Prin această pildă, Hristos voieşte să ne înveţe următoarele: Era un om bogat, zice El, care trăia în multe desfrânări, şi totuşi nu suferise nici o nenorocire, ci, dimpotrivă, îi curgeau toate bunurile ca un râu. Că pe el nu l-a ajuns nici o întâmplare rea, neaşteptată, că n-a avut nici o pricină de descurajare şi nici o neîndemânare în viaţă, aceasta arată Domnul prin cuvintele: „veselindu-se în toate zilele luminat”. Iar că el trăia în păcate, se vede din sfârşitul ce l-a ajuns, şi încă mai dinainte, din dispreţul său către săraci. Căci el n-a fost fără milă numai către cel ce zăcea înaintea uşii lui, ci către toţi.

Dacă el nu s-a milostivit asupra unui om, care de-a pururea zăcea înaintea porţii lui şi înaintea ochilor lui, pe care în fiecare zi trebuia să-l vadă nu numai o dată, sau de două ori, dacă el, zic, nu se milostivea asupra acestui om care suspina sub o patimă aşa de grea şi într-o sărăcie aşa de mare, care întreaga sa viaţă a târât-o într-o ticăloşie aşa de mare şi într-o durere aşa de amarnică, cum se va fi milostivit el asupra altuia?

Dacă el a trecut în prima zi pe lângă Lazăr, totuşi, ar fi trebuit a doua zi să simtă compătimire; şi dacă şi de această dată iarăşi a trecut cu vederea, ar fi trebuit ca măcar a treia zi, sau a patra zi, ori în zilele următoare să se fi mişcat, dacă n-ar fi fost mai cumplit decât o fiară sălbatică, însă el nu simţea nimic din toate acestea, ci era mai crud şi mai neînduplecat decât judecătorul acela din Evanghelie, care nici de Dumnezeu, nici de oameni nu se temea (Luca 18, 4).

Pe acesta, oricât de cumplit şi sălbatic era, totuşi l-a îndemnat spre milă plângerea cea stăruitoare a văduvei, şi rugămintea ei l-a mişcat spre ascultare; la îmbuibatul cel bogat, şi acestea au rămas zadarnice. Şi totuşi, rugămintea lui Lazăr era mai lesne de împlinit. Văduva căuta ajutor contra vrăjmaşului ei, dar acesta voia numai ca cineva să-i potolească foamea şi să nu fie nebăgat în seamă. Aceea era împovărătoare prin strigătele ei; acesta, dimpotrivă, se arăta înaintea bogatului totdeauna în tăcere, şi o astfel de liniştire trebuia să mişte o inimă oricât de împietrită.

Când cineva ne necăjeşte, adeseori, noi ne supărăm, dar când vedem că cei nevoiaşi se arată înaintea noastră într-o adâncă tăcere, nu zic nici o vorbă, şi deşi nu sunt ascultaţi, totuşi nu se supără, ci pururea ni se arată tăcând, atunci noi, chiar de am fi mai nesimţitori decât pietrele, totuşi suntem mişcaţi de covârşirea unei astfel de răbdări.

Pe lângă acestea, însăşi faţa lui Lazăr, cea istovită de foame şi de boala cea îndelungată, trebuia să deştepte compătimirea. Dar toate acestea împreună n-au putut să înmoaie pe acel neomenos.

Cea dintâi patimă a lui era nesimţirea şi o lipsă de dragoste, care nu are pereche. Căci nu este totuna dacă cineva, fiind lipsit, nu ajută pe alt lipsit, sau dacă cineva, trăind în toată desfătarea, fără grijă, lasă pe alţii să se istovească de foame. Şi iarăşi, nu este totuna a vedea un sărac o dată sau de două ori şi a trece pe lângă dânsul, sau a-l vedea în toate zilele, şi prin necontenita vedere a ticăloşiei lui a nu te mişca spre compătimire şi milă. Şi iarăşi, nu este totuna dacă un om care este în nenorocire, în supărare şi în necaz nu ajută pe aproapele său, iar altul, îndulcindu-se de un trai bun şi de o continuă fericire, îşi închide inima şi nici măcar în bucuria sa nu se face iubitor de oameni, ci nesocoteşte pe alţii care sunt chinuiţi de foame.

Încă să mai ştiţi şi asta: Cineva, deşi a fost oarecând aspru, când îi mergea bine se făcea mai blând şi mai prietenos, însă îmbuibatul acela, prin fericirea sa, tot nu s-a făcut mai blând, ci a rămas fiară sălbatică, ba încă a covârşit sălbăticia şi răutatea oricărei fiare.

Dar pe când înrăutăţitul şi nemilostivul se îndulcea de toată îndestularea, dreptul şi îmbunătăţitul se afla în cea mai mare ticăloşie. Faptul că Lazăr era drept, îl arată şi sfârşitul său, dar şi înainte de sfârşit - răbdarea sa în nenorocire. Nu vi se pare, oare, că vedeţi toate acestea înaintea ochilor voştri? Corabia bogatului era plină de mărfuri şi plutea cu vânt bun. Dar nu vă miraţi, ea mergea spre sfărâmare, căci încărcătura nu se făcuse înţelepţeşte.

Să mai numesc încă şi altă meteahnă a bogatului? Îmbuibarea cea de toate zilele. Şi aceasta este o meteahnă grozavă, nu numai în timpul de faţă, când noi suntem obligaţi de înţelepciunea creştinească, ci încă din timpurile cele vechi, înainte de arătarea Domnului.

Proorocul Amos zice: „ Vai celor ce dorm pe paturi de fildeş şi se dezmiardă în aşternuturile lor” (Amos 6, 4). Poate veţi zice că numai a dormi pe un pat împodobit şi luxos nu este o moliciune de neiertat!

Celelalte păcate, totuşi, au ca urmare a lor oarecare îndulcire, de pildă beţia, îmbuibarea şi lăcomia după averi, dar dormitul pe paturi de fildeş ce îndestulare aduce? Se face, oare, prin aceasta somnul mai plăcut şi mai dulce? Dimpotrivă, acest lux, dacă vom gândi drept, ne este chiar împovărător. Adică, dacă vei gândi că, pe când tu dormi într-un pat luxos, un frate nu are nici măcar o bucăţică de pâine să mănânce în tihnă şi poate că tremură şi înţepeneşte de frig pe gerul cel mai aspru, în mijlocul nopţii, într-un culcuş vârtos acoperit cu paie, oare conştiinţa nu te va mustra şi nu te va dojeni pentru această nepotrivire?

Voieşti să vezi un pat cu adevărat luxos, patul primului şi celui mai slăvit rege a cărui laudă răsună în toată lumea până astăzi? Să-ţi arăt patul lui David. Dar cum era împodobit acela? Nu cu aur şi cu argint era împodobit, ci cu lacrimile pocăinţei, precum el însuşi spune, când zice: „ Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Psalmul 6, 6). El era presărat cu lacrimi, ca şi cu nişte mărgăritare. Socoteşte sufletul lui cel iubitor de Dumnezeu! Fiindcă ziua el avea atât de multe griji ale domniei, pentru căpetenii, pentru supuşi, pentru război şi pace, pentru treburile statului şi cele casnice, pentru relaţiile cu cei de aproape şi cu cei de departe, de aceea el, timpul întru care alţii se dau somnului, îl întrebuinţa la mărturisirea păcatelor sale, la rugăciune şi lacrimi. Când toţi se odihneau şi dormeau, el singur petrecea cu Dumnezeul său şi îi spunea păcatele sale cu durere şi cu lacrimi.

Un astfel de pat trebuie să-ţi găteşti ţie, căci cel împodobit cu aur şi cu argint înteţeşte numai zavistia oamenilor şi mânia lui Dumnezeu; iar astfel de lacrimi, ca ale lui David, sting focul iadului.

Nimic nu este mai vătămător decât desfătarea. Ascultă ce zice Moise despre dânsa: „Îngrăşatu-s-a iubitul, lăţitu-s-a şi s-a întărit, şi acum loveşte cu piciorul ca un cal” (Deuteronomul 32, 15). El nu zice că iubitul s-a depărtat, ci că a lovit cu piciorul, spre a arăta semeţia şi împotrivirea lui. Şi în alt loc zice: „Când mănânci şi te saturi, nu uita pe Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronomul 11, 15-16). Adică desfătarea face pe om uitător.

De aceea, iubitule, când şezi la masă, adu-ţi aminte că după mâncare trebuie să mulţumeşti lui Dumnezeu, şi pentru aceasta satură-te cu cumpătare, ca să fii în stare a pleca genunchii şi a striga către Dumnezeu. Nu vedeţi cum dobitoacele care poartă poveri, îndată ce ies de la iesle, unde şi-au luat ospăţul, numaidecât apucă drumul şi fac slujba lor? Dar tu, oare, după ospăţ trebuie să fii nedestoinic de lucru? Dar atunci tu ai fi mai dispreţuit decât dobitocul care poartă sarcinile. Pentru ce? Pentru că trebuie să fim mult mai treji decât dobitoacele, pentru că timpul de după masă este un timp de rugăciune. După cină trebuie să ne întoarcem nu la pat, ci la rugăciune.

Dar să ne întoarcem iarăşi la îmbuibatul cel bogat şi la Lazăr cel sărac. Bogatul trăia în păcat şi în desfătare în toate zilele şi se îmbrăca luxos, dar prin aceasta şi-a gătit o pedeapsă încă şi mai mare, un foc încă şi mai aprins, o judecată neîmblânzită şi o răzbunare neîmpăcată. Iar săracul zăcea înaintea porţii lui, fără a se necăji şi supăra şi fără a huli. El nu zicea în sine, ca mulţi alţii: „Ce este aceasta? Acest om păcătos, cumplit şi nemilostiv are toate cu prisosinţă, este cruţat de necazul şi de nenorocirea care ajung pe tot omul şi gustă o plăcere cu totul netulburată. Eu nu am nici măcar hrana trebuincioasă, pe când la el, care întrebuinţează averea sa pentru linguşitori şi pentru măgulitori şi pentru vin, toate curg ca un pârâu. Eu zac aici istovit de foame, spre batjocura şi râsul celor ce mă văd. Este, oare, pronie? Domneşte dreptatea în lucrurile omeneşti?”. El nu zicea, nici nu cugeta nimic din toate acestea. De unde vedem noi aceasta? Dintru aceea că l-au înconjurat îngerii şi l-au dus în sânul lui Avraam. Iar dacă el ar fi hulit, nu ar fi fost părtaşul unei astfel de cinste.

De obicei, se vorbeşte numai despre sărăcia lui Lazăr, eu însă voi arăta că el a suferit nouă feluri de pătimiri, nu spre pedeapsa sa, ci spre proslăvirea sa, căreia, în adevăr, s-a şi făcut părtaş.

Înainte de toate, sărăcia este ceva aspru, precum ştiu toţi cei ce o cunosc din cercare. Nici un cuvânt nu poate rosti ticăloşia ce o suferă cei săraci, care nu au înţelepciunea creştinească. Dar Lazăr nu era apăsat numai de sărăcie, ci încă cuprins şi de boală, şi încă de o boală neobişnuit de mare. Vezi cum Sfânta Scriptură arată că amândouă suferinţele ajunseseră treapta cea mai înaltă? Că sărăcia întrecea pe toate celelalte sărăcii se arată prin cuvintele, că el nu numai o dată ar fi dorit să mănânce fărâmăturile ce cădeau de la masa bogatului, ci de multe ori. Iar că şi boala ajunsese la el cea mai înaltă treaptă se vede din cuvintele „că şi câinii lingeau rănile lui”.

Deci, dacă fiecare din aceste două rele este nesuferită şi grozavă, cum cineva, nefiind de oţel sau de fier, poate să le sufere pe amândouă întrunite? Sunt mulţi bolnavi, dar ei, totuşi, au hrana trebuincioasă; alţii, deşi sunt foarte săraci, dar totuşi se bucură de o bună sănătate. Una slujeşte spre uşurarea celeilalte.

Dar poţi tu să-mi numeşti pe cineva care a fost aşa de sărac şi aşa de bolnav ca Lazăr şi, pe lângă acestea, încă tot aşa de părăsit? Un altul, care nu are nimic şi nu capătă nimic de la casnicii săi, totuşi, când el zace în uliţă, poate afla compătimire de la cei ce îl văd. La Lazăr, însă, amândouă aceste suferinţe erau încă mai aspre, căci el se vedea părăsit de toţi, şi însăşi această părăsire a fost mai amarnică, prin aceea că el zăcea la poarta unui om bogat.

Dacă el ar fi zăcut într-un loc singuratic, şi suferinţele lui ar fi rămas nebăgate în seamă, aceasta nu l-ar fi durut aşa tare. Depărtarea de oameni l-ar fi învăţat răbdarea. Dar zăcând în apropiere de aşa mulţi beţivi şi îmbuibaţi, şi neavând de la nimeni nici cel mai mic ajutor, simţirea durerilor şi mâhnirea trebuiau să se aprindă mai tare şi mai mult. Căci aşa suntem noi: lipsa celor ce ar putea să ne ajute nu ne îngrozeşte aşa tare, ca atunci când ei, fiind de faţă, nu vor să ne întindă mâna. Şi această durere a pătimit-o Lazăr. Nu era nimeni care să-l mângâie cu cuvântul, nimeni cu fapta, nici un prieten, nici o rudă, nimeni dintre cei ce-l vedeau, căci toată casa bogatului era necucernică şi pierdută.

Durerea lui se mărea încă prin aceea că el vedea înaintea ochilor săi pe alţii fericiţi. Şi aceasta nu pentru că el ar fi fost pizmaş şi răutăcios, ci pentru că firea omenească aşa aduce cu sine, că noi, la fericirea altora, mai tare simţim propria noastră nenorocire.

La bogatul acela mai era încă o împrejurare, care pe Lazăr trebuia să-l atingă mai simţitor, căci nu numai când el asemăna fericirea aceluia cu nenorocirea sa, trebuia mai tare să o simtă pe a sa, dar şi mai mult când gândea că acel cumplit şi nemilostiv era fericit întru toate, pe când el, cu toate faptele sale cele bune, cu toată dreptatea sa, trebuia să sufere atât de multe rele. încă şi aceasta deştepta într-însul o tulburare nemângâiată.

Dacă bogatul ar fi fost un om cucernic, drept, destoinic şi îmbunătăţit, Lazăr nu s-ar fi tulburat atât; dar fiindcă acela trăia întru păcat şi se suise la cea mai înaltă treaptă a necucerniciei, arăta atâta lipsă de iubire, era neruşinat şi fără milă ca o piatră, şi, cu toate acestea se îndulcea de o astfel de fericire, gândeşte cât de fireşte este, ca sufletul săracului trebuia să se fi acoperit de valuri noi! Închipuieşte-ţi, ce trebuie să fi fost în sufletul lui Lazăr, când el vedea pe linguşitori, pe măgulitori şi pe slugi suindu-se şi coborându-se, intrând şi ieşind, alergând, strigând, bând, dănţuind şi întru toate desfătându-se!

Se părea că tocmai de aceea venise Lazăr înaintea porţii bogatului, pentru ca să fie martor al plăcerii şi fericirii altora; se părea că el anume pentru aceea trebuia să trăiască mult, pentru a putea simţi nenorocirea sa întru toată mărimea ei, şi era ca şi cum ar fi suferit sfărâmarea corăbiei chiar la liman, şi ca şi cum ar fi trebuit să se chinuiască de cea mai cumplită sete la marginea unui izvor.

Vă voi numi şi un alt rău de care suferea Lazăr. El nu vedea vreun al doilea Lazăr. Adică, de am fi noi apăsaţi de mii. de rele, totuşi, privind la Lazăr, putem afla oarecare mângâiere şi odihnă. Căci a vedea un tovarăş la nenorocire, aduce multă odihnă celui ce suferă. Dar Lazăr nu vedea pe nimeni care să pătimească asemenea cu dânsul; ba încă el nu putea măcar să audă povestind, că cineva, chiar în timpurile cele vechi, ar fi răbdat aşa de mult ca dânsul. Iar aceasta este îndeajuns spre a posomori şi întrista sufletul său.

Se mai adaugă la aceasta al optulea rău, şi anume că oamenii cei fără minte atacau numele lui cel bun. Mulţi sunt obişnuiţi, când văd pe cineva în nevoie şi în boală şi în cea mai mare ticăloşie, că nu mai au despre acesta o părere bună, şi socotesc suferinţa lui, ca o urmare a răutăţii lui. Dacă acest om, zic ei, ar fi fost plăcut lui Dumnezeu, El nu l-ar fi lăsat să se istovească în nevoie şi în ticăloşie.

Aşa s-a întâmplat cu Iov şi cu Pavel. Către Iov ziceau prieteni săi: „Dacă tu ai fi făcut bine, nu ai suferi această nenorocire; dar acum tu eşti pedepsit pentru păcatele şi încălcările de lege ale tale”. Şi aceasta mai mult decât toate îl dureau pe dreptul Iov (Iov, cap. 4). Încă şi asupra lui Pavel gândeau cu răutate barbarii, când au văzut vipera atârnată de braţul lui şi îl socoteau ca cel mai mare nelegiuit, precum se vede din cuvintele lor: „Desigur că ucigaş este omul acesta, pe care dreptatea nu l-a lăsat să trăiască, deşi a scăpat din mare” (Fapte 28, 4).

De aceea, noi trebuie să judecăm cuminte şi să nu zicem: „Dacă Dumnezeu l-ar fi iubit pe acesta, nu l-ar fi lăsat întru sărăcie”. Dimpotrivă, tocmai acesta este un semn al dragostei lui Dumnezeu către dânsul, „ Căci pe care Dumnezeu iubeşte, pe acela îl ceartă, şi bate pe tot fiul pe care-l primeşte” (Evrei 12, 6). Şi în alt loc se zice: „Fiule, când voieşti să slujeşti lui Dumnezeu, găteşte sufletul tău spre ispite, pleacă inima ta şi fii statornic” (Sirah2, 1).

Spune-mi, când tu vezi pe un căpitan de tâlhari dând târcoale drumurilor, pândind pe călători, răpind tot ce găseşte, ducând în peşterile sale şi aur şi argint, închizând acolo turme întregi, şi prin jafurile sale posedând multe veşminte şi slugi, spune-mi, îl vei socoti, oare, ca pe un om fericit pentru bogăţia lui, sau mai vârtos îl vei socoti nenorocit pentru viitoarea pedeapsă? El încă nu este prins, nu este dat pe mâna judecătorului, nici nu este aruncat în temniţă, nu este încă pârât, nici osândit; dimpotrivă, el încă trăieşte întru desfătare, îmbuibare şi prisosinţă. Totuşi, noi nu îl fericim pentru îndestularea lui cea de faţă, ci îl socotim nenorocit pentru viitor şi pentru cele ce-l aşteaptă.

Deci, la fel trebuie să zicem noi şi despre bogaţii cei răpitori şi nedrepţi, căci ei sunt furi care pândesc drumurile, jefuiesc pe trecători şi ascund avutul altora în cămările lor ca în nişte peşteri subpământene.

Aşadar, să nu-i socotim fericiţi pentru starea lor cea de faţă, ci foarte nenorociţi pentru viitor, pentru acea judecată înfricoşată, pentru acea dare de seamă neînlăturată, pentru întunericul cel mai dinafară care are să-i cuprindă. Pe lângă aceasta, furii adeseori scapă din mâinile oamenilor, dar din faţa lui Dumnezeu aceasta nu se poate întâmpla; nimeni nu se poate feri de hotărârea judecăţii Sale, ci toţi cei ce trăiesc în lăcomia de avere şi în pofta răpirii se vor osândi de Dânsul la acea pedeapsă veşnică, ca şi bogatul din Evanghelie.

Dar chiar şi în această lume, păcătoşii nu sunt fericiţi, căci ei, şi aici sunt pedepsiţi, înainte de a fi traşi la pedeapsa cea de dincolo. Nu-mi zice mie: „Acela ţine o masă costisitoare, poartă haine de mătase, are un cârd de slugi şi fiecare trebuie să-i dea loc de cinste”. Mai vârtos descoperă tu conştiinţa lui şi vei afla în ea un mare freamăt de păcate, o necontenită frică, furtună şi groază, vei vedea cum mintea, ca într-o sală de judecată, se suie pe scaunul cel împărătesc al conştiinţei, stă acolo ca un judecător, cheamă gândurile, ca pe nişte călăi, spre a pedepsi sufletul pentru păcatele sale, şi strigă cu glas înfricoşat, măcar că nimeni nu bagă de seamă, nici nu înseamnă toate acestea, decât numai Dumnezeu şi păcătosul.

Preacurvarul, de pildă, fie el de o mie de ori bogat şi nepârât de nimeni, totuşi nu încetează a se pârî lăuntric el însuşi pe sine. Plăcerea durează numai un timp scurt, iar durerea rămâne, împreună cu frica şi tremurul, bănuiala şi supărarea. El tremură de toată umbra, chiar de slugile sale, de cei care ştiu sau nu păcatele sale, de femeia pe care el a necinstit-o şi de bărbatul pe care el l-a batjocorit. Poate să se ducă unde voieşte, el pururea poartă cu sine conştiinţa sa, ca pe un pârâş amarnic, se osândeşte pe sine însuşi şi nici un moment nu poate afla odihnă. Ori în pat, ori la masă, la târg, în casă, ziua şi noaptea şi chiar în visuri, păcatele sale îi fâlfâie pe dinaintea ochilor. El trăieşte pe pământ ca şi Cain, tânguindu-se şi tremurând; şi fără ca cineva să vadă, el poartă în inima sa un foc arzător. Tot aşa se întâmplă cu hrăpăreţii şi cu cămătarii, tot aşa cu beţivii şi, în scurt, cu toţi cei ce vieţuiesc în păcate.

Acum, iubiţilor, să ţinem minte toate cele zise până acum şi să nu fericim pe cei bogaţi, ci pe cei cu fapte bune; să nu socotim nenorociţi pe cei săraci, ci pe cei păcătoşi; să nu ne uităm la cele de faţă, ci la cele viitoare; să nu ne oprim la haina cea dinafară, ci la conştiinţă, şi năzuind la bucuria ce iese din dreptate şi din fapta cea bună, să urmăm lui Lazăr, oricum am fi noi, săraci sau bogaţi. Căci nu una sau două, ci multe încercări ale faptei bune a suferit el, anume: sărăcia, boala, părăsirea; şi apoi, el toate acestea le-a suferit fără să fi fost mângâiat de cineva, înaintea unei case care ar fi putut nimici cu totul ticăloşia lui. Pe lângă acestea, se adaugă şi faptul că, pe cel ce nu avea milă de dânsul, îl vedea trăind în toată desfătarea, şi nu numai în desfătare, ci şi în păcate şi fără grijă. El nu se putea mângâia nici cu un alt Lazăr, şi, pe lângă acestea, pentru nenorocirea lui avea şi în popor nume rău.

Însă toate acestea el le-a răbdat nu două sau trei zile, ci întreaga sa viaţă; totdeauna a trebuit să se vadă pe sine în ticăloşie, iar pe bogat în fericire.

Deci, cum ne vom dezvinovăţi noi, când el atât de multe rele, deodată, le-a purtat cu aşa mare tărie, iar noi nu voim a răbda nici măcar jumătate dintr-însele? Tu nu poţi să-mi arăţi pe nimeni, nici să numeşti pe cineva care să fi răbdat aşa de multe şi aşa de mari pătimiri. De aceea l-a pus şi Hristos ca model, pentru ca noi înşine, când cădem în vreo nenorocire, să vedem în el o nenorocire încă mai mare, şi să putem trage bărbăţie şi mângâiere din înţelepciunea şi răbdarea lui. Pentru toţi pătimitorii din toată lumea el este ca un dascăl, şi îi întrece pe toţi cu mărimea suferinţei.

Pentru aceea, mulţumind lui Dumnezeu Cel plin de dragoste, să ne folosim din povestirea biblică. Acasă, în târg şi pretutindeni, ea trebuie să fie în pomenirea noastră, şi înţelegerea ei cea bogată să o primim cu râvnă înlăuntrul nostru, pentru ca noi, atât curgerea vieţii de faţă să o petrecem fără întristare, cât şi bunurilor viitoare să .ne putem face părtaşi. Iar acestea, fie ca Dumnezeu să ni le dea, după harul şi milosârdia Sa, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.