Pregătirea preotului liturghisitor pentru oficierea Sfintei Liturghii este o parte deosebit de importantă a perioadei anteslujitoare. Deşi această Sfântă Liturghie nu are Proscomidie preotul are datoria morală de a se pregăti pentru întâlnirea sa directă şi personală cu Hristos care de această dată se află în faţa sa personal şi va urma să se unească cu el din nou. Dacă celor ce participă la această mare taină se impune o stare sufletească aleasă, curată şi vrednică de Hristos, cu atât mai mult slujitorilor care se vor cumineca cu Hristos şi vor sluji faţă către faţă cu Acesta.


Un înalt grad de sfinţenie este reclamat preotului ,..., prin însuşi fapt că îndeplinirea Liturghiei constituie o sarcină de încredere care i-a fost acordată de Întemeietorul ei.(Pr. prof. dr. Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p.84 ) La acest lucru se referea şi Sfântul Vasile cel Mare când făcea referire la pregătirea permanentă a preotului liturghisitor pentru a săvârşi Sfânta Liturghie şi spunea: Fii cu luare aminte asupra ta şi asupra serviciului pe care l-ai primit, pentru ca să-l îndeplineşti cu frică deDumnezeu. Ţi s-a încredinţat nu o slujbă pământescă, ci una cerească, nu o slujbă omenească ci una îngerească. (Sf. Vasile cel Mare, Cucânt cu privire la slujba preoţilor, P.G., XXXI col. 1685 A.)


Mai mult decât atât preotul să fie cu luare aminte la cuvintele apostolului Pavel care spune atât de frumos şi de complet corintenilor că: ...nimănui întru nimic dându-i noi prilej de poticnire, pentru ca slujirea noastră să nu fie defăimată; dimpotrivă, întru toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu: în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţe, în tulburări, în ostneli, în privegheri, în posturi, în curăţie, în cunoştiinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în iubire nefăţarnică, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu; prin armele dreptăţii cele de-a dreapta şi cele de-a stânga... (Epistola I către Corinteni, cap:6 ;vs.3-7) sau Având aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, săvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu.( Epistola I către Corinteni cap:7 ;vs.1)


După cum bine scoate în evidenţă Apostolul neamurilor pregătirea sfinţiţilor slujitor spre slujirea jertfei trebuie să fie de două feluri: pregătire spirituală, morală şi duhovnicească pe de o parte şi pregătire exterioară sau pregătirea trupului şi a celor pentru trup în vederea săvârşirii tainei.


I.Pregătirea spirituală;
Cu siguranţă că ideal ar fi ca slujitorul să fie în permanenţă pregătit, curat şi gata de a răspunde fără de prihană în faţa lui Dumnezeu, dar bine este şi dacă acesta cu o zi înainte, ajunează gândindu-se la ceea ce va săvârşii şi astfel îşi va face un proces de conştiinţă care îl va sigura oarecum de starea sa de curăţire lăuntrică pregătită pentru săvârşirea Sfintei Liturghii.


Apetitul şi gustul pentru transcendentul religios nu se pot satisface acolo unde spiritul nu işi aduce contribuţia sa în mare măsură. De asemenea echilibrul, constanţa şi dorirea continuă şi permanentă în căutarea lui Dumnezeu sunt factori care sunt mai mult decât decisivi în pregătirea spirituală a preotului slujitor. Cu siguranţă că există şi anumite norme care sunt trecute în rânduielile bisericeşti, însă pregătirea pentru întâlnirea directă cu Făcătorul, Mântuitorul şi Sfinţitorul său este mai mult decât respectarea anumitor norme trecute cu litere omeneşti pe o foaie de hârtie, este însuşi scopul nostru fiinţial şi desăvârşitor ca creştini de a ne prezenta cu inimă curată înaintea lui Dumnezeu şi cu sufletul smerit, căci după cum spune psalmistul că ...Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. (Psalmul 50; vs.18)


De asemenea Tipicul bisericesc vine în sprijinul preoţior cu câteva îndemnuri bune de urmat, şi anume: păzirea de orice păcat care-l împiedică la slujire, păstrarea stării de sfinţenie, ajunarea cu trupul şi cu sufletul, împlinirea rugăciunii şi a canonului, mărturisirea de păcate şi împăcarea cu toţi. În vederea acesteia din urmă avem şi poruncă de la Hristos care spune Deci, dacă iţi vei aduce darul tău la altar şi acolo iţi vei aduce amintecă fratele tău are ceva împotriva ta ,lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi şi te împacă cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul tău să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. (Matei cap.5; vs.23-25)


Se înţelege astfel că numai cel ce se află împăcat cu Sfânta Biserică a lui Hristos poate să slujească cele sfinte. De asemenea dacă preotul sau diaconul care urmează să slujească va fi afurisit de arhiereu sau oprit de Biserică să nu îndrăznească a sluji căci se face vinovat de încălarea celor sfinte şi va cădea în păcatul furului de cele sfinte, iar împărtăşirea cu preacuratele Taine va fi spre judecată şi osândă.


Pe de altă parte ţinuta morală preotului trebuie să fie una verticală, fără de pată, ca atunci când va ridica privirea spre cer şi va invoca harul Sfântului Duh sufletul să fie curat, ca Dumnezeu Tatăl şi Fiul să poată alege sălaş la dânsul, căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor (Evrei cap.5; vs.23-25). Aşadar sfinţenia, curăţenia şi dreptatea lui Dumnezeu sunt flăcări mistuitoare care purifică mai mult pe cei ce sunt curaţi, dar îi mistuiesc pe cei ce nu sunt astfel. Chiar şi în momentul în care fiind la slujirea Liturghiei si preotul îşi aduce aminte că are păcat de moarte în faţa lui Dumnezeu, să slujească cu cutremur, cu luare aminte şi cu smerenie, iar atunci când va termina de slujit să alerge în dată la duhovnic pentru a se mărturisi.


Păcatul se insinuează în general prin simţuri, prin care se afirmă tirania trupului şi se îngustează orizontul cugetului numai la cele ale lumii acesteia(Pr. prof. dr. Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 86) De aceea în ajunul zile slujirii Sfintei Liturghii, sfinţiţii slujitori să-şi aducă aminte de îndemnul Sfântului Apostol Pavel care spune: Faceţi să moară ceea ce alcătuieşte în voi omul cel pământesc: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia (Coloseni cap. 3; vs. 5). În acest sens Biserica mai pune pe seama ajunării şi înfrânarea de la prea multă mâncare cu o zi înaintea Sfintei Liturghii, iar de se va întâmpla ca preotul sau diaconul să mănânce sau să bea de la ora 12 noaptea să nu mai slujească a doua zi. Este deci de înţeles că preotul nu îi este recomandat să participe la orice fel de mese sau de ospeţe în seara ajunării, căci pentru liturghisitor sărbătorile şi ajunurile sunt zile care aparţin lui Dumnezeu şi serviciului său.


Restabilirea echilibrului în funcţiunile morale ale sufletului nu se poate asigura decât prin disciplinarea simţurilor trupeşti. De aceea, preoţii şi diaconii care au soţii sunt datori să rămână în abstinenţă înainte de ziua Sfintei Liturghii. Cu toate acestea liturghisitorii oameni fiind, supuşi păcatului, cu slăbiciuni omeneşti vor avea ispite cu gândul, iar atunci rugăciunea fierbinte va fi cea care descuie vistieriile harului şi susţine sforţările noastre personale. Atunci când gândurile rele năpădesc în suflet slujitorul să folosească arma cea uşor de mântuit, şi anume rugăciunea lui Iisus sau mai corect spus rugăciunea către Iisus, folosită de asceţi în exerciţiile lor: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!


Această rugăciune are temei atât religios cât şi temei psihologico-raţional. În primul rând invocarea numelui Mântuitorului este recomandat de El Însuşi atunci când spune că Orice veţi cere în numele, meu aceea Eu voi face... De veţi cere ceva în numele meu, Eu voi face (Ioan cap.14; vs.13-14). Pe de altă parte repetarea acestei rugăciuni având gândul pe cât se poate de mult la ceea ce se rosteşte, din cugetul preotului se înlătură gândurile viclene şi se sălăsluieşte numele şi dragostea lui Hristos. Inima se încălzeşte astfel de râvna pentru legile Lui, în timp ce pornirile urâte işi pierd funcţiunea, iar unde este dragostea de Hristos este şi dorirea de a păstorii mieluşeii săi. Atât de frumos este atunci când Iisus îl întreabă pe Petru dacă îl iubeşte să pască mieluşeii Săi. Ba mai mult îl întreabă de trei ori aceasta, scoţând astfel în evidenţă că dragostea este condiţie principală pentru slujirea aproapelui şi a Lui Dumnezeu. Aşadar, după ce au prânzit, i-a zis Iisus lui Simon Petru: Simone, fiu al lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El i-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zisu-i-a lui: Paşte mieluşeii Mei! Iisus i-a zis din nou, a doua oară: Simone, fiu al lui Iona, Mă iubeşti? El i-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zisu-i-a lui: Păstoreşte oile Mele! Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiu al lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întrisat că i-a zis a treia oară Mă iubeşti, şi I-a zis: Doamne, Tu pe toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele! (Ioan cap.21; vs.15-17)


Jertfirea Mântuitorului pentru lume şi participarea preotului la sacerdoţiul Său îi impun obligaţia de a se oferi sau de a se duce el însuşi ca dar de jertfă. O astfel de jertfă trebuie să meargă până la înlăturarea din trup şi din cuget a oricărei preocupări, deşertarea de orice grijă şi mâhnire personală cu substract omenesc sau lumesc căci întristarea lumească produce moarte ( II Corinteni cap.7; vs.10). Deosebit de frumos spunea şi Gala Galaction în scrierile sale că orice întristare sufletească şi trupească a sfinţiţilor slujitori să se transforme în întristarea cea către Dumnezeu, adică în dorul de Dumnezeu şi în dorirea de a sluji în împărăţia Sa. În acest fel slujitorul va veni cu dragoste către Dumnezeu şi alergând va veni către Biserica Sa dorind să-I slujească, să se înfăţişeze şi să se împărtăşească cu El simţind aceasta ca o necesitate duhovnicească, ca o foame ca o sete de Dumnezeu.


Ceea ce este foarte important atât pentru monah cât şi pentru preotul de mir este săvârşirea rânduielii Sfintei Impărtăşiri care nu trebuie omisă din pravila slujitorului. Chiar dacă preotul de mir nu va putea săvârşi celelalte laude din pricina serviciilor religioase săvârşite pentru credincioşi, să nu omită să citească şi să ceară de la Dumnezeu darul Sfântului Duh şi vrednicia de a se împărtăşii cu Hristos. Deşi după mulţi ani slujitorul se va plafona şi va citi aceste rugăciuni de mai multe ori, să nu fie delăsător căci abia după acest moment va simţi şi va trăi mai intens aceste rugăciuni.


Cele mai multe din Liturghiile răsăritene încep cu un ritual de închinare a slujitorilor. În manuscrisele Liturghiilor bizantine, acest ceremonial apare înscris târziu, şi anume mai întâi în parte, prin veacul al XI-lea, dar mai ales la cele din veacul al XIII-lea şi al XIV-lea. La început nu era perfect uniform în ceea ce priveşte textul rugăciunilor, dar din veacul al XIV-lea s-au generalizat regulile din forma interpolată a Constituţiei lui Filotei, cum se cunoaşte şi astăzi.


Preotul împreună cu diaconul împreună slujitor vin în mijlocul bisericii cu capul acoperit, diaconul stând în dreapta preotului, cu faţa spre răsărit, fac trei închinăciuni, după care merg la arhiereu să ia binecuvântare, în cazul în care este (dacă nu este fac trei închinăciuni în faţa tronului arhieresc) arătând prin aceasta smerenie. Întorcându-se cu faţa spre răsărit, în mijlocul bisericii, preotul dă binecuvântarea mică în şoaptă după care diaconul rosteşte rugăciunile începătoare cu excepţia rugăciunii Împărate ceresc pe care o rosteşte preotul. Apoi arătându-şi nevrednicia slujitorii rostesc troparele de umilinţă cerând îndurare de vrednicie de la Dumnezeu. Cu aceleaşi gânduri smerite şi în cel de-al doilea tropar cer lui Dumnezeu să nu fie mâniat foarte şi să nu ţină seama de fărădelegile lor, ci de data aceasta să se milostivească de dânşii care invocă numele său. În cele din urmă liturghisitorii apelează şi la mila Născătoarei de Dumnezeu rugându-o să ducă aceste rugăciuni Fiului său.


După acestea slujitorii se închină icoanei Mântuitorului şi al Maicii Domnului de pe altar cerând iertare şi mulţumire pentru harul şi dragostea Sa pentru lume căci a mântuit-o pe ea.Venind apoi în mijlocul naosului preotul rosteşte rugăciunea Doamne trimite mâna Ta din înălţimea Sfântului Tău locaş... având deja viziunea altarului unda va să slujească cele cereşti şi nu cele pământeşti, jertfa cea fără de sânge. Luând poziţie dreaptă atât preotul cât şi diaconul fac apolisul mic, se închină spre strane şi intră în altar, preotul pe uşa de miazănoapte, iar diaconul spre uşa de miazăzi zicând fiecare în sine rugăciunea Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă... aceasta simbolizând intrarea arhiereilor în Sfânta Sfintelor. Intrând în altar cei doi se închină în faţa Sfintei Mese zicând: Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte şi preotul sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Masă diaconul sărutând numai marginea Sfintei Mese şi ia de la preot binecuvântare pentru îmbrăcarea veşmintelor. Aceste închinăciuni simbolizează înfăţişarea dinaintea Domnului al Cărui tron aici se găseşte. Luând apoi veşmintele slujitorii nu mai rostesc rugăciunile obişnuite de la îmbrăcarea veşmintelor ci la fiecare veşmânt rosteşte Pentru rugăciunile Sfinţilor părinţilor noştri... De asemenea şi veşmintele pe care preoţii le vor îmbrăca nu vor mai fi de culoare luminată ci de culoare neagră, prefigurând astfel duhul postului şi al rugăciunii.


II. Pregătirea exterioară;
Cu siguranţă că ultimul act al pregătirii preotului pentru săvârşirea Sfintei Liturghii este acela al îmbrăcarii veşmintelor sacerdotale. Sfânta Liturghie este un oficiu în cursul căruia lucrarea tainică a Sfântului Duh sfinţeşte pe credincioşi, prin împărtăşirea lor de roadele Jertfei Mântuitorului. Nota de solemnitate derivă din însuşi faptul că Dumneze este prezent acum prin intermediul sfinţiţilor slujitori în momentul Jertfei euharistice. Mântuitorul Însuşi este activ în Liturghie, căci preotul şi sfinţitorul este Fiul. El săvârşeşte tainele prin mâinile şi limba preoţilor. (Nicolae Cabasila, Explicare Dumnezeiestii Liturghii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, cap. XXXI, p. 65 şi ) p.75


Astfel este justificat faptul că slujitorul trebuie să săvârşească acestea într-o ţinută curată şi înfăţişare exterioară corespunzătoare demnităţii Tainei şi caracterului divin al aceste solemnităţi. Un exterior îngrijit subliniază în faţa credincioşilor caracterul înalt al oficiului şi le impune emoţia şi elanul religios. Curăţia trupului să izvorască din curăţia sufletului şi invers, caci dacă sufletul este curat atunci şi trupul este curat, iar dacă trupul este curat aşa trebuie curăţit şi sufletul. Precum trupul se înnoieşte prin curăţire fizică, aşa şi sufletul se înnoieşte prin baia Sfintei Spovedanii.