În Liturghie omul îşi îndreaptă atenţia sa către Dumnezeu, nu asupra-şi şi aşteaptă să se afle în faţa luminii lui Dumnezeu. Bucuria aceasta se revarsă asupra credinciosului şi are caracterul de a-l schimba, de a-l transpune în veşnicia şi-n armonia perfectă a dumnezeirii. Omul nu adaugă nimic Slavei lui Dumnezeu, prezenţei Sale unice, pentru că aceasta lucrează prin ea însăşi.


Nu trebuie să ne plecăm totdeauna asupra nenorocirilor proprii, să fim deznădăjduiţi din pricina păcatelor, ci în ziua Domnului- şi nu este oare aceasta un dar al harului său?- să ne destindem câteva clipe, să ne umplem de bucurie curată şi strălucitoare. Pot, oare, prietenii mirelui să fie trişti, cât timp mirele este cu ei?... Dar prietenul mirelui care stă şi aude se bucură cu bucurie de glasul lui? ( Ioan cap.3 vs 29 )


În Liturghie, omul află împărăţia lui Dumnezeu, care s-a apropiat şi este printre oameni, în mijlocul şi în interiorul lor. Căutând Împărăţia, omul ascultă de Domnul său şi devine copilul Său şi când o află, se bucură ca cel care a găsit un mărgăritar de mare preţ sau ca cel care a găsit o comoară, iar bucuria lui este desăvârşită.


Scopul principal şi utlim al Liturghiei nu este altul decât cel al sfinţirii credincioşilor, adică împărtăşirea lor cu Sfintele Taine. Aşa se face că Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, care la originea ei nu este decât o simplă slujbă mai solemnă a împărtăşirii, a putut primi numele de Liturghie, deşi în rânduiala ei nu există o sfinţire a darurilor, acestea fiind sfinţite dinainte.


Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite este o mărturie a frumuseţii creştinismului, în veacurile primare, a legăturii lor strânse cu Hristos, prin Taina Sfintei Împărtăşanii, pe care o primeau, nu numai o dată sau de două ori pe an, ci în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în vremea Postului Paştilor în fiecare zi sau cel puţin miercurea şi vinerea. Taina Euharistiei era izvorul de viaţă duhovnicească nesfârşită, care îi întărea, îi mângâia în necazuri şi prigoniri şi care i-a arătat biruitori asupra valurilor de păgânism din acea vreme.


Pentru aceea Biserica ţine cu atâta scumpătate la săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite şi îndeamnă credincioşii să ia parte la săvârşirea ei şi să se apropie cu credinţă şi cu dragoste spre cinstitele şi de viaţă făcătoarele taine ale Mântuitorului.


Vremea Postului Mare este vreme de căinţă, vreme de întărire a credinţei, a nădejdii şi a iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Vremea îndreptării noastre şi întoarcerii la Dumnezeu.


Pentru această convertire a fiinţei noastre, însă Liturghia Darurilor înainte sfinţite ne oferă mijlocul cel mai prielnic. Citirile biblice, rugăciunile de umilinţă, cântările Vecerniei şi cuvântările care se ţineau la săvârşirea ei, îndreptau pe cei rătăciţi, pregăteau pe catehumeni, întăreau în credinţă pe credincioşi, mângâiau pe cei întristaţi şi pe toţi îi apropiau de Hristos. Dacă ne gândim că Sf. Ioan Gură de Aur a ţinut într-un an 67 de predici de explicare a Sf. Scripturi cu ocazia săvârşirii Sf. Liturghii a Darurilor mai înainte sfinţite, ne dăm seama de rolul ei în îndreptarea vieţii.


Drept aceea, să ne silim şi noi în vremea sfântului şi marelui post al Paştilor să luăm parte la această dumnezeiască slujbă şi să ne pregătim pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, cât mai des -după pilda celor dintâi creştini- spre iertarea păcatelor şi spre moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu. Amin! (Vasile, Episcopul Oradiei, Cuvântări Liturgice, Editura Episcopiei Ortodoxe Române Oradea-1973, p.116)