Omul contemporan se afla sub stapanirea puterilor lumii mecaniciste, puteri distrugatoare pentru libertatea personala, si in acelasi timp este amenintat de pericolul dezumanizarii si disparitiei totale. Este predat unei dezorientari si rataciri nesfarsite. Isi inmulteste continuu nevoile si isi face tot mai anevoioasa satisfacerea lor. Concentrandu-si interesul asupra simturilor trupesti si reducandu-si viata sociala la planul proximitatii, isi priveaza existenta de orice sens sau scop mai profund. Tocmai de aceea viziunea crestina asupra vietii, ignorata si rastalmacita in mare parte, se prezinta deosebit de actuala epocii noastre.


Lupta pentru existenta il activeaza pe om si creeaza un oarecare interes pentru viata. Stabileste oarecare tinte si estompeaza tragicul lipsei de sens al acesteia. Nu acelasi lucru se poate spune si despre bunastare. Omul izbavit de lupta pentru existenta, care nu vede nici un sens mai profund al vietii, ajunge la plictis sau disperare. Bunurile materiale nu doar ca nu ii satisfac neglijatele sau refulatele inclinatii spirituale, dar chiar ii amplifica golul interior. Impresia ca schimbarile exterioare (ale locuintei, imbracamintei, mobilei, automobilului, ocupatiilor, anturajelor etc.) pot indrepta starile interioare se dovedeste iluzorie. Problema omului nu este exterioara, ci mai profunda.


Omul epocii noastre devine robul propriilor cuceriri si este tarat de mania consumului. Munceste mai putin, dar sufera mai mult. Traieste in mai multa bogatie, dar se simte mai sarac. Isi multiplica facilitatile, dar ii sporeste angoasa. Isi inmulteste satisfactiile trupesti, dar ii creste nefericirea. Isi identifica existenta cu mijloacele si confortul pe care le are la dispozitie. Si cand le pierde pe acestea, simte ca isi pierde insasi existenta. Astfel golul lui spiritual creste odata cu cresterea bogatiei si a confortului.


In epoca noastra predomina conceptia ca fericirea consta in nelimitata crestere a capacitatii de consum, care este provocata de lipsa limitelor in faptele, dorintele si cautarile omului. Ca tinta aproape unica a vietii sociale este propusa si promovata dezvoltarea economica, aceasta fiind considerata sinonima cu dezvoltarea in general. Aceasta lozinca ideologica, promovata si larg raspandita in lume dupa al doilea razboi mondial, a dat nastere si unei analoage morale unidimensionale a dezvoltarii.


Morala aceasta a subordonat totul economiei si a deformat orice concept de morala. A fost cultivata astfel o morala inumana, care denatureaza cu totul constiinta umana si paralizeaza coeziunea sociala. Cresterea maxima a profitului devine idealul care dirijeaza viata personala si sociala a oamenilor, dar si mijlocul de-a le submina calitatea lor morala. In modul acesta societatea se preschimba intr-o uriasa masina de consum, iar omul intr-o simpla piesa a ei. Viata economica se autonomizeaza si se dezvolta hipertrofie, sufocand viata spirituala, in vreme ce omul devine prizonier propriului individualism.


Sfantul Vasile cel Mare, semnaland nevoia stapanirii de sine si a cunoasterii de sine, observa ca fiecare trebuie sa stie sa se deosebeasca pe el insusi de lucrurile care ii apartin si de acelea care il inconjoara. Pierzandu-si sinele si identificandu-se cu ceea ce are sau cu ceea ce il inconjoara, omul se instraineaza de el insusi. Dar aceasta instrainare nu este de ordinul intai, ci de ordinul al doilea, ulterioara. Instrainarea de ordinul intai, initiala, este generata de lepadarea de Dumnezeu.


Asadar prima necesitate stringenta a omului este aceea de-a constientiza natura problemei lui. Fara aceasta constientizare nu poate exista speranta rezolvarii ei. Problema omului nu este materiala sau tehnica, ci existentiala sau spirituala. Nu apare din structurile sau configuratia societatii, ci tine de planul persoanei. Aceasta este bolnava si aceasta este cea care are nevoie de vindecare. Totodata, desigur, nu poate fi subapreciata nici insemnatatea structurilor societatii. insa aceasta capata un sens real atunci cand este pusa in legatura cu schimbarea interioara a persoanelor.


Pe langa constientizarea naturii problemei este nevoie, insa, si de o corecta abordare a ei. Nu este suficient ca cineva sa condamne nedreptatea si exploatarea, ci e nevoie sa lucreze el insusi pentru dreptate si solidaritate. Cu atat mai mult nu este suficient sa denunte aceste plagi sociale cand este vatamat el insusi, si sa le accepte cand profita de pe urma lor. Este caracteristic faptul ca si cei mai inversunati luptatori impotriva nedreptatii sociale si a exploatarii de regula beneficiaza fara sa protesteze de avantajele ce apar din nedreptatea si exploatarea altora. Pentru a fi evitate aceste situatii este nevoie de abordarea in duh ascetic a lucrurilor, pe care o propune Biserica.


Mentalitatea consumista a societatii contemporane, care in esenta este o mentalitate a irosirii, submineaza si viata morala. il face pe om sa considere necesare tot mai multe lucruri. Dar acestea nu ii aduc fericire, ci il obosesc si il duc la impas. Iar acest impas tinde sa capete dimensiuni tragice prin epuizarea bunurilor pamantului si prin criza ecologica. Omul este sacerdotul lumii. Este chemat sa o vada ca dar al lui Dumnezeu si sa o indrepte spre scopul ei.


Cand el insusi nu actioneaza corect si responsabil, ci se misca fara rost si fara incetare, trage si lumea dupa el. Dar in felul acesta din stapan al lumii, omul devine rob al lumii si al necesitatii inerente lumii. Reocuparea locului sau corect in lume si eliberarea lui de necesitatea lumeasca presupun eliberarea lui de robia patimilor.


Asceza sau nevointa este antidotul instrainarii de Dumnezeu si refuzul cu fapta al pacatului stramosesc. Este autoeducarea omului pentru refacerea sanatatii lui spirituale si psihice. Prin infranarea de bunavoie sau prin limitarea cantitatii de hrana, a placerilor si a confortului, credinciosul isi exercita vointa, isi combate patimile si readuce stapania mintii asupra sufletului si simturilor lui. Se impotriveste legii pacatului, care vine in opozitie cu constiinta lui, si introduce legea lui Dumnezeu, care odihneste constiinta si creeaza adevaratul confort sau adevarata tihna. Din contra, confortul material provoaca paralizie spirituala. il tine pe om prizonier cotidianului si il chinuie.


Asceza este mersul catre libertate. Prin ea se castiga, pe de o parte, stapania omului asupra lui insusi si asupra nevoilor lui, si, pe de alta parte, libertatea interioara si corecta raportare la Dumnezeu si la aproapele. Asceza limiteaza satisfactia individuala si faciliteaza viata in comuniune. Neglijarea ei impiedica nu doar iubirea fata de Dumnezeu, ci si corecta raportare la mediul inconjurator.


Hristos vine in lume ca un strain, chemandu-l pe om la si scopul instrainarea de lume. instrainarea aceasta, absolut necesara corectei reabordari a lumii de catre om, are inteles spiritual si se reuseste prin asceza. Aceasta poate varia dupa caz. Asceza monahala, de pilda, difera ca forma de cea proprie lumii, adica de cea "sociala". Dar scopul ultim este acelasi. Este desavarsirea credinciosului in iubire. Iar indreptatirea exista in firea Bisericii, care este caracterizata drept "comuniune a indumnezeirii".


Duhul ascetic din Biserica este insotit de iubirea fata de semeni. Iar iubirea implica grija abordarii si solutionarii problemelor lor, la nivel personal si institutional. Se poate chiar intampla ca persoane izolate sa faca minuni, dar niciodata faptul acesta nu va fi consacrat drept norma in Biserica. Pe cand eforturile in comun pot da nastere unor norme si pot consacra noi forme de viata in societate. Totodata nu trebuie uitat nici ca asceza crestina are si un caracter apofatic. Orice incercare de asimilare a ei cu oarecare cadre obiective-impersonale este sortita esecului.


Crestinul nu trebuie sa se lase dus de duhul epocii in a-si provoca si a-si satisface nevoi de prisos sau de-a se face instrumentul unor interese individuale egoiste. Este chemat sa se calauzeasca de puterea iubirii si de duhul ascetic. Acesta nu limiteaza puterea creatoare a iubirii, ci o intareste. Mai precis, duhul ascetic este totodata si creator. Respecta zidirea si se intereseaza de ocrotirea ei. Din contra, duhul consumist constituie un factor negativ, pentru ca distruge zidirea si intensifica instrainarea omului.


In fine, duhul ascetic nu poate fi considerat un lux, nici o chestiune care priveste doar o anumita parte a credinciosilor. Cultivarea lui deosebita de catre monahi constituie o harisma sau o slujire spre zidirea intregului trup al Bisericii. Iar cand Biserica ii propune pe asceti ca modele si etaloane ale vietii, urmareste cultivarea unui astfel de duh si mod de viata de catre toate madularele ei.


In aceasta perspectiva se incadreaza si postul, care are o deosebita importanta pentru viata spirituala. Postul, nu doar ca evitare a anumitor alimente, ci si ca retinere desavarsita de la hrana, este de la inceput cunoscut Bisericii. Mai mult, postul este caracterizat drept porunca a vietii, "de-o-varsta" cu firea omeneasca. insusi Hristos a postit si a recomandat postul ca mijloc de lupta impotriva diavolului. Doua zile ale saptamanii, miercurea si vinerea, au fost legate de la inceput, asa cum deja am amintit, de tinerea lui. In scurta vreme a aparut si postul Paresimilor, spre pomenirea postului de patruzeci de zile tinut de Hristos in pustie, precum si celelalte perioade de post (al Craciunului, al Sfintilor Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului).


Postul este caracterizat si drept "temelie a virtutii". Caracterizarea aceasta se intelege lesne daca luam in considerare faptul ca postul cultiva smerenia, care este baza a toata virtutea. Postul, ca si rugaciunea, nu priveste doar anumite categorii ale credinciosilor, sau pe credinciosii de anumite varste, ci pe toti fara exceptie, intrucat pentru toti are efecte binefacatoare. Prin topirea trupului se inlesneste infranarea poftelor si lupta impotriva pacatului si a patimilor. Dar postul nu se reduce doar la abtinerea de la mancare, ci are un sens mai larg, insemnand nevointa duhovniceasca mai generala, savarsita prin rugaciune, lupta impotriva patimilor si facerea de milostenie.


Prin post omul este ajutat sa constientizeze dependenta lui de lume, dar si sa isi regaseasca locul lui de stapan asupra ei. Doar omul se poate infrana si poate posti. Animalele sunt conduse de instinctele lor si mananca orice gasesc. Prin abtinerea voluntara de la hrana, somn sau orice altceva ce ii face placere, omul isi controleaza poftele si isi pune in lucrare puterea lui stapanitoare. Inlatura presiunea pe care o exercita asupra lui legea naturala si traieste libertatea vietii spirituale. Privarea voluntara de bunurile stricacioase usureaza imitarea "petrecerii (vietuirii) celei nestricacioase" si cultiva dorul dupa bunatatile imparatiei lui Dumnezeu. In aceasta perspectiva postul isi afla sensul lui deplin.


Neglijarea postului, observata in vremurile mai noi, dar si mai generala lipsa de interes fata de dimensiunea ascetica a vietii Bisericii, marturisesc o periculoasa slabire a vietii spirituale. Fara post posibilitatile cultivarii vietii spirituale sunt mult limitate, daca nu chiar dispar cu totul. Dar slabire sau chiar impietrire a vietii spirituale dovedeste si abordarea postului ca un simplu lucru formal, fara continut esential.


Pe de alta parte interesul care a inceput sa apara pentru post nu este strain de o oarecare dorinta sincera dupa o mai buna apropiere si traire a credintei crestine. Aici, desigur, se interpun adesea si mobiluri lumesti. Dar aceasta nu micsoreaza valoarea interesului spiritual autentic semnalat in epoca noastra. De aceea inlaturarea postului, care uneori este recomandata pentru apropierea de societatea secularizata de astazi, nu poate fi considerata drept lucru intelept. Pe de alta parte si austera educatie dietologica, la care sunt nevoiti multi sa. subscrie din pricina supraconsumului de alimente, este relevanta.


Importanta pe care Biserica Ortodoxa o da ascezei si postului arata si pozitia centrala pe care asaza trupul si participarea lui la innoirea cea in Hristos. Credinciosul isi rastigneste "trupul impreuna cu patimile si cu poftele", nu spre a-si mortifica lucrarile trupesti si puterile sufletului, ci pentru a dobandi cuget desavarsit, simtind o repulsie statornica fata de poftele si faptele cele rele. Innoirea cea in Hristos nu este partiala sau fragmentara, ci deplina si universala. Iar nevointa pentru insusirea ei nu se reduce la combaterea starilor negative, ci se desfasoara in cadrul perspectivei nadejdii si bucuriei crestine. In felul acesta este acoperit caracterul ei negativ si nu se genereaza lipsa bucuriei.