Staruirea in distanta individualitatii inseamna esecul omului de a fi ceea ce este cu adevarat", inseamna, adica, decaderea de la Fiinta, un fel de existenta impotriva" existentei, un mod de a fi al omului in afara Fiintei, impotriva-firii".


Aceasta decadere este pacatul, adica neatingerea telului, ratarea in ceea ce priveste existenta autentica, adevarata". Parintii Rasaritului ortodox sunt aceia care, din nou, staruie in aceasta interpretare a pacatului ca ratare si esec - esec al omului de a ramane in omenescul dupa fire".


Maxim Marturisitorul scrie despre aceasta: Esecul si neputinta introduc raul, facand ca din lipsa a ceea ce este dupa fire sa se nasca ceea ce este impotriva firii". Iar in alta parte, comentandu-l pe scriitorul Areopagiticelor, scrie: Pacatul, adica neimplinirea telului si caderea de la ceea ce ii e propriu, il numeste faptul insusi al lipsei si neatingerea tintei, in loc sa spuna ca a aruncat pe langa tinta, folosind o metafora din limba arcasilor. Gresind tinta noastra care e binele si miscarea cea potrivita firii, adica ordinii, suntem purtati spre inexistenta care e impotriva firii, irationala, totala si lipsita de fiinta".


Asa cum am subliniat si mai sus, Parintii greci refuza sa vada pacatul ipostatic, existand in fiinta, ca realitate naturala, asa cum refuza sa-l vada si juridic-legal, ca o abatere fie si psihologica.


Pacatul nu este o natura

Pacatul nu este o natura, o natura rea, care exista ipostatic, ca un pol opus bunatatii lui Dumnezeu; nu exista nimic in creatia lui Dumnezeu care sa fie, ipostatic si natural, rau. Pacatul este un esec, esecul persoanelor de a se intregi, de a se implini ca persoane in relatia si in comuniunea lor universala cu Dumnezeu, este o alegere libera, o optiune gresita.


Optiunea gresita are, oricum, urmari asupra naturii omului, de vreme ce autonomizeaza vointa individuala si natura si, prin urmare, fragmenteaza si perverteste Unitatea personala si universalitatea naturii, faptul de a fi un tot.


Dar aceasta prefacere" a naturii nu inseamna transformarea ei esentiala intr-o natura rea. Maxim, pentru a exclude o asemenea interpretare, ajunge sa caracterizeze caderea naturii ca pacat fara stiinta, in opozitie cu pacatul facut cu stiinta al alegerii. Scrie: Alegerea pe care a facut-o Adam, corupta mai inainte de a-i fi corupta judecata potrivita cu firea, a pervertit prin sine deopotriva si firea, care a respins harul nepatimirii si care a devenit pacat; prima a fost decaderea de la bine care s-a facut prin alegerea raului; ea s-a facut prin uneltirea celui rau; a doua, care este din cauza celei dintai, e prefacerea facuta fara uneltire a firii, care din nepieritoare a devenit pieritoare.


Doua pacate (s-au salasluit) in protoparintele prin calcarea poruncii dumnezeiesti: pacatul uneltit si cel neuneltit, care insa isi are cauza in cel uneltit. Unul este pacatul alegerii care s-a lepadat de buna voie de bine, iar celalalt este al firii, care s-a lepadat fara de voie de nemurire din cauza alegerii facute".


"Prefacerea firii, decaderea de la Fiinta (de la universalitatea comuniunii personale) in distanta si fragmentarea individualitatii, este un fel de inexistenta", o forma de existenta impotriva" existentei, impotriva-firii", in afara Fiintei.


Pornind de la o asemenea conceptie asupra pacatului, teologia ortodoxa rasariteana a refuzat sa vada relatia omului cu Dumnezeu intr-un cadru juridic-legal, ca o incalcare individuala a dispozitiilor obiective si numai ca o vinovatie psihologica.


In literatura ecleziastica a Rasaritului, Dumnezeu n-a fost niciodata inteles ca un pedepsitor sau ca acela care terorizeaza, n-a avut niciodata vreo legatura cu Dumnezeul traditiei dreptului roman.


Dumnezeu este judecatorul" oamenilor nu in sensul unui judecator ce hotaraste si impune pedeapsa certificand incalcarea, ci este judecator fiind ceea ce este: posibilitatea vietii celeia adevarate" si a existentei adevarate" a omului.


Cand omul se izoleaza, se desprinde de buna voie de aceasta posibilitate existentiala, si atunci e judecat" in legatura cu aceasta posibilitate; nu hotararea, ci existenta lui Dumnezeu il judeca.


Dumnezeu este numai o revarsare de dragoste, o bogatie de bunavointa", o daruire de bunatate". Dumnezeu, fiind totusi dragoste si implinire a adevarului Fiintei, este si o prezenta critica pentru om, o prezenta care-l judeca: Dumnezeu este (Treimea Sfanta si de-o fiinta) si creatorul dupa fire (al omului), (Treimea) prevazatoare si judecatoare a faptelor lui".


Pacatul este o autopedepsire pe care o alege omul in mod liber, refuzand comuniunea cu Dumnezeu, refuzand sa fie ceea ce a fost chemat sa fie, refuzand Fiinta, existenta dupa fire" si adevarata", si preferand ratarea, neimplinirea scopului sau" in ceea ce priveste telul dupa fire" al existentei sale, preferand decaderea de la Fiinta.


Pacatul, ca neipostasiat, lipsit de fiinta, ci existand doar ca o posibilitate real-morala a ratarii existentiale, a neimplinirii scopului existentei sale si a decaderii de la Fiinta, se raporteaza la neant, a carui dimensiune morala o masoara".


Pacatul este continutul moral al neantului considerat fapt existential, masura aneantizarii plinatatii existentiale, a caderii neintrerupte in neexistenta care nu se implineste, nu se intregeste niciodata, de vreme ce persoana este salvata chiar si in ultima sa negare de sine.


De aceea, si ca experienta morala, pacatul nu se limiteaza la cunoasterea constienta a unei incalcari a legii, ci este o experienta a neantului, a irationalului sau a absurdului existentei, experienta abisului lui in afara" comuniunii personale, durerea plinatatii existentiale aneantizate, cea de-a doua moarte", in terminologia apocalipsei.


Neantul poate fi, asadar, determinat in final nu ca un concept, ci ca o realitate morala, ca o confirmare a adevarului existential al persoanei, a posibilitatii omului de a spune nu lui Dumnezeu - anuland", dar nu si desfiintand adevarul existentei sale personale.


Caracterul omului este aceasta aventura a libertatii sale, optiunea sa neintrerupta intre Fiinta si neant, optiune care confirma intotdeauna adevarul sau personal.


Astfel, adevarul persoanei sintetizeaza atat ontologia, cat si Morala filosofiei Bisericii. Caracterul Bisericii este Adevarul ei, adevarul despre om si adevarul despe lume si despre Dumnezeu, iar acest adevar, care este credinta si regula de viata, este realitatea persoanei.


Restabilirea perseanei in integritatea si universalitatea sa, faptul de a fi omul in totalitate o persoana", defineste telul existential al omului si sfarsitul evolutiei sale morale, telul indumnezeirii pe care il urmareste Biserica - asa cum defineste caracteristic Macarie Egipteanul, atunci cand scrie:


"Sufletul care se invredniceste sa se impartaseasca in Duh din lumina Sa (a lui Dumnezeu) si care se lasa cuprins de frumusetea slavei Sale negraite, pe care Dumnezeu il pregateste in Sine pentru tron si pentru salas, devine cu totul lumina, cu totul persoana si cu totul ochi".