Dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele rezuma Legea si Prorocii Vechiului Testament. Intrebat care este cea mai mare porunca din Lege, Mantuitorul a raspuns: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din tot cugetul tau. Aceasta este cea dintai si mare porunca. Iar a doua asemenea acesteia: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. in aceste doua porunci atarna toata legea si prorocii".


Dumnezeu este iubire. Iubirea descopera ceea ce este Dumnezeu si constituie implinirea si valorificarea ontologica a credintei si a nadejdii. Insa iubirea lui Dumnezeu - iubirea proprie Lui - ii apare de neinteles omului. Este de o alta natura si nu o poate concepe mintea sau inima omului. Ea este cea care tine lumea. Dar faptul acesta nu se face imediat simtit omului. Iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului, nici nu il sileste sa ii raspunda. Raspunsul la ea sta in puterea libertatii. Omul il poate iubi, dar il poate si uri pe Dumnezeu. Dar si cel ce il uraste pe Dumnezeu dovedeste de fapt o iubire bolnava fata de El, caci ii recunoaste existenta si legatura lui cu El. De aceea acesta este mai de dorit decat caldicelul sau nepasatorul.


Dumnezeu doreste omul pe de-a'ntregul. Nu exista nimic in fiinta umana care sa nu aiba nevoie de a participa la iubirea lui Dumnezeu. Implinirea celei dintai si mari porunci nu se infaptuieste prin manifestari sau jertfe partiale ale omului, ci prin desavarsita si integrala daruire de sine. Omul este chemat sa il iubeasca pe Dumnezeu cu toata inima lui, cu tot sufletul lui si cu tot cugetul lui. Dar cum poate izbuti aceasta, cand nu este stapan pe sine insusi? Cum il poate iubi pe Dumnezeu, cand mintea ii este risipita in cele simtite trupeste si este robita patimilor? De aceea, tinerea acestei dintai si mari porunci necesita adunarea omului in sine insusi si intoarcerea mintii si a tuturor puterilor sufletesti in inima lui.


Dragostea de Dumnezeu se vede din tinerea poruncilor Lui: "Cel ce are poruncile Mele si le tine, acela este cel ce iubeste". Sporirea in dragostea de Dumnezeu este totodata si sporire a libertatii. Iar sporirea libertatii este si sporire a caracterului dezinteresat al actiunilor omului. Cat omul robeste patimilor, nu il poate iubi cu adevarat pe Dumnezeu. Dar oricat L-ar iubi pe Dumnezeu, rar ajunge la implinirea absoluta a poruncii iubirii. De aceea Sfintii marturisesc ca nu tin deplin poruncile.


Adevarata dragoste de Dumnezeu il face pe om orb fata de zidirile Lui. Precum adevaratul indragostit nu vede nimic in afara de persoana iubita, la fel si cel indragostit de Dumnezeu nu vede nimic, fara numai pe Dumnezeu. Iar cel ce nu vede si orbeste "fata de toate cele de dupa Dumnezeu", este luminat de Domnul si vede "cele... mai dumnezeiesti".


Nimeni nu il poate iubi pe Dumnezeu, daca mai intai nu va avea frica Lui. Si nu se poate teme de El, daca nu crede in El: Frica se naste din credinta si nu credinta din frica. Curatirea de patimi si sporirea in iubire se infaptuiesc prin frica. insa iubirea desavarsita "scoate afara frica". Frica este insusirea etapelor incepatoare ale vietii duhovnicesti. Dar nici credinciosul desavarsit nu este netemator de Dumnezeu. Insa la el frica ia alta forma. Se impleteste cu iubirea, care o face sa dispara treptat. Astfel ca exista doua feluri de frica: cea incepatoare, provocata de amenintarea pedepsei si potrivita credinciosilor nematurizati duhovniceste, si frica desavarsita sau frica celor desavarsiti, care se naste din adevarata dragoste de Dumnezeu si constituie rodul prezentei harului. Frica aceasta nu are nimic in comun cu instinctul fricii, dimpotriva, prezenta ei il elibereaza pe om de toata frica pamanteasca. Frica desavarsita este legata de simtirea maretiei darului lui Dumnezeu si a pericolului ce il pandeste pe om, si anume acela de-a se arata nevrednic de chemarea lui si de a cadea mai apoi din pricina nestatorniciei si neputintei lui. Precum celui ce se afla pe un munte inalt nu ii este frica de munte, ci de-a nu cadea, tot asa si cel ce se afla in stadiul desavarsirii nu se teme de Dumnezeu, ci de a nu cadea de la El. Se teme ca nu cumva sa se arate nevrednic.


Cea de a doua mare porunca, despre care Domnul spune ca este asemenea celei dintai, este porunca iubirii aproapelui. Crestinul este chemat sa isi iubeasca aproapele "ca pe sine insusi". La nivel psihologic aceasta inseamna sa isi iubeasca aproapele precum se iubeste pe el insusi. Insa plinatatea iubirii crestine nu se afla la nivelul psihologic, ci la cel ontologic. Iar la acest nivel credinciosul nu mai face separatie intre eul sau si aproapele sau, ci isi iubeste aproapele ca sine al sau, caci aproapele este sinele sau cel in Hristos.


Asemanarea celor doua porunci se afla la nivelul soteriologiei. Omului ii este cu neputinta sa se mantuiasca daca nu isi iubeste aproapele. La nivelul teologiei, insa, cea de a doua porunca nu se poate pune laolalta cu prima si, bineinteles, nici inaintea ei. Dragostea de Dumnezeu cultiva dragostea de aproapele. Cand este dobandita cea dintai, lesne urmeaza si cea de a doua. Dar si dragostea de aproapele duce la dragostea de Dumnezeu. Astfel iubirea de Dumnezeu este indisolubil legata de iubirea aproapelui. in esenta este vorba de o singura iubire cu dubla lucrare, care se imparte neimpartit lui Dumnezeu si aproapelui. Aceasta inseamna ca, daca lipseste iubirea de Dumnezeu, lipseste orice relatie de iubire. Iubirea este innascuta omului si expresia ei este ceva firesc. Insa adevarata iubire, definita de caracterul ei dezinteresat, este cu neputinta departe de Dumnezeu.


In functie de mobilurile care exista in om, se pot distinge trei feluri de iubire: a) iubirea interesata, care se conduce dupa interes (slava, bani, placere etc), b) iubirea naturala, care provine din atasamentul reciproc (iubirea parintilor catre copii, a copiilor catre parinti etc), si c) iubirea dezinteresata, care izvoraste din iubirea de Dumnezeu sau din virtute si nu are in vedere nici un interes personal ingust. Iubirea interesata este �de necinste" sau blamabila, cea naturala "mijlocie", iar cea dezinteresata "de lauda".


Cea dintai experienta a iubirii i-o ofera omului iubirea materna, inca din viata intrauterina. Prin aceasta este inaugurata simtirea si trairea ei in lume. De aceea, lipsa iubirii materne are de obicei consecinte traumatice asupra copiilor.


Dragostea mamei este o iubire naturala care exprima si caracter dezinteresat. Aduce copilului siguranta si duiosie, dar si dreptul de a o folosi ca mijloc de supravietuire. Spre deosebire de iubirea mamei fata de copil, iubirea copilului fata de mama este la inceput interesata. in continuare, insa, apar si celelalte feluri de iubire, astfel incat avem toate cele trei feluri ale ei, si nu doar in stadii succesive, ci si concomitent in relatiile interpersonale si sociale ale oamenilor.


Tinta vietii crestine este trecerea de la interes la caracterul dezinteresat. Interesul personal este insotit de frica mortii, pe cand caracterul dezinteresat este cultivat prin depasirea acesteia. Fara depasirea fricii mortii nu poate exista iubire dezinteresata. Iubirea aceasta are caracter chenotic. Adica se realizeaza prin daruirea de sine catre aproapele. Iar aceasta daruire de sine ii tamaduieste eul cel interesat si il preface in sinele sau real.


Dar pentru a se realiza trecerea de la iubirea interesata la cea dezinteresata este nevoie de o lupta mai presus de om. Sporirea in iubirea dezinteresata se realizeaza prin sporirea in credinta, in nadejde, in smerenie si in ascultare. Cu cat crede mai mult cineva in Dumnezeu si nadajduieste in El, cu atat mai mult inainteaza in dragostea de El si in dragostea aproapelui. Si cu cat mai mult se smereste si lasa deoparte voia individuala, cu atat mai mult i se elibereaza sufletul si rodeste duhovniceste. In starea aceasta sunt zadarnicite atacurile sau momelile celui viclean, sunt nimicite patimile si se imbelsugheaza rodul Duhului. Sufletul omului se largeste si imbratiseaza intreaga lume. In modul acesta ia chip omul „cel pe de-a'ntregul" sau universal, adevaratul ipostas omenesc.


Dezvoltarea iubirii dezinteresate este firesc sa fie influentata si de catre factori externi. Spiritul comunitar ce predomina in societatea agricola actiona pozitiv in aceasta directie. Din contra, spiritul individualist al epocii noastre influenteaza negativ. Astazi oamenii servesc drept instrumente pentru realizarea unor scopuri ce se afla in afara lor sau care ameninta, chiar, propria lor persoana. Viata sociala se tipizeaza si iubirea dezinteresata dispare. Omul uita de Dumnezeu si de aproapele, se inchide in individualismul sau si se izoleaza din pricina interesului sau ingust, egoist.


Se intampla ca uneori iubirea omului sa se intoarca doar catre Dumnezeu si sa fie uitat omul, sau sa se intoarca doar catre om si sa fie uitat Dumnezeu. in situatiile acestea iubirea nu este adevarata. Precum scrie Sfantul Ioan Evanghelistul, "daca cineva zice „iubesc pe Dumnezeu", iar pe fratele sau il uraste, mincinos este". Dar si daca zice ca isi iubeste aproapele fara sa il iubeasca pe Dumnezeu, iarasi nu zice adevarul. Iubirea urmeaza o anumita randuiala. Cea dintai vine iubirea de Dumnezeu si mai apoi iubirea aproapelui. Precum caracteristic noteaza Sfantul Grigorie al Nyssei, crestinul este chemat sa il iubeasca pe Dumnezeu "cu toata inima si sufletul si puterea si simtirea lui, si pe aproapele sau ca pe sine insusi; si pe femeie, iarasi, daca are cineva suflet foarte curat, precum Hristos Biserica, iar daca se afla sub inraurirea patimilor, precum [isi iubeste] propriul sau trup".


Iubirea fata de om nu poate fi factorul normativ al iubirii fata de Dumnezeu. Desigur, iubirea aceasta este organic legata de iubirea catre Dumnezeu. Izvorul iubirii este, insa, Dumnezeu. De aceea iubirea adevarata fata de om presupune iubirea fata de Dumnezeu. Acest fapt este in-special subliniat in monahism, unde nu este ignorata valoarea iubirii catre aproapele, dar este limpede subordonata iubirii catre Dumnezeu. Cand monahul pleaca din lume, la inceput isi concentreaza efortul in tinerea mai ales a primei porunci. Cand ajunge, insa, la o anume masura a plinatatii, atunci incepe sa lucreze in el iubirea lui Hristos, care il leaga de intreaga lume.


Iubirea exista mai inainte de om. Omul vine la existenta din iubirea lui Dumnezeu, se hraneste cu ea si se desavarseste in ea. Toti iubesc, fiindca isi au obarsia in iubire si pe aceasta o au inlauntrul lor ca rost germinativ sau "cuvant samantal". Si desfranatul iubeste desfraul si varsatorul de sange uciderea si hotul furtul si altii alte rautati. Dar acestia nu iubesc cum se cuvine, ci gresit. Iubirea adevarata are caracter chenotic. Cel ce iubeste cu adevarat se leapada de sine insusi si traieste astfel pentru Dumnezeu si pentru ceilalti. Si traind astfel nu doar ca nu isi pierde sinele, dar chiar isi afla adevaratul sine. Traieste deofiintimea omenirii si devine om universal, persoana adevarata.


Reiese, deci, limpede ca iubirea constituie element ontologic al existentei omului si factor care il ridica la calitatea de persoana adevarata. in forma ei autentica, iubirea este "impartasirea si participarea dumnezeirii" (a te impartasi de dumnezeire si a participa la ea). De aceea transcende spatiul si timpul si este pastrata in vesnica prezenta a lui Dumnezeu. Iubirea lumeasca este superficiala si trecatoare. Este legata de prezenta trupeasca a oamenilor si dureaza cat aceasta. Are insusirile exterioare ale iubirii, dar nu este statornica. Doar iubirea intemeiata in Dumnezeu este adevarata si imbratiseaza intreaga creatie.


Avva Dorotei, subliniind directa dependenta a iubirii catre aproapele de iubirea catre Dumnezeu, noteaza urmatoarele: "Presupuneti ca este un cerc, o taietura rotunda, facuta de la centrul unui compas. Centrul lui este partea cea mai de jos a cercului, pana la centrul propriu-zis. Cugetati cu mintea la cele ce va spun. Socotiti ca acest cerc este lumea, ca mijlocul cercului este Dumnezeu, iar liniile care duc de la periferie la mijloc sunt caile sau vietuirile omenesti. Deci cu cat intra Sfintii mai mult spre cele dinlauntru, in dorinta de a se apropia de Dumnezeu, pe masura patrunderii lor ajung mai aproape de Dumnezeu si intreolalta. Cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie intreolalta; si cu cat se apropie mai mult intreolalta, se apropie mai mult de Dumnezeu. La fel cugetati si despre despartire. Caci cand se despart de Dumnezeu si se intorc la cele dinafara, e vadit ca, cu cat ies si se departeaza mai mult de Dumnezeu, cu atat se departeaza mai mult unii de altii; si cu cat se departeaza mai mult unii de altii, cu atat se departeaza mai mult de Dumnezeu. Asa este firea iubirii. In masura in care suntem in afara si nu iubim pe Dumnezeu, in aceeasi masura ne aflam fiecare departat fata de aproapele. Iar de iubim pe Dumnezeu, cu cat ne apropiem de El prin iubirea fata de El, cu atat ne unim mai mult, prin iubire, cu aproapele; si cu cat ne unim mai mult cu aproapele, cu atat ne unim mai mult cu Dumnezeu".


Sfantul Apostol Pavel noteaza in imnul iubirii ca omul poate avea credinta si cunostinta, poate detine harisme dumnezeiesti si sa faca minuni, poate savarsi fapte nobile in duhul jertfei de sine si al iubirii de oameni, dar sa nu aiba iubire. Iar cand nu are iubire, nimic nu este: "De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama rasunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul prorociei si tainele toate le-as cunoaste si toata stiinta, si de as avea toata credinta, incat si muntii sa-i mut, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de-as imparti toata avutia mea si de-as da trupul meu sa fie ars, iar iubire nu am, nimic nu-mi foloseste".


Dupa Sfantul Siluan Atonitul, omul care isi uraste fratele, oricine ar fi el, isi face inima salas al duhului celui rau si se desparte de Hristos. Toate cele ce sunt infatisate drept fapte ale iubirii, chiar si jertfa de sine, pot exista si fara iubire reala. Pot proveni dintr-o dispozitie egoista sau din vreun interes ingust. in special faptele filantropice ale multor asociatii sau fundatii se fac adesea pentru reclama si pentru o buna imagine in societate, ba chiar pentru a masca alte interese meschine. Dar filantropia de acest fel nu are nici o valoare pentru morala crestina. Insa acest fapt nu se intampla cand exista iubire adevarata catre aproapele.


Iubirea exista in persoane si se manifesta in relatiile interpersonale si sociale. Dar in acelasi timp iubirea nu dispretuieste nici expresiile juridice ale societatii. Dimpotriva, cand exista in persoane, se intipareste si in aceste dispozitii juridice. De altfel, acest fapt trebuie sa fie obiectul grijii speciale a credinciosilor. in principal in vremea noastra dezinteresul credinciosilor fata de prevederile juridice referitoare la viata sociala - care au capatat dimensiuni uriase - dovedeste lipsa iubirii adevarate. Totodata, insa, trebuie notat ca aparitia acestei iubiri in viata sociala este dificila si problematica.


Structurile societatii, care presupun interesul personal si concurenta, vin in contradictie cu iubirea dezinteresata, ca si cu duhul crestinismului in general.


Iubirea dezinteresata presupune acceptarea mortii si depasirea ei prin credinta in Hristos. Astfel viata capata un nou rost si un scop nou. Liber de frica mortii, care dicteaza si modul organizarii vietii in lume, credinciosul poate birui greutatile si piedicile intalnite in lume si poate gusta viata cea adevarata si iubirea cea adevarata. Experienta iubirii este experienta vietii. Iar viata in iubire este viata in partasia de biruinta asupra mortii.


Viata crestina este adunarea in iubire. Iar Biserica este comuniunea sau societatea iubirii. Este societatea in care se traieste modul de a exista al Dumnezeului Treimic prin tinerea celei de-a doua mari porunci. Repetarea pacatului lui Adam in spatiul Bisericii se realizeaza prin faptul de a se autoproclama omul judecator si cenzor al celorlalti, care duce la impartirea lor in buni si rai. Insa Hristos ii cheama pe credinciosi sa nu judece, ci sa ierte. Omul nu poate judeca drept, pentru ca nu cunoaste totul, precum Dumnezeu. Dar cand ajunge la maturitatea duhovniceasca de a nu ii judeca pe ceilalti, ci de a gandi mereu cele bune despre ei, dobandeste harisma sau darul deosebirii si poate distinge corect cele ale oamenilor. Si ceea ce este mai important in starea aceasta este aceea ca "desi il deosebeste pe sfant de criminal, se considera pe sine insusi mai rau decat criminalul si il iubeste pe acesta cu durere". Oricine ii judeca pe oameni si ii deosebeste in buni si rai, pe unii iubindu-i si pe ceilalti nu, nu are iubire desavarsita. Iubirea nu ingaduie deosebiri, ci ii imbratiseaza pe toti, fara deosebire. Cand ea se margineste la anumiti alesi si ii leapada pe cei nealesi, lesne se preface in ura fata de cei nealesi si astfel taie sau faramiteaza firea omeneasca.


In privinta iubirii, omul se maturizeaza treptat. Vechiul Testament, ca "pedagog catre Hristos", i-a chemat pe oameni sa cultive iubirea intr-un cerc definit. Nu exclude iubirea de vrajmasi, ci limiteaza ura. Scopul este restrangerea raului. De altfel, porunca "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte" nu impune tautopatia, ci limiteaza razbunarea la aceasta. Iar rasplatirea raului cu binele, care este introdusa in Cartea Pildelor, desi se poate interpreta ca un indemn la practicarea iubirii dezinteresate, prezinta o anume forma de razbunare nobila, dar si energica: "De flamanzeste vrajmasul tau, da-i sa imbuce, iar de inseteaza, adapa-l; caci aceasta facand, carbuni aprinsi ingramadesti pe capul lui". Deci, ceea ce deosebeste iubirea crestina de oricare alta si, prin urmare, ceea ce il deosebeste pe crestinul adevarat de oricare alt om, este caracterul dezinteresat. Iubirea dezinteresata este plinatatea a toata virtutea. Precum iubirea si faptele iubirii - observa Sfantul Grigorie Palama - sunt "plinatatea virtutilor", tot asa si ura si faptele urii sunt "plinatatea pacatului". Si precum iubirea de oameni (filantropia) se insoteste si coexista cu virtutile, tot asa si ura de oameni (misantropia) se insoteste si coexista cu rautatile.


Relatiile sociale din lume se bazeaza pe principiul retributiei sau rasplatirii. Omul considera natural sa ii iubeasca pe cei care il iubesc si sa ii urasca pe cei care il urasc. Ura fata de cei ce il iubesc si iubirea fata de cei ce il urasc constituie abateri de la normalitate. in special ura fata de prieteni este condamnata de constiinta umana comuna drept comportament nesanatos. Dar si iubirea catre vrajmasi este considerata nebunie. Este o iubire care nu apare la nivelul natural, ci la nivelul harului. Prin iubirea aceasta omul nu doar ca se reintoarce la starea sa dupa fire, in care optiunile lui se armonizeaza cu firea lui, dar il si imita pe Dumnezeu insusi, Care S-a jertfit pentru omul ce se lepadase de El. Din punct de vedere psihologic, in aceasta situatie omul nu il iubeste pe celalalt atat cat se iubeste pe sine insusi, ci mai mult decat pe sine insusi. Dar ca sa ajunga la masura aceasta a iubirii este nevoie de multa barbatie si rabdare. Aici culmineaza iubirea crestina. Iar iubirea aceasta, care e tot atat de tare ca si moartea, este incomparabil mai puternica decat ura. Poate rabda chiar si rastignirea de catre vrajmasi. De aceea incercarea iubirii este crucea. Pericolul pentru crestin este acela de-a inceta sa se mai sprijine pe puterea crucii.


Evitarea rasplatirii raului cu rau constituie cea mai eficienta combatere a lui. Sfantul Fotie spune: "Daca toti ar intoarce si celalalt obraz celor ce ii lovesc peste obrazul drept, unde ar mai fi cei care sa loveasca?". Prin evitarea impotrivirii este biruit raul fara a-l mai repeta. Astfel se reduce si cantitativ prezenta lui in lume. in caz contrar, rasplatirea raului cu rau devine mijlocul cresterii si permanentizarii lui. Evitarea impotrivirii asaza raul in trecut si deschide perspective pozitive viitorului.


Atitudinea aceasta este absolut justificata in Biserica. Dar si la nivel strict social valoarea ei este recunoscuta tot mai mult. Trebuie insa notat ca la nivelul vietii sociale este absolut necesar principiul dreptatii. Omul care alege si urmeaza calea iubirii nu ignora, din dragoste, nedreptatea ce se face aproapelui sau, nici nu o incurajeaza, cerand nedreptatitului spirit de jertfa. Iubirea imbratiseaza si pe cel ce nedreptateste si pe cel nedreptatit. Aceasta impune insotirea ei cu dreptatea. Si, in cazul acesta, impotrivirea inteleapta fata de rau in spiritul dreptatii exprima mai deplin iubirea crestina. Tinta finala a crestinului ramane iubirea. Aceasta este plinirea tuturor virtutilor.