domnitoare şi regii Apusului occidental, pe care papalitatea le va încheia în toată această periodă.

Astfel ne putem explica de atunci când o putere europeană ameninţa Bizanţul, papalitatea se afla de partea acesteia, în convingera clară că unei supuneri politice i-ar urmat de la sine şi una religioasă. Dacă într-adevăr papalitatea nu.şi dorea decât o sinceră unire religioasă, de ce în atâtea cazuri a refuzat convocarea unui sinod ecumenic, acceptând de mai multe ori prezenţa regilor la masa tratativelor doar atunci când situaţia politică era defavorabilă Bizanţului şi deci impunerea pretenţilor papale era mult mai uşor de făcut.

C. Încercările de unire în timpul Imperiului latin de Constantinopol (1204-1261)

Tragedia din anul 1204 avea să aducă schimbări notabile şi în ce priveşte chestiunea unirii Bisericilor. Aşezarea pe scaunul ecumenic al latinului Toma Morosinii ce făcea ca drumul papalităţii spre unire să fie mai uşor, papa dispunând acum de mijloace coergitive directe.

Încercările de unire s-au concretizat prin misiunea a doi cardinali care reliefează celor două sisteme diferite: cardinalul Benedict, cu misiunea sa în anii1205-1207, caracterizat printr-o misiune tolerantă , indulgentă şi cardinalul Pelagiu în 1213-1214 care –şi dorea să câştige prin forţă ceea ce antedecesorul său nu reuşise cu blândeţea.

Cardinalul Benedict de Susana discută cu mitropolitul Atenei, Mihail Akominatus şi alti ierarhi şi teologi din Constantinopol, Atena,Tesalonic. Deşi a arătat o poziţie conciliantă , Benedict nu reuşi realizarea unirii datirită situaţii create în urma cuceririi Constantinopolului de către latini în 1204.

Misiunea cardinalului Pelagiu se îndreaptă spre Constantinopol dar şi spre Niceea, însă declanşarea unei adevărate persecuţii împotriva preoţilor greci din Imperiul latin a dus la nereuşită şi această misiune [15].

Între 1232-1254 sub Ioan III Dukas Vatatzes (1222-1254) s-au ţinut trei sinoade „unioniste” la Niceea. În acest sens a sosit la Constantinopol octogenarul Jean de Brienne, regele Ierusalimului.

Îndemnat de împărat patriarhul scrie o scrisoare papei Grigore al IX-lea în care deplânge starea umilă a clerului din Imperiul latin, exprimându-şi în final dorinţa unei păci între Biserici.

În răspunsul său papa tratează în prima scrisoare despre primatul papal, veşnica obsesie a pontifilor romani, iar în a doua scrisoare aflăm teoria celor două săbii. Bazat pe pronumele „a ta” din cuvintele lui Iisus către Petru „bagă sabia în teacă”, papa susţine că şi sabia materială îi aparţine lui [16].

Cu această a doua scrisoare sosesc la Niceea doi călugări dominicani, şi doi franciscani, care vor participa la aşa zisele sinoade „unioniste”, care însă nu conduc la nici un rezultat pozitiv.

Contactele vor continua prin papa Inocenţiu al IV-lea , care în lupta sa cu impăratul romano-german Frederic al II-lea, a fost silit să apeleze la ajutorul Bizanţului, încercând să-l scoată pe Ioan Vatatzes din alianţa lui cu Frederic şi să realizeze unirea Bisericilor.

Vatatzes, fiind ginerele lui Frederic refuză o alinţă militară cu papa, dar se arată dispus să discute problema unirii Bisericilor. Însă trimişii împăratului bizantin sunt opriţi in Italia de sud de împăratul Frederic. După moartea lui Frederic ăn 1250, trimişii bizantini reuşesc să intre în contact cu papa, însă fără nici un rezultat.

Situţia critică avea să apară în anul 1253 când papa lansează ideea trimiterii unei cruciade împotriva lui Vatatzes. În această situaţie împăratul trimite o nouă delegaţie la Roma. Împăratul condiţionează retrocedarea Constantinopolului şi restituirea sediilor patriarhale ortodoxe oferind în schimb oboedienţa Bisericii concretizată în opt puncte, printre careşi recunoaşterea primatului papal. Situaţia devine tragică, însă moartea papei în 1254, face ca situaţia să nu aibă urmări asupra Bisericii [17].

Ultimile încercări ale papalităţii de a-si vedea visul cu ochii eşuează foarte repede, prin urcarea pe tronul Bizanţului a lui Teodor al II-lea Lascaris, om cu erudiţie şi convingeri teologice, care nu acceptă unirea Bisericilor decât în urma discutării în sinoade a problemelor dogmatice în litigiu.

Actiunile unioniste papale s-au îndreptat şi înspre Imperiul vlaho-bulgar care se află în conflict cu Bizanţul.

Împăratul Ioniţă (1197-1207) se adresează în mai multe rânduri papalităţii oferind unirea cu Roma în schimbul coroanei imperiale. În martie 1204 papa Inocenţie al III-lea trimite un delegat care îl unge pe Ioniţă rege, iar pe arhiepiscopul Vasile de Tîrnova primat. Această unire nu durează , întrucât prin ocuparea Constantinopolului, papalitatea intră în conflict cu imperiulVlaho-bulgar, iar anul1234 patriarhul ecumenic Ghermanos al II-lea recunoaşte patriahatul din Tarnova

Inocenţie al-III-lea va încerca şi o unire cu Biserica Rusiei, care din fericire eşuează.

D. Împăratul Mihail Paleologul (1259-1281) şi unirea de la Lyon (1274)

În 1261,Împăratul Mihail Paleologul reuşea să stabilească Imperiul bizantin cu capitala la Constantinopol,însă duşmanii Imperiului erau puternici şi puteau primejdui din nou independenţa statului bizantin,destul de fragil datorită turcilor selgiucizi şi cruciaţilor.

Intrigaţi pe restaurarea Imperiului bizantin, occidentalii creează alianţa de la Viterbo, dintre Ludovic al VII-lea al Franţei, Henric al Imperiului romano-german şi casa d’Anjou din Neapole.

Abil diplomat, în această situaţie, împăratul bizantin şi-a dat seama că nu poate rezista unui dublu impact, turcii selgiucizi şi Occidentul papal,care doreau recucerirea Constantinopolului.În aceastş situaţie trimite o delegaţie la Roma ţn1262,propunăndu-i papei unireaB isericilor.

După moartea lui Urban al IV-lea urmează Clement al IV-lea (1265-1268), care conştient de influenţa sa asupra casei d’Anjou,trimite ultimatum îmăratului, în care propunea ori o supunere oarbă, fie exterminarea imperiului prin luptă [18].

Împăratul încearcă să tergiverseze situaţia şi doar răscoala gibelinilor în Italia l-a scăpat de un atac.

După moartea lui Clement,Carol d’Anjou pregăteşte o expediţie contra Bizanţului.În această situaţie Mihail Paleologul se adresează conducătorului creştinătăţii occidentale de atunci,Ludovic cel Sfânt,propunându-i unirea celor două Biserici.

În1271 avea să fie ales pe scaunul papal Grigore al X-lea,liber de influenţa lui Carol de Anjou.Era vremea unirii de la Lyon.Conştient de gravitatea situaţiei în care se afla Imperiul,împăratul Mihail al VII-lea Paleologul convoacă un sinod în care încearcă să convingă clerul şi poporul că singura cale de scăpare a imperiului este unirea cu Roma. În acest sens , într-un mod abil împăratul prezenta mai vechile cereri apusene care trebuiau îndeplinite de greci pentru ca unirea să poată să aibă loc. Astfel,el arăta că recunoaşterea primatului papal nu atrage după sine nici o schimbare, pentru că papa nu va veni la Constantinopol să se proclame şef al Bisericii, în privinţa dreptului de apel la Roma nimeni nu va face uz de acesta din cauza distanţei dintre Constantinopol şi Roma, iar în privinţa papei de a fi pomrenit în rugăciunile liturgice,aceasta se va face numai în biserica imperială şi în catedrala patriarhală [19].

Sinodul nu a fost de acord cu cererile împăratului. În aceste condiţii împăratul urmăreşte pe toţi adversarii unirii, îl aruncă în temniţă pe hartofilaxul Ioan Beccos, de unde numai schimbarea convingerilor sale în favoarea unirii îl scapă. În interiorul imperiului împăratul s-a izbit de o puternică opoziţie, mai ales din partea partidei zelote în frunte cu patriarhul Iosif(1266-1275, 1282-1283), care nu dorea acceptarea condiţiilor impuse de latini.

La 7 mai 1274 avea să se deschidă sinodul de la Lyon sun preşedenţia papei.Din partea Bizanţului avea să participe la sinod fostul patriarh Gherman al III-lea, ministrul George Acropolitul şi mitropolitul Teofan al Niceii.Delegaţia bizantină duce cu ea scrisori din partea împăratului, coregentului Andronic şi a unor ierarhi şi clerici greci.La 24 iunie 1274 delegaţia bizantină a predat scrisorile împăratului şi clerului grec sinodului.Ceea ce este demn de reţinut e faptul că delegaţia bizantină nu a participat la nici o discuţie a sinodului şi nici nu a semnat nici un act.Chiar doctrina despre „Filioque” era aprobată înainte de venirea grecilor.

În scrisoarea sa, împăratul declară că recunoaşte primatul papal, doctrina despre „Filioque”, purgatoriul, săvârşirea mirungerii doar de episcopi, săvârşirea Sfintei Euharistii cu azimă, cerând totuşi ca Biserica greacă să îşi păstreze simbolul de credinţă nemodificat şi riturile neschimbate.

Această recunoaştere de către împărat a condiţiilor papale poartă numele de profesiunea de credinţă a împăratului Mihail paleologul (Dentzinger), care va servi ca bază şi tip pentru formulele ulterioare prestinse de papalitate de la împăraţii bizantini [20].

Pe lângă această declaraţie în scris, papa îşi dorea şi un jurământ solemn din partea bizantinilor.La 6 iulie 1274 are loc proclamarea solemnă a unirii, întărită prin jurământul de credinţă a lui George Acropolitul, în numele împăratului.Tot acum se citeşte şi crezul fără adaos „Filioque”.

Analizând condiţiile în care s-a semnat această unire observăm că ea nu are la bază nici un fel de discuţii în legătură cu cele ce se vor hotărî, lipsindu-i caracterul unei adevărate uniri.Apoi, proclamarea solemnă a acestei uniri avea să se facă prin jurământul depus de George Acropolitul în numele împăratului, ncidecum al Bisericii Ortodoxe, sau a patriarhului.

Dacă, cu adevărat unirea de la Lyon a fost una între Biserica Romei şi Biserica Ortodoxă şi nu un „tratat” între împărat şi papalitate, problema se rezolvă punându-se întrebarea: Unde se vorbeşte în cadrul acestei uniri despre Biserica Ortodoxă?Niciunde, peste tot se vorbeşte despre recunoaşterea de către împărat a condiţiilor papale.Având în vedere toate acestea, putem să afirmăm că „unirii” de la Lyon i-au lipsit condiţiile unei adevărate uniri, fiind doar o simplă angajare a împăratului.Toate aceste afrimaţii se întăresc prin ceea ce a urmat unirii de la Lyon, adică respingerea ei de clerul şi poporul ortodox.

Patriarhul Iosif, ostil unirii, e silit să se retragă, fiind locuit cu partizanul unirii, Ioan Beccos. Unirea de la Lyon a provocat o adevărată schismă intern.Avantajele politice sperate de împăratul Mihail în urma unirii, întârziau să apară.

Carol d’Anjou continuă să susţină papalitatea, iar urmaşul Grigore al X-lea, Martin al IV-lea avea să-l acuze pe împărat că nu a aplicat decât formal hotărârile unirii de la Lyon.

Delegaţiei imperiale, care a sosit la Roma, pentru a-l felicita, papa Martin îi înmânează o bulă de excomunicare, între care printre altele se spune: „... declarăm că Mihail Paleologul, care se numeşte împărat al grecilor, protectorul ereziei lor şi al vechii lor schisme, a căzut sub grea excomnunicare ...”[21].

În 1282 Mihail a VIII-lea Paleologul moare, excomunicat fiind şi de bizantini, lăsând Bizanţul într-o atmosferă apăsătoare fără precedent în Bizanţ. Împăratul unionist Mihail Paleologul i s-a refuzat înmormântarea religioasă.Soţia sa Teodora dă o profesiune de credinţă, în care condamna unirea eclarând că nu pretinde pentru soţul ei, nici rugăciunile pentru sufletul răposatului, nici înmormântare [22].

Patriarhul Beccos e silit să se retragă, iar scaunul patriarhului e reocupat de bătrânul Iosif. Beccos avea să se scuze pentru scrierile sale unioniste, declarându-le dictate de cursul evenimentelor, mai ales de presiunea împăratului.

Biserica Sfânta Sofia şi celelalte biserici, în care au slujit preoţii unionişti au fost stropite cu apă sfinţită, pentru a fi curăţate de profanarea unirii Bisericilor, sub egida supunerii totale faţă de Roma, a ieşit din preocupările împăraţiloe pentru o bucată de timp.

Viitorul împărat, Andronic al II-lea încearcă în anul 1288 să căsătorească pe fiul său Mihail cu împărăteasa văduvă, Catarina de Courtenay, în intenţia de a pune capăt pretenţiior latine asupra Constantinopolului. Însă regele Franţei, Filip al IV-lea, cu dispensă şi permisiune de la papa Bonifaciu al VIII-lea căsătoreşte pe Catarina cu fratele său, Carol Valois, trecând astfel pretenţiile latine asupra Imperiului bizantin, în mâinile francezilor.

Toate acestea avaeu să demonstreze că Bizanţul a rămas un imperiu creştin, nedorit de „fraţii” apuseni a cărui soartă interesa prea puţin papalitatea, dornică să-şi supună Apusul şi Răsăritul, chiar cu preţul căderii acestuia sub o putere păgână, ceea ce din păcate se va întâmpla peste mai puţin de două veacuri.

E. Încercările de unire posterioare unirii de la Lyon.

Puternica reacţie îmoptriva unirii de la Lyon a zădărnicit orice încercare de unire pe o bună perioadă de timp.

În anul 1323 se înregistrează o încercare de unire puţin serioasă din partea regelui Serbiei, Ştefan al V-lea, care în schimbul căsătoriei sale cu Blanca, fiica lui Filip de Tarent, oferă socrului său o alianţă politică, iar papii, unirea bisericească.

Între timp, Occidentul pregăteşte o nouă expediţţie cruciadă pentru recâştigarea leagănului creştinismului, care ameninţă să treacă pe la Constantinopol, asmenea cruciadei a IV-a, care însă avea să se împotmolească în Italia, prin amestecarea conducătorilor ei în luptele de partide de acolo.

În 1326, împăratul Andronic al II-lea se adresează din nou la curtea lui Carol cel Frumos al Franţei în problema unirii.

Regele Franţei şi papa Ioan al XXII (1316-1334) însărcinează pe domnicanul Benedict de Cume magistru în teologie de la Universitatea din Paris, pentru a trata cu Andronic al II-lea şi cu „grecii schismatici”.Misiunea lui însă eşuează, întrucât în vremea aceea avea loc revolta lui Andronic al III-lea împotriva bunicului său.Este vremea în care puterile latine ale unui Robert Guiscard, Carol d’Anjou trec pe planul al II-lea, căci pericolul numărul unu este apariţia turcilor otomani.

Conştienţi de acest lucru, împăraţii bizantini vor acctentua reluarea relaţiilor cu papalitatea, care sigur nu avea decât să convingă acesteia.

În anul 1339, Andronic al II-lea trimite pe veneţianul Ştefan Dandolo, însoţit de egumenul Varlaam din Calabria, la papa Benedict al XII-lea de la Avignon, cerând ajutor împotriva turcilor şi promiţând unirea bisericească.
Scopul cuvântării lui Varlaam era să arate papei mijlocul cel mai potrivit pe care-l credea în problema unirii Bisericilor.unicul obstacol al unirii, arată Varlaam, este poporul, întrucât spunea el, teologii răsăriteni şi apuseni; doresc adevărul şi este de crezut că-l vor găsi repede şi iute vor cădea de acord”[23].

În părerea lui Varllaam este o iluzie, diplomaţie, dar şi sinceritate şi bunăcredinţă.Varlaam îşi dă seama că un acord între teologi ar fi posibil, dar asta n-ar însemna „unirea” pentru că nu angaja şi nu câştiga poporul. De fapt, Varlaam vorbea din experienţa trecută a încercărilor de unire anterioare. În concepţia sa şi a poporului de altfel, singurul mijloc prin care să se realizeze unirea, era sinodul ecumenic, în care să fie angajată întreaga ortodoxie, nu doar împăratul, cum s-a întâmplat în trecut, în special în cazul sinodului de la Lyon.

Un alt punct atins de Varlaam a fost acela al cruciadei înţeleasă în adevăratul sens, nu de a cucerii Constantinopolul, ci de a recucerii Locurile Sfinte din mâinile musulmanilor.Între argumentele care îndreptăţesc această cruciadă, Varlaam afirmă: „Decă veţi merge contra turcilor, veţi merge nu în ajutorul grecilor, ci al Crucii, care este mărturia comună a tuturor credincioşilor.De aceea, e drept că aşa cum grecii sunt apărătorii crucii, să fiţi şi voi la fel”[24].

Varlaam scoate în evidenţă forţa creştinilor uniţi, care ar putea învinge pe necredincioşi.Însă vitregia vremurilor şi aroganţa oamenilor a făcut ca acest deziderat să nu se întâmple niciodată, iar veacul viitor va demostra ruşinoasa dezbinare a creştinilor, Răsăritul ortodox va cădea în mâinile semilunei.

Trimisul imperial susţine că nu „atât deosebirea dogmelor desparte inima grecilor de latini, cât ura care a intrat în sufletul lor din multele şi marele rele, pe care grecii le-au suferit în diferite timpuri de la latini.Dacă nu se va înlătura mai intâi de ura aceasta, unirea nu se face.Nu atât în dogmă, cât în inimi stă şi schisma şi posibilitatea de unire a Bisericilor”[25].

În răspunsul său, papa Benedict declară discuţiile asupra dogmei „Filioque” principial interzise şi în acest caz, convocarea unui sinod ecumenic ar fi inutilă.Acest răspuns al său nu era decât o condamnare anticipată a grecilor schismatici, căci papa acum nu se găsea în situaţia papilor de la sfârşirul secolului IX, când aşteptau ajutoare de la Bizanţ împotriva arabilor, iar prezenţa turcilor pe malul Bosforului era cel mai fericit prilej de a lua satisfacţie pentru trei secole de schismă.

Papa socotea că venise vremea ca grecii să trimită învăţaţii lor la Roma, pentru a fi instruiţi în „cele ale adevărului catolic”, pentru ca să se alunge întunericul în inimile lor, ca să se întoarcă la staulul Domnului, al cărui păstor este unul singur şi în afară de care nu este mântuire”[26].

Venise vremea ca grecii să înceapă de la catehism şi să înveţe creştinismul de la latini.

Varlaam reafirmă că unirea creştinilor ar sta mai mult în dragostea lor, decât în subtilităţi doctinre, este chestiune de inimă şi de voinţă, mai mult decât uniformitate în lucrurile abstracte şi grele.

Benedict însă raţiona ca pentru timpul său. El contestă justeţea cererii lui Varlaam cu argumente de ordin pozitiv: „dacă vor fi întăriţi, îmbogăţiţi şi înălţaţi de scaunul apostolic, de către regi, principii şi popoarele catolice, înainte de a se face unirea, grecii vor întoarce Bisericii Catolice nu faţa ci spatele” [27].

Ieşite din gura unui papă, aceste cuvinte erau de-a dreptul păgâne şi arătau că noţiunea dragostei creştine era ştearsă din consideraţiile acestor tratative.Aici se încheia o altă încercare a grecilor ortodocsi de a pune problema unirii pe temeiuri dogmatice şi nu politice.

Aceste tratative de la Avignon din 1339 sunt un document al sentimentelor ce-şi păstrau reciproc cele două lumi.Varlaam confirmă fără ocol antipatia grecilor faţă de latini, dispreţul acestora pentru greci îl arată refuzul papilor şi al cardinalilor de a le înţelege situaţia şi de a le asculta apelul.
Părerile exprimate la Avignon sunt un document autentic al stării sufleteşti din acel timp.

Intrasigenţa lui Benedict al XII-lea închide formal reluări imediate de tratative. El scrie regelui Franţei că nu trebuie să ajute pe greci, decât după ce vor fi uniţi. Andronic III murea la 15 iunie 1341, fără a fi primit vreun ajutor apusean, iar Benedict lasă istoriei, amintirea unui papă antipatic şi mult criticat, comparat cu Nero[28].

Varlaam, pe care împrejurările îl făcuseră apostol al unirii Bisericiilor, a rămas pe mai departe convins de necesitatea şi de posibilitatea ei.Este drept că zelul său pentru unire şi atitudinea şi cearta isihaştilor au făcut să-şi piardă simpatia grecilor şi să se refugieze în Italia, unde a fost răsplătit în consecinţă, scriind pentru apărarea dogmelor latine, convins poate, că nu are nimic mai bun de făcut.

Rezistanţa ortodoxă are acum un alt corifeu, pe Nill Cabasilla, care vedea în refuzul papilor de a primi sinodul ecumenic, după exemplul Sfinţilor Părinţi, cauza despăţirii şi a neînţelegerii.

Însă vremea Sfinţilor Părinţi trecuse de mult, iar negura vremurilor făcuse ca „vicarul lui Hristos” nici măcar să-şi amintească de ele.De fapt în concepţia lui, aşa ceva era de prisos, pentru că el era totul, era Biserica, era Traditia, era sinodul, ...

După moartea lui Andronic al III-lea, Imperiul va fi condus de o regenţă, formată din împărăteasa Ana de Savoia şi câţiva demnitari devotaţi partidei unioniste.

Partida filo-occidentală şi-a avut în tânărul împărat Ioan al V-lea Paleologul (1341-1376 şi 1379-1391) un disperat aderent care de două ori a mers personal la Avignon, cerând trupe şi promitând îmbrăţişarea catolicismului.

La 18 octombrie 1369 împăratul jura aceeaşi formulă, care fusese impusă de Lyon lui Mihail Paleologul. Despre această unire a împăratului bizantin, papa înştinţează lumea catolică prin o enciclică din noiembrie 1365, în care invită „universitatea catolică să-l considere pe înpărat ca pe un catolic încredinţat favorii şi ajutorării lor caritative”[29].

A fost o adevărată ruşine pentru ortodoxie şi Patriarhia Ecumenică, însă a fost doar o unire personală, care nu angaja întreaga ortodoxie.

Papa Urban al V-lea a proclamat o cruciadă contra turcilor, care în 1365 îşi instalează o nouă capitală la Adrianopol, dar nici un cavaler apusean, nu a îmbrăţişat această idee, însăţi papalitatea aflându-se într-o situaţie deplorabilă, care se va menţine 70 de ani, sub cel ce cunoaştem a fi „exilul babilonic”, iar apoi marea schismă papală[30].

Ultimul împărat din secolul al XIV-lea Manuil al II-lea Paleologul (1391-1425), deşi şi-a făcut educaţia în Apus, şi-a dat seama că problema unirii Bisericilor, n-are nici o şansă de izbândă. Trista experienţă a cruciadei de la Nicopole din 1396, demonstra încă o dată, dacă mai era necesar ca şi pe linie militară Apusul era neputincios în faţa urgiei Semilunii

Încercările de unire dintre secolele XI-XIV, eşecul acestora a dus la adâncirea prăpastiei dintre Răsărit şi Apus. Cauzele acestor agravări sunt de natură politică şi religioasă.Printre cele politice se poate număra atacul normand asurpra Imperiului Bizantin, comandat de Robert Giscard şi patronat de papa Grigore VII, rolul nefast al cruciadelor şi al formării statelor latine orientale, cucerirea Constantinpolului şi excesele făcute de latini în 1204, ameninţarea permanentă pe care o vor prezenta Carol d’Aujou şi permaneţa nejutorare a bizantinilor în momente grele[31].

Dintre cauzele religioase fac parte: concepţia despre unire fundamental deosebită la cele două Biserici-cea catolică înţelegând prin unire supunerea totală şi necondiţionată, iar cea bizantină, necunoscând alt mijloc decât sinodul ecumenic; învăţăturile şi dogmele noi proclamate în Apus în această perioadă; exigenţa unor papi, care cereau renunţarea la ritualul grecesc şi înlocuirea lui cu cel latin; măsurile drastice de forţare a conştiinţelor, folosite de unii împăraţi, precum şi măsurile drastice de forţare a conştiinţelor, foloasite de unii împăraţi, precum şi măsurile inchizitoriale recomandate şi aplicate de unii papi împotriva „gregilor schismatici”[32].

Ca o concluzie usor de întrezărit a acestor încercări de unire din secolele XI-XIV am putea reţine faptul că ele n-au dus la nici un rezultat, agravând mai mult dezbinarea dintre Răsărit şi Apus, pentru motivul că prin unire, paplitatea urmărea mai ales introducerea puterii sale jurisdicţionale peste Biserica Ortodoxă.

Atâta vreme cât unirea celor două Biserici s-a pus doar din punct de vedere politic şi se lucra doar cu mijloace şi pentru scopuri mult prea pământeşti, străine de spiritualitatea Bisericii, era firesc ca toate aceste încercări sa eşueze.


NOTE
[1] Rămureanu, pr. Prof. dr., Ioan, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, 1993, nr.29
[2] Lucian Gafton, Agravarea schismei prin încercările de unire în secolele XI-XV, în rev. „Ortodoxia”, VIII (1956), nr.3, p.399
[3] Migne, P.L. 148, 386, C la Teodor M. Popescu, Cum s-au făcut unirile cu Roma, în rev. „Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 3, p. 399.
[4] Migne, P.L. 148, 400B la Teodor M.Popescu, op. cit., p.128
[5] Pr. Prof. Dr. Teodor M. Popescu, op. cit. p. 135-136
[6] Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Toedor Bodogae, Istoria Bisericesacă Universală, vol. II, Bucureşti, 1993 p.30
[7] Petru de Monte Casino, Chronicon, trib. IV C 115 M.G. SS. T. VII, p.883 la Pr. Dr. Ioan Zugrav, Încercările de unire, Cernăuţi, 1922, p.14
[8] Pr. Prof. Dr. Teodor M. Popescu, La o sută de ani după schismă, Bucureşti 1940, p.48
[9] Ibidem, p. 52
[10] Ibidem, p. 55
[11] Ibidem, p. 73
[12] Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Toedor Badogae, Istoria Bisericesacă Universală, vol. II, Bucureşti, 1993 p. 32
[13] Ibidem, p.32
[14] A. Luchaire, Innocent III, la Question d”Orient, p.56-57, la pr. prof. dr. Ioan Zugrav, op. cit. p. 17
[15] Pr. Prof. Dr. Ioan Zugrav, op. cit. p. 20-21
[16] Ibidem, p.22
[17] Ibidem, p.23-24
[18] Ibidem, p.28
[19] Lucian Gafton, op. cit. p. 410
[20] Denzinger, Enchiridion Symbolorum Definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, editio XXXIII, Barcelona, 1964, p. 275
[21] Hefele – Leclerq, Histoire des conciles VI, 2, P.451-471 la Lucian Gafton, op. cit. p. 411
[22] Ioan Zugrav, op. cit. p. 35
[23] Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Tratativele de la 1337-1339, Bucureşti, 1939, p.28
[24] Ibidem, p.39
[25] Ibidem, p.41
[26] Ibidem, p.48
[27] Ibidem, p.53
[28] G. Mollat, Les papes d”Avignon, Paris, 1920, la Teodor M. Popescu , op. cit. p. 58
[29] Ioan Zugrav, op. cit. p.67
[30] Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericesacă Universală, vol. II, Bucureşti, 1993 p.36
[31] Lucian Gafton, op. cit. p.416
[32] Ibidem, p. 416