„Strâmtă este uşa, zice Domnul, şi îngustă calea, care duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe ea; dar largă este uşa şi lată calea care duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa” (Mat. 7, 13-14).


De câte ori aud aceste cuvinte şi socotesc grijile cele multe ale oamenilor pentru lucruri deşarte; de atâtea ori mă uimesc despre adevărul acestor cuvinte. Toţi merg pe calea cea largă, toţi umblă numai după lucrurile cele pământeşti, şi niciodată nu se îndeletnicesc cu gândirea la cele veşnice. Toţi aleargă după poftele trupului, iar sufletele lor le lasă să se istovească de foame, măcar că sufletul lor în toate zilele de mii de ori se răneşte de păcat, ei însă nu simt răul, care i-a ajuns.


Când ne îmbolnăvim cu trupul, îndată alergăm la doctori, ba îi chemăm la locuinţele noastre, îi plătim cu îndestulare, le arătăm mare răbdare, şi ne supunem la cea mai dureroasă cură, pentru ca iarăşi să ne facem sănătoşi trupeşte, însă, dacă se îmbolnăveşte sufletul, cineva nu se tulbură de aceea, nici nu se îngrijeşte, ca iarăşi să se însănătoşeze, deşi noi ştim, că trupul este trecător şi muritor şi se aseamănă cu florile primăverii. Precum ele, aşa şi el se usucă, se vestejeşte şi putrezeşte. Despre suflet dimpotrivă ştim, că este împodobit cu nemurire, este făcut după chipul lui Dumnezeu, şi este stăpânitorul trupului.


Căci ceea ce este vizitiul pentru trăsuri, cârmaciul pentru corabie şi muzicantul pentru strune, aceea este, după voia plăsmuitorului, sufletul pentru vasul cel pământesc al trupului. El ţine frâul, el poartă cârma, el loveşte strunele, si când face aceasta într-un chip nimerit, trebuie să se producă melodia cea slăvită a faptei celei bune. Iar dacă el lasă să cadă tonurile, sau le suie peste cuviinţă, atunci piere atât meşteşugul, cât şi armonia. Deci de suflet nu se îngrijesc cei mai mulţi oameni, şi nu-l învrednicesc nici de puţină luare aminte, ci aplică tot timpul vieţii lor la îngrijirile trupeşti.


Unii se îndeletnicesc cu corăbieria, se luptă cu valurile şi cu vânturile, se clatină de-a-pururi între moarte şi viaţă, şi şi-au pus toată nădejdea pe o scândură stricăcioasă. Alţii aleg sudoarea lucrării pământului, înjugă taurii la plug, brăzdează şi răresc pământul, seamănă şi seceră, plantează şi adună roadele, şi tot timpul trece în astfel de osteneli. Iarăşi alţii aleg negustoria, de aceea fac călătorii depărtate pe apă şi pe uscat, preferă patriei străinătatea, îşi lasă rudele, prietenii, nevasta şi copiii şi aleargă în depărtare pentru un mic câştig.


Dar să număr eu oare toate meşteşugurile, pe care le-a născit omul pentru dragostea trupului, de care el este zi şi noapte buimăcit, pentru a se îngriji de trup, pe când sufletul îl iasă tulburat de foame, de sete, de necurăţie şi de murdărie, şi bântuit de mii de rele. Şi cu toată această sudoare, cu toate aceste osteneli, nu-şi scapă de moarte nici măcar trupul ci împreună cu trupul cel muritor, aruncă şi sufletul cel nemuritor în chinul cel veşnic.


De aceea eu tânguiesc neştiinţa, care înveleşte sufletele tuturor oamenilor, şi întunericul cel gros de care sunt înconjuraţi, şi aş dori să pot striga tuturor oamenilor cu cuvintele lui David: „Fiii oamenilor, până când se va îngreuna inima voastră, pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna?” (Ps. 4, 3), preferând cele pământeşti celor cereşti, cele vremelnice celor veşnice, cele trecătoare celor netrecătoare? Până când veţi închide ochii voştri până când veţi astupa urechile voastre, până când nu veţi auzi glasul cel Dumnezeesc, care în toate zilele strigă către voi: „Cereţi şi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi se va deschide vouă; căci tot cel ce cere ia, şi cel ce caută află, şi cel ce bate i se va deschide” (Mat. 7, 7-8). Dar fiindcă unii sunt aşa de nedesăvârşiţi, aşa de plecaţi către cele pământeşti, gândurile lor sunt aţintite numai la cele pământeşti, şi pentru aceea nu pricep a se ruga bine, de aceea Domnul ne-a prescris, cum trebuie să ne rugăm.


Aceasta este rugăciunea Domnului, sau Tatăl nostru, şi noi vom cerceta, ce înseamnă cuvintele acestei rugăciuni, şi vom lua aminte, ce ne învaţă Domnul prin ele. Se începe aşa: „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri” (Mat. 6, 9).


O ce covârşire a dumnezeieştii iubiri de oameni şi ce împlinire de cinste pentru noi!. Ce cuvinte pot fi deajuns, spre a mulţumi după cum se cade Aceluia, care ne arată atâta bunătate?


Cumpăneşte, iubitule, jositatea firii tale şi a mele; socoteşte înrudirea noastră cu pământul, cu pulberea, cu noroiul şi cu cenuşa! Căci din pământ ne-am format noi si iarăşi în pământ ne întoarcem.


Cumpăneşte aceasta şi te uimeşte de nespusă bogăţie a bunătăţii lui Dumnzeu către noi, când El se învoieşte a-L numi Tată! Cel pământesc pe cel ceresc, cel muritor pe cel nemuritor, cel trecător pe cel netrecător, cel vremelnic pe cel veşnic, cel ce încă ieri era pulbere cutează a-L numi Tată pe Cel ce este Dumnezeu din veşnicie! Însă nu în zadar te înveţi tu a-l numi tată, ci din respectul către numele tată, pe care limba ta l-a rostit, să urmezi şi tu bunătăţii sale, precum Hristos a zis în alt loc: „fiţi asemenea Tatălui vostru celui din cer, care răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mat. 5, 45).


Dar pe Dumnezeu cel bun nu poate a-L numi tată acela, care însusi este nemilostiv şi cumplit ca o fiara salbatica; caci el nu poartă caracterul bunătaţii părintelui ceresc, ci s-a făcut asemenea ca o fiară răpitoare, şi a pierdut nobleţea sa cea dumnezeiească, precum zice David: „Omul n-a cunoscut cinstea sa, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 21).


Cine împunge ca un taur sălbatic, cine loveşte ca un cal, cine sfâşie ca un leu, înghimpă ca o scorpie, şi umblă pândind cu vicleşug ca o vulpe, cum poate unul ca acela să rostească cuvintele, care se cuvin numai unui fiu a lui Dumnezeu, cum poate el să numească pe Dumnezeu tată al său? Dar ce nume trebuie să dăm noi unor asemenea oameni? Trebuie oare să-i numim fiare? însă fiarele au numai câte una din relele însuşiri cele numite; el dimpotrivă le are pe toate împreună, şi este încă mai fără de minte decât dânsele.


Ce zic eu o fiară? El este mai cumplit decât toate fiarele. Căci acestea, deşi sunt din fire sălbatice, se pot îmblânzi prin meşteşugul omului. Omul însă, care sălbăticiunea lor cea firească a putut să o prefacă într-o blândeţe nefirească, cum se va putea oare desvinovăţi, când el blândeţea sa cea firească a prefacut-o într-o sălbăticie nefirească? Cum se va putea dezvinovăţi el, care domoleşte pe lei, când duhul lui este mai mânios şi mai neîmblânzit, decât un leu? El face întrucâtva pe leu om, şi nu bagă de seamă, că pe om, adice pe sine însuşi, îl face leu. Aceluia, adică leului, îi împărtăşeşte, el ceea ce este peste firea lui, iar pe sine însuşi se pune mai jos decât firea sa.


Cum ar putea unul ca acesta să numească pe Dumnezeu Tată? Dar cel ce este către aproapele său bun şi îndurat, care nu se răzbună asupra celui ce l-a atacat, ci stârpeşte atacurile prin binefaceri, acela poate cu dreptate să numească pe Dumnezeu Tată al său.


Aşadar cumpăneşte înţelesul acelor cuvinte ale rugăciunii, cât de frumos Domnul, în graiul: „Tatăl nostru” ne îndeamnă la iubirea aproapelui, cum leagă el pe toţi unul cu altul în dragoste! El nu zice, ca noi să ne rugăm: „Tatăl meu cel din cer”, ci „Tatăl nostru cel din cer”.


Noi trebuie să învăţăm dintru aceasta, că noi avem un tată obştesc, şi că pentru aceea noi trebuie să ne întâmpinăm unul pe altul cu dragoste frăţească.


Mai departe ne învaţă, că noi nu trebuie să ne uităm la pământ şi la cele pământeşti, şi să nu umblăm după cele de jos, ci să luăm aripile credinţei, să ne înălţăm în eter, şi să căutăm pe acela, pe care noi îl numim Tată. Aceasta arată el în cuvintele: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”. El zice aceasta, nu pentru că Dumnezeu ar fi numai în cer, ci pentru ca să ne îndemne pe noi, cei ce ne zbuciumăm pe pământ, să ne ridicăm privirea la cer, El ne arată frumuseţea bunurilor celor cereşti, spre a îndrepta la dânsele toata dorinţa şi pofta noastră.


După aceea Hristos, adaugă cuvintele: „Sfinţească-se numele tău”! însă nimeni nu trebuie să fie atât de nepriceput, încât să creadă, că s-ar putea da lui Dumnezeu încă un spor de sfinţenie, căci El este în faptă cel sfânt, cel în totul sfânt şi cel prea sfânt între sfinţi. Această laudă i-o dau lui Serafimii, când neîncetat strigă: „sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot; plin e cerul şi pământul de slava sa” (Is. 6, 3).


Dar vedeţi, acei ce primesc pe un împărat cu pompă şi cu triumf şi îi strigă cu cuvintele: „o Împărate şi Doamne”, ei nu dau împăratului ceea ce el n-ar avea, ci proslăvesc întru el ceea ce este propriu al său. Căci rostirea: „Sfinţească-se numele Tău”, nu înseamnă altceva, decât: „proslăvit fie numele Tău”.


Prin aceste cuvinte noi ne învăţăm încă, a dirija viaţa noastră prin fapte bune, pentru ca oamenii, văzând aceasta, să proslăvească pentru aceasta pe Tatăl cel ceresc, potrivit cu graiul lui Hristos: „Să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei, văzând faptele noastre cele bune, să proslăvească pe Tatăl vostru cel ceresc” (Mat. 5, 16).


Mai departe Hristos ne învaţă a ne ruga: „vie împărăţia ta”. Fiindcă noi suntem tiranizaţi de poftele trupului şi năpăstuiţi de mii de ispite, de aceea împărăţia lui Dumnezeu este foarte trebuitoare, pentru că păcatul să nu împărătească în trupul nostru cel muritor, şi noi să nu-i dăm ascultare întru poftele lui, nici să facem mădularele noastre arme ale nedreptăţii.


Mai vârtos ele trebuie a fi arme ale dreptăţii spre slujirea Domnului, şi noi să fim cu ele ostaşi ai împăratului cel veşnic. Afară de aceasta, cuvintele acestea ne învaţă, a nu preţui peste măsură viaţa de acum, a socoti puţin lucrurile pământeşti, a alerga după cele viitoare, ca unele ce sunt rămâitoare, şi a căuta împărăţia cerească cea veşnică.


Noi nu trebuie să ne lipim de bucuriile acestei lumi, nici de frumuseţea trupului, nici de mărimea avuţiei, nici de mulţimea bunurilor, nici de luxul caselor, nici de putere, nici de precădere, nici de stăpânire, de porfiră şi de coroană, nici de mâncările cele scumpe, nici de mesele cele desfătate, nici de altceva, ce gâdilă simţurile noastre, ci trebuie a ne despărţi de toate aceste lucruri, şi de-a pururi a năzui la împărăţia lui Dumnezeu.


După ce ne-a învăţat această faptă bună, ne cheamă apoi a ne ruga: „fie voia ta, precum în cer, şi pe pământ”. Adică după ce în cele dinainte ne-a umplut de iubirea către bunurile cele viitoare şi de dorul împărăţiei celei cereşti, ne duce apoi, - plini de acest dor - la cuvintele: „fie voia Ta, precum în cer, şi pe pământ”.


El voieşte a zice cu aceasta: Dă-ne, Doamne harul, ca noi acea viaţă cerească să o urmăm încă şi pe pământ, si ca ceea ce tu voieşti, să voim şi noi. Vino deci întru ajutorul voinţei noastre cele slabe, care deşi ar putea împlini poruncile tale, dar este împiedicată la aceasta de slăbiciunea trupului! întinde mâna acelora, care deşi cu bucurie ar putea alerga, dar singuri n-ar putea! Deşi sufletul nostru are aripi, deşi el voieşte a se ridica la cer, însă greutatea trupului îl împiedică.


Acela voieşte repede a se ridica jn sus, dar carnea îl atârnă la pământ. Dar când, o Dumnezeule, ajutorul tău ne însoţeşte, atunci se face uşor ceea ce altminterea era cu neputinţă. De aceea „fie voia ta, precum în cer, şi pe pământ”!


După ce Hristos în acea rugă a pomenit de pământ, a trebuit să amintească şi de acei ce se produc din pământ şi locuiesc pe el, şi care sunt închişi în trupul cel pământesc, precum şi de hrana cea cuviincioasă, şi de aceea a adăugat: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-o nouă astăzi”.


El ne porunceşte să cerem numai pâinea cea trebuitoare, nu pentru traiul cel bun, ci numai pentru saţ, pentru ca puterea cea scăzută a trupului iarăşi să se restabilească şi foamea să se ostoiască. Nu pentru mesele cele încărcate cu bucate trebuie noi să ne rugăm, nu pentru bucatele cele gustoase, nu pentru felurile de bucate cele scump gătite, nu pentru vinurile cele mirositoare, şi nici pentru tot ce gâdilă cerul gurii, dar îngreuiază stomacul, întunecă duhul, întărâtă trupul a se împotrivi sufletului, şi pe care îl face nesupus celui ce trebuie să-l cârmuiasca.


Pentru toate acestea după regula lui Hristos noi nu trebuie sa ne rugăm, numai pentru pâinea cea neapărat trebuitoare, adică, pentru mijloacele de hrană, de care trupul nostru are trebuinţă, şi care îi sunt lui suferite, încă şi această pâine noi nu trebuie să o cerem înainte pentru un timp îndelungat, ci să ne rugăm numai pentru atâta, cât ajunge pentru o zi.


Hristos zice încă şi în alt loc: „nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” (Mat. 6, 34). Căci pentru ce trebuie un om să se îngrijească încă şi pentru ziua cea viitoare, când el nu ştie, dacă va trăi încă pentru acea zi? Dar cel ce lucrează, nu trebuie oare să secere şi rodul? Nădăjduieşte numai în Dumnezeu, care „dă hrana la tot trupul” (Ps. 135, 25). El, care ţi-a dat trupul şi ţi-a insuflat sufletul, El care te-a format fiinţă cuminte, şi ţi-a gătit toate bunurile înainte de a te face, cum ar putea acum, după ce te-a făcut, să te uite, El, care, răsare soarele peste cei buni şi peste cei rai, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”? (Mat. 5, 45). încrede-te dar întru El, şi cere hrană numai pentru astăzi; iar grija pentru mâine las-o asupra Lui, precum zice David: „aruncă spre Domnul grija ta, şi el te va hrăni” (Ps. 54, 23).


În cuvintele cele de până acum Hristos ne-a învăţat înţelepciunea cea mai înaltă. Dar fiind că El ştia, că pentru noi oamenii cei închişi întru-un trup stricăcios, este cu neputinţă, ca noi să nu facem greşeli, de aceea ne-a învăţat a ne ruga: „iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!” Cu aceste cuvinte El ne aduce un folos întreit. Pe cei mai îmbunătăţiţi dintre noi îi învaţă a cugeta despre sine cu smerenie şi a nu se mândri cu faptele lor cele drepte, ci mai vârtos cu frică şi cu cutremur să-şi aducă aminte de păcatele lor cele mai dinainte, precum făcea şi Sfântul Pavel, care, după ce săvârşise mii de fapte mari, totuşi zicea: „Iisus Hristos a venit în lume, ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15). El nu zice: „eu am fost cel dintâi”, el zice: „eu sunt”, spre a arăta, că păcatele lui cele trecute pururea le avea în proaspătă amintire.


Celor mai îmbunătăţiţi dintre noi aşadar Hristos, prin acele cuvinte ale rugăciunii le insuflă smerenia şi prin aceasta siguranţa despre păcate în viitor; iar pe aceia, care după botezul lor au căzut, nu-i lasă a se îndoi despre mântuirea lor, ci îi îndeamnă a se ruga Doctorului sufletelor pentru leacul iertării păcatelor.


Totodată în aceste cuvinte ale rugăciunii se cuprinde încă şi învăţătura despre blândeţea duhului. Adică Hristos, voieşte, ca noi să fim cu dragoste către duşmanii noştri, să nu ne răzbunăm asupra celor ce ne-au vătămat, şi iertându-i pe dânşii, înşine să dobândim de la Dumnezeu iertare.


Noi trebuie să aplicăm mai întâi măsura bunătăţii cu care Dumnezeu are a ne măsura nouă. Aşa noi în acele cuvinte cerem, ca: Dumnezeu să ne ierte nouă pe atâta, pe cât noi iertăm altora, şi cerem întocmai aşa de mare iertare de datorie, pe cât noi îngăduim altora.


În sfârşit noi trebuie să ne rugăm: „nu ne duce în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” Adică mult rău vine de la Satana, dar încă mult de la oameni, care ne pândesc sau făţiş sau în ascuns, încă de multe ori trupul se revoltă contra sufletului, şi-i pricinuieşte mare vătămare, însă adeseori însuşi trupul este încercat de tot felul de boli, şi ne pricinuieşte multe dureri şi suferinţe.


Aşadar fiindcă asupra noastră din toate părţile atât de multe şi atât de felurite rele năpădesc, de aceea Hristos ne-a învăţat să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne scape de toate aceste rele. Căci când El ajută, trebuie să înceteze toată furtuna. Valurile cele mugitoare se întorc la linişte, şi satana, de depărtează de la noi ruşinat; căci cum ar putea el birui pe oamenii cei priveghetori, care sunt cu luare aminte, şi stau sub ocrotirea lui Dumnezeu împăratul lor? Căci „dacă Dumnezeu este pentru noi, atunci cine poate fi împotriva noastră?” (Rom. 8, 31). „Puterea Lui întru neputinţă se săvârşeşte” (II Cor. 12, 9). Amin.