Mereu frapantă, Evanghelia care urmează Duminicii de după Înălțarea Sfintei Cruci pare un otpust deplin al Postului Înălțării Sfintei Cruci - Postul Crucii (pe care cei bătrâni îl țineau mereu între 1 și 14 septembrie).

Pentru că dacă în Duminica trecută am vorbit mai mult despre „Înnoirea Bisericii Învierii", cu al cărei eveniment s-a aflat, în adâncuri, despre Crucea lui Hristos, cea înălțată peste lume, astăzi trebuie să înțelegem împreună cel puțin conținutul a doi din cei trei termeni de mântuire pe care perioada aceasta ni i-a revelat cu pregnanță: Înviere - Biserică - Sfânta Cruce. Altfel spus, care-i conținutul acestor lucruri, pentru că, de obicei, ca ortodocși, suntem mereu taxați drept formaliști, ba, uneori, chiar dintre noi sunt destui care cred că rămânem prea ades la coaja lucrurilor și nu mergem mai adânc în conținuturi.


Biserica

Iată de ce, de data acesta, aș vrea - în cuvintele unor oameni care-au luat foarte în serios așezarea vieții lor sub idealul lui Hristos și al Crucii Sale - să medităm împreună la conținutul a doi termeni: Biserică și Cruce, pentru a ști, de acum, care-i miezul închinării noastre.

Dintâi să ascultăm cuvântul Sfântului Epictet Preotul, cel care, pentru aducerea lui Astion la dreapta credință, folosește imagini care astăzi, nouă, care-am murdărit prea ades cuvintele, ne sunt cu greu de egalat. După ce-i explicase tânărului despre înfierea în Tatăl, Epictet descrie astfel Biserica: „Dar și mama noastră este alta, fiule. Nu este aceasta care se vede, ci cealaltă, care este nemuritoare: cea întru veșnicie logodită cu Mântuitorul nostru și împodobită prin Îngeri, vestită prin Prooroci, slăvită prin Apostoli, înălțată prin Mucenici și Mărturisitori, cântată în Hristos și prin Hristos în cununie cerească și al Cărui pat este Crucea Golgotei", cum zicea Sfântul Ioan Gură de Aur și Canonul Înălțării Sf. Cruci, aceea este aceasta pe care oamenii o numesc Sfânta Maică Biserica. Glasul ei este ca de turturea, pe buzele ei picură arome, adică învățătura Apostolilor. Ochii ei sunt două lumini ale cerului, dintâi ei sunt curați, asemenea trupului ce iese din baie. Acest înțeles tainic îl au cele douăzeci și patru de cărți într-o preasfântă închipuire.

Din mâinile ei picură smirnă, ceea ce înseamnă dreptate și credință adevărată. Cele zece degete ale ei cuprind puterea și legământul celor Zece Porunci. Iar sânii ei sunt cele două Testamente, bineînțeles, legea lui Moise și harul Evangheliei. Picioarele ei sunt asemeni metalelor prețioase, pântecele ei și cele lăuntrice mărturisesc izvorul preasfântului Botez și renașterea tuturor neamurilor. Vino, așadar, preaiubitul meu fiu, și te hrănește de la sânul acestei mame, care este cea cu adevărat mama ta. Primește-i sfaturile, respinge cele ce sunt din lumea aceasta, ca să te poți bucura de cele pe care a făgăduit Dumnezeu că le va da fiilor Săi în viața viitoare. Dar ascultă-L și pe Tatăl nostru Cel adevărat, Care zice: Ieși din pământul tău, din neamul tău și vino în acel pământ pe care ți-l voi arăta, adică în pământul celor vii și în ținutul Sfinților; în pământul unde curge lapte și miere, adică în învățăturile Profeților și ale Apostolilor. Și când vei fi îndeplinit toate cele ce ți s-au poruncit, atunci îți va încredința avuțiile Raiului, îți va dezvălui Tainele cerești, îți va dărui mărirea împărăției cerurilor, îți va arăta nemăsurata bucurie a Apostolilor, cântecele Martirilor, precum și mulțimea Îngerilor și Arhanghelilor. Și, după acestea toate, te va primi în har, ca fiu și frate al Său".

Roada deplină a acestor cuvinte, care-au rodit în tânărul Astion sunt clipele mărețe ale martiriului, care a făcut din cei doi Sfinți Mărturisitori cununi ale Bisericii acesteia mărite prin patima și moartea lor.


Cruce

Ani mai târziu, Sfântul Grigorie Palama dă „conținut" în cuvânt și faptă Crucii, făcându-ne să înțelegem deplin care-i lucrarea harului lui Hristos. Comentând chiar cuvintele Evangheliei de astăzi, el zice: „Cheamă și mulțimea împreună cu ucenicii și le spune și le poruncește aceste mari și mai presus de fire griji (să se lepede de sine...), nu după oameni, ci după Dumnezeu, ca să arate că nu cere aceste strădanii doar de la ucenicii Săi cei aleși, ci de la fiecare om care crede în El. A urma lui Hristos înseamnă a trăi după Evanghelia Lui, arătând toată virtutea și buna-credință. Să se lepede de sine cel ce vrea să urmeze Lui, să-și ia crucea înseamnă să nu-și cruțe, să nu-și regrete sinea lui, iar dacă vremea o cere, să fie gata ca pentru virtute și pentru adevărul dumnezeieștilor învățături să primească și moartea. Acest fapt, ca să se lepede cineva de sine și să fie dat la necinste și chiar la moarte, cu toate că este ceva deosebit și cu totul mai presus de fire, nu este lipsit de înțeles. Căci și împărații cei pământești n-ar accepta vreodată, când se duc la luptă, să fie însoțiți de unii care nu sunt gata să moară pentru ei. Este, oare, de mirare că Împăratul cerurilor, Care pe pământ S-a arătat după a Lui făgăduință, caută să aibă astfel de următori, spre a întâmpina dușmanul comun al neamului omenesc? Dar împărații cei pământești nu pot face vii pe cei care au murit în luptă și nici nu pot răsplăti cu ceva mai deosebit pe cei care s-au distins mai mult, căci ce ar putea lua vreunul din ei, câtă vreme nu mai trăiește? Chiar și pentru aceștia, dacă au murit pentru cei credincioși, nădejdea este la Domnul și așa Domnul va dărui viața veșnică celor care, în urma Lui, s-au situat în primele rânduri".


Înălțare prin smerenie

Iar conținutul Crucii se vădește prin cuvintele alese ale aceleiași omilii: „Căci astfel este înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu: a birui prin suferință, a te înălța prin smerenie, a te îmbogăți prin sărăcie. Și nu numai cuvântul Crucii și taina ei, ci și chipul ei este vrednic de închinat și dumnezeiesc, căci este pecete sfântă, cinstită și mântuitoare, este săvârșitoarea și sfințitoarea bunurilor mai presus de fire și negrăite lucrate de Dumnezeu în neamul omenesc, este surpare a blestemului și a osândei, desființare a morții și a stricăciunii, aducătoarea binecuvântării și a vieții celei veșnice, lemn mântuitor, sceptru împărătesc, biruință dumnezeiască împotriva văzuților și nevăzuților vrăjmași, chiar dacă susținătorii ereticilor fără de minte sunt nemulțumiți de aceasta, ca unii care nu au reușit să împlinească dorința apostolică, aceea de a înțelege cu toți Sfinții care este lungimea, lățimea, înălțimea și adâncimea acestei taine. Căci Crucea Domnului exprimă toată iconomia arătării Lui în trup și cuprinde toată taina care este din aceasta și se întinde spre toate laturile, cele de sus, cele de jos, cele de jur-împrejur, cele de mijloc. Punându-le acestora în față un astfel de motiv, ar fi trebuit și ei, dacă ar fi avut socoteală dreaptă, să se închine Crucii cu noi, fiind înfricoșați de semnul Împăratului slavei, semn pe care Domnul Însuși îl numește clar înălțime și slavă a Sa când urma să urce pe Cruce, iar arătarea Lui se prevestește la a Doua Venire, că va veni acest semn al Fiului Omului cu putere și slavă multă (Matei 24, 30).

Dar zic ei, întrucât pe el a murit Hristos răstignit, nu suportăm să privim la chipul și la lemnul pe care a fost omorât. Dar zapisul care era împotriva noastră a fost scris prin neascultarea noastră față de lemnul oprit, prin întinderea mâinii strămoșului. În ce a fost, oare, pironit și cum a fugit din mijlocul nostru și s-a făcut nevăzut, ca să revenim iarăși la binecuvântarea cea de la Dumnezeu? Cu ce, oare, a îndepărtat Hristos și a scos afară de tot începătoriile și puterile duhurilor răutății, care au intrat în firea noastră prin lemnul neascultării și le-a rușinat victorios, așa încât noi să dobândim libertatea? În ce, oare, s-a surpat zidul din mijloc și a fost desființată și distrusă dușmănia noastră cu Dumnezeu și prin mijlocirea cui ne-am împăcat cu Dumnezeu și am învățat pacea spre El? Nu, oare, în Cruce și prin Cruce?" (Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt la Cinstita și de viață făcătoarea Cruce, trad. Diac. Eugen Moraru, ST 3-4, iulie-dec. 1999).

Iată dar în conținut ceea ce ne cere Hristos, în nădejdea sporirii noastre duhovnicești. Căci a pierde viața „pentru Hristos și pentru Evanghelie" este mai mult decât a ne îndreptăți mereu, spunând că toate micile suferințe, șicanele suportate, nedesăvârșirile celorlalți sunt „poartă de rai". Se cere ceva mai mult, pentru ca „marca" lui Hristos să sigileze eforturile noastre.