Într-un taxi. Văzându-mă iritat de aşteptarea îndelungată la bariera ce se încăpăţâna parcă să rămână orizontală înaintea şirului de maşini, şoferul şi-a propus să-mi distragă atenţia oferindu-mi spre răsfoire un ziar. Printre rândurile şerpuitoare ale paginilor tipărite am găsit rezultatele unui sondaj care arăta că, deşi 93,7% dintre români cred în Dumnezeu, mai mult de jumătate dintre ei se îndoiesc că după moartea trupului vor trăi o altfel de viaţă.


M-am oprit din lectura ziarului întrebându-mă cum şi-L închipuie pe Dumnezeu cei ce n-au o perspectivă veşnică asupra existenţei lor!? Încercând să găsesc un răspuns la nedumerirea mea, l-am invitat pe domnul de la volanul taxiului să-şi dea cu părerea. Nu şi-a exprimat un punct de vedere; s-a mulţumit să mă asigure că se numără printre cei care cred într-o viaţă dincolo de mormânt. Simţindu-mă solidar convingerii lui, mă pregăteam să-i confirm poziţia însă mi-am cenzurat imediat elanul când interlocutorul mi-a pomenit de… reincarnare.


Din păcate, colegul meu de discuţie nu e singurul creştin care acceptă ideea amintită. Tocmai de aceea se cuvine ştiut că, de cele mai multe ori, în spatele cortinei acestei concepţii stă camuflată deresponsabilizarea morală. Cu alte cuvinte, perspectiva reîncarnării încurajează la următoarea atitudine: fiecare om îşi poate trăi zilele înnămolit în vicii pentru că oricum are la dispoziţie mai multe vieţi care-i vor oferi şanse nesfârşite să se ia în serios şi să se desăvârşească.


Concepţia la care ne referim e o minciună confortabilă prin care exigenţele duhovniceşti sunt evitate sistematic. În definitiv, ideea reîncarnării ascunde antipatia faţă de moarte şi e justificarea puerilă a celor care preferă să trăiască superficial; deci nu implică nici pe departe desăvârşirea pe care ar părea că o invocă; dimpotrivă – se eschivează din calea ei.


Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că pentru a deveni sfinţi e suficientă o singură viaţă, ba chiar o singură zi! Nu avem nevoie aşadar de mai multe vieţi şi nici de reincarnare.


Dar să revenim la sondajul amintim adineauri. Cum poate fi posibil ca jumătate dintre cei ce cred în Dumnezeu să nu-şi pună problema vieţii veşnice? De ce ar părea nefirească existenţa Împărăţiei Cerurilor în care omul, după ce a trecut pragul morţii trupeşti, să se împlinească printr-o deplină comuniune cu Creatorul său? Şi apoi, de ce n-am începe să pregustăm Împărăţia Cerurilor încă de acum, bătătorind cerul cu genunchii, limpezindu-ne fiinţa prin taina Spovedaniei şi apoi cuminecându-se cu Hristos, Cel Care ni se dăruieşte în Sfânta Liturghie? Am înţelege astfel că veşnicia începe întru noi cu fiecare împărtăşire euharistică.


Privite lucrurile din această perspectivă, e lesne de înţeles că procentele paradoxale ale sondajului amintit reflectă indiferenţa cu care tratăm capitolul religiozităţii noastre. Preferăm de multe ori să fim creştini la „fără frecvenţă”, absentând din viaţa sacramentală a Bisericii, demisionând de la exigenţele vieţii duhovniceşti ori îmbătându-ne cu declaraţii decorative privind existenţa lui Dumnezeu.


Mulţi dintre cei care umplu jumătatea necredincioşilor din sondajul amintit se vor hrăni poate cu minciuna că nimeni n-a venit de pe tărâmul veşniciei să ne dovedească realitatea vieţii post mortem. Pesemne acestora le-ar prinde bine dacă s-ar gândi serios fie şi numai la pariul pe care filosoful Blaise Pascal l-a lăsat ca testament fiecărui necredincios al lumii: dacă veşnicia există şi n-am crezut în ea, am pierdut torul. Dacă veşnicia nu există şi totuşi eu am crezut în ea, n-am pierdut nimic. Dacă veşnicia există şi eu am crezut în ea, am câştigat totul.