Cine laudă toate fără deosebire, atât faptele noastre cele vrednice de ocară, cât şi pe cele vrednice de laudă, acela nu ne este prieten, ci un amăgitor sau batjocoritor.

Când cineva laudă ceea ce este lăudabil, dar, pe de altă parte, ocărăşte greşelile şi păcatele, acesta este prietenul cel adevărat. Şi ca să vedeţi că cel care în toate ne laudă şi în toate ne proslăvesc nu ne este prieten, ci un amăgitor, ascultaţi ce grăieşte Dumnezeu prin Proorocul Isaia: „Poporul meu, cei ce vă fericesc vă înşeală pe voi şi cărarea picioarelor voastre o strică” (Isaia 3, 12).

Pe un vrăjmaş nu-l putem suferi, chiar când ne laudă, iar pe un prieten îl îmbrăţişăm, chiar şi când ne dojeneşte. Acela ne este potrivnic chiar şi când ne sărută, iar acesta ne este plăcut chiar şi când ne răneşte. Sărutarea vrăjmaşului este foarte bănuitoare, iar rana ce ne face un prieten purcede de la grija lui pentru noi. Pentru aceea, înţeleptul Solomon zice: „Mai bune sunt rănile prietenului, decât sărutările cele făţarnice ale vrăjmaşului” (Pilde 27, 6).

„Cum zici tu?”. Aşa, rănile sunt mai bune, ca semne ale prieteniei, căci el nu se uită la ceea ce se face, ci la inima şi gândurile oamenilor de la care vine rănirea sau sărutarea.

De pildă, Iuda a sărutat pe Domnul, dar sărutarea lui era plină de trădare, gura sa plină de otravă, limba sa plină de răutate.

Dimpotrivă, Pavel a rănit pe amestecătorul de sânge din Corint, dar tocmai prin aceea l-a mântuit. Tu întrebi: „Cum l-a rănit?”. Prin aceea că l-a predat satanei şi l-a izgonit de la Biserică. El scrie aşa: „Să daţi pe unul ca acela satanii spre chinuirea trupului”. Pentru ce? Pentru „ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului” (I Corinteni 5, 5).

Văzut-ai acum rănile cele ce mântuiesc şi sărutarea cea plină de trădare? Tu recunoşti acum că, într-ade-văr, rănile ce le pricinuieşte prietenul sunt mai bune decât sărutarea cea făţarnică a vrăjmaşului.

Aceasta însă se întâmplă nu numai la oameni, ci şi în privinţa lui Dumnezeu şi a satanei. Acela este prietenul nostru, acesta potrivnicul nostru; Acela mântuitorul şi îngrijitorul nostru, acesta amăgitorul şi duşmanul nostru. Dar tocmai satana a sărutat odinioară pe om, şi Dumnezeu l-a rănit. Te întrebi cum satana l-a sărutat şi cum Dumnezeu l-a rănit? Satana a zis: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5). Aceasta este o sărutare. Iar Dumnezeu a zis: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Aceasta este o rană. Deci, cine ne-a folosit mai mult: cel ce a zis: „Veţi fi ca Dumnezeu”, sau Cel ce a zis: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”! Acesta din urmă ne-a ameninţat cu moartea; acela, satana, ne-a făgăduit nemurirea. Dar tocmai el, care ne-a făgăduit nemurirea, ne-a scos din rai. Dimpotrivă, Cel ce ne-a ameninţat cu moartea ne-a deschis cerul.

Vedeţi că lovirile prietenului sunt mai bune decât sărutările vrăjmaşului? De aceea trebuie să mulţumim prietenilor care ne dojenesc. Aibă ei drept sau nu aibă, ei totdeauna fac aceasta pentru ca să ne îmbunătăţească, nu ca să ne vatăme.

Vrăjmaşii, dimpotrivă, chiar şi când cu dreptate ne ocărăsc, fac aceasta nu spre a ne face mai buni, ci spre a ne defăima. Mai departe, când prietenii ne laudă, ei prin aceasta voiesc a spori râvna noastră; iar vrăjmaşii ne laudă cu scopul ca mai lesne să ne ducă la cădere, însă ori de la cine ar veni ocara, ea este pururea de mare folos, dacă cineva poate să o sufere şi nu se întărâtă prin ea.

Inţeleptul Solomon, zice: „Cel ce urăşte certarea este fără de minte” (Pilde 12, 1). El nu zice: „Cine nu poate suferi certarea aceasta sau cealaltă”, ci zice: „Cel ce urăşte certarea”. Când prietenul tău te ceartă cu dreptate, îndreaptă-ţi greşeala ta. Iar dacă el te-a certat fără temei, laudă buna lui cuviinţă, aprobă scopul lui şi mulţumeşte prieteniei lui, căci certarea lui a purces numai din dragostea lui cea mare către tine.

Aşadar, să nu ne scârbim când cineva ne ceartă.

Căci ar fi de cel mai mare folos pentru viaţa noastră, dacă noi, pe de o parte, pururea am certa cu sinceritate greşelile celor de aproape ai noştri, iar pe de altă parte, dacă şi noi am asculta cu bucurie certarea ce se atinge de noi. Ceea ce este doctoria pentru răni, aceea este certarea pentru greşelile noastre. Precum este fără de minte cel ce leapădă doctoria, aşa este fără de minte şi cel care nu voieşte să primească nici o certare.

Dar mulţi, când suferă certare, se întărâtă, căci gândesc şi zic întru sine: „Eu sunt atât de chibzuit şi priceput; trebuie eu să sufăr nişte astfel de imputări de la acest om?”. Ei nu gândesc că tocmai cu aceste cuvinte dau mărturie de cea mai mare lipsă de minte. Sfânta Scriptură zice: „Dacă vezi un om care se crede înţelept în ochii lui, să nădăjduieşti mai mult de la un nebun decât de la el” (Pilde 26, 12).

Tocmai de aceea zice încă şi Sfântul Apostol Pavel: „Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi” (Romani 12, 16). Oricât de înţelept ai fi, oricât de mare pricepere ai avea, totuşi eşti om şi ai trebuinţă de un sfat bun. Numai Unul Dumnezeu nu are trebuinţă de sfat, şi numai despre Dânsul zice Apostolul: „Cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11, 34).

Noi, oamenii, însă, de am fi de o mie de ori mai înţelepţi, totuşi, încă de o mie de ori am merita certare, căci stricăciunea firii noastre pururea se arată, înţeleptul Sirah zice: „Nu poate desăvârşirea să fie întru oameni”. Pentru ce? „Pentru că nu este nemuritor fiul omului”. „Ce este mai luminos decât soarele”, zice el mai departe, „Şi totuşi el se întunecă” (Sirah 17, 25-26). Precum şi această strălucită lumină şi razele cele luminoase uneori se întunecă, aşa şi priceperea noastră, chiar când se pare a scânteia în toată strălucirea sa cea de amiază, se întunecă prin neajungere.

Adeseori se întâmplă că un înţelept nu vede ceea ce trebuia să vadă, ci, dimpotrivă, un altul, care stă mult mai jos, mai repede observă unele lucruri. Şi aceasta se întâmplă pentru ca cel înţelept să nu se mândrească, iar cel mai neînsemnat să nu se creadă nenorocit.

Aşadar, este o mare faptă bună, un mare bine, când cineva poate suferi certarea, precum, pe de altă parte, este un folos slăvit, a putea certa cineva pe fraţii săi într-un chip drept şi plin de dragoste, căci aceasta este una dintre cele mai însemnate datorii pe care le avem către aproapele nostru.

Vrei să ştii că, oricât de înţelept şi priceput, şi oricât de îmbunătăţit ai fi tu, totuşi, de-a pururea ai trebuinţă de un sfetnic şi de un prieten care să te îndrepte şi să te dojenească? Atunci ascultă o istorie din Vechiul Testament.

Nimeni nu se putea asemăna cu Moise. El era, zice Sfânta Scriptură, „om blând foarte, mai mult decât toţi oamenii cei ce sunt pe pământ” (Numerii 12, 3), era prieten al lui Dumnezeu, era foarte procopsit în ştiinţele lumeşti şi, pe lângă aceasta, plin de înţelepciunea cea duhovnicească, ba încă, precum se zice în Faptele Apostolilor, el era „învăţat întru toată înţelepciunea egiptenilor” (Fapte 7, 22).

Vezi cât era el de înţelept întru toate lucrurile? Şi istoria apostolilor zice despre dânsul mai departe: „Şi era puternic în cuvinte şi în fapte” (Fapte 7, 22). Mai ascultă încă şi o altă mărturie despre aceasta. Sfânta Scriptură zice despre Moise: „Şi mai mult nu s-a sculat prooroc în Israil ca Moise, cu care să fi vorbit Dumnezeu faţă către faţă” (Deuteronomul 34, 10).

Ce dovadă mai mare poţi să doreşti tu despre însemnătatea lui?

El era, aşadar, bine învăţat, atât întru înţelepciunea egiptenilor, cât şi întru înţelepciunea poporului lui Dumnezeu; era puternic în cuvânt şi în faptă şi domnea peste făptură, căci el era prieten al Stăpânului tuturor făpturilor. El a scos din Egipt un popor aşa de mare, a despărţit marea şi iarăşi a împreunat-o. Atunci s-a văzut o minune neauzită. Atunci pentru întâia dată a văzut soarele că marea nu se trecea cu corabia, ci cu picioarele uscate. Nu corăbii şi vâsle se vedeau acum în mare, ci cai şi trăsuri.

Şi cu toate acestea, înţeleptul acesta, Moise, cel puternic în cuvânt şi în faptă, acest prieten al lui Dumnezeu, acest domnitor al firii, acest mare făcător de minuni nu observă un lucru, pe care însă foarte mulţi oameni îl văd. Socrul său, un om străin şi foarte mic în asemănare cu dânsul, a văzut aceasta, şi i-a întors luarea aminte la ceea ce el scăpase din vedere. Ce era oare aceasta?

Luaţi aminte ca să cunoaşteţi ca fiecare om are trebuinţă de sfat, chiar de ar fi aşa de însemnat ca Moise, şi că adeseori ceea ce nu văd oamenii cei mari şi vrednici de mirare, de multe ori văd cei neînsemnaţi şi mici.

După ce Moise ieşise din Egipt şi se oprise în pustie, îl împresurau cei şase sute de mii de oameni, şi Moise singur trebuia să pună la cale toate jeluirile şi certurile ce se iscau între dânşii. Aceasta văzând-o socrul său Ietro, şi măcar că el altmintrelea era un om neiscusit, neştiutor de legi şi de tocmelile statului, totuşi a băgat de seamă că aici Moise face o greşeală, şi a îndreptat pe Moise cel atât de dibaci şi înţelept, pe prietenul lui Dumnezeu. El a zis către dânsul: „Pentru ce şezi tu singur, si tot poporul stă înaintea ta de dimineaţă până seara?… Nu faci bine lucrul acesta. Căci te vei prăpădi si tu si poporul acesta, care este cu tine. Greu este ţie lucrul acestea, nu-l vei putea face tu singur” (Ieşirea 18, 14, 17- 18). El a însoţit sfatul său de o dojana.

Moise însă nu s-a supărat de aceasta, ci acest bărbat înţelept şi dibaci, acest prieten al lui Dumnezeu, acest domnitor peste miriade, a primit povaţa prieteneşte. Nici mulţimea minunilor ce săvârşise el, nici mărimea puterii sale nu l-au îngâmfat; el nu s-a ruşinat că a primit povaţa în faţa a tot poporul. Mai vârtos gândea el că de ar fi făcut încă pe atâtea minuni, totuşi, el pururea poartă în sine firea omenească cea stricăcioasă, căreia atât de multe lucruri îi rămân necunoscute. De aceea a primit el aşa de bine sfatul şi dojana lui Ietro.
Dimpotrivă, mulţi voiesc a se lipsi de folosul ce le-ar aduce un sfat bun, numai ca să nu pară că ei ar avea trebuinţă de sfatul cuiva. Ei voiesc mai bucuroşi a rămâne întru neştiinţă, decât a învăţa ceva de la alţii, şi nu socotesc că nu învăţarea de la alţii, ci neştiinţa este ruşine.

De asemenea, nu trebuie să ne ruşinăm când suntem dojeniţi, ci numai atunci să ne ruşinăm când nu părăsim greşelile noastre. Un om mare şi înţelept poate totuşi să greşească într-un punct, în care nimereşte altul mai mic. Moise ştia aceasta, şi de aceea a primit el cu atâta bunăvoinţă sfaturile.

Acest sfat se cuprindea în aceea că Ietro a zis: „Alege-ţi bărbaţi puternici şi îi pune mai mari peste mie, şi mai mari peste sută, şi mai mari peste cincizeci, şi mai mari peste zece, şi să judece poporul în tot ceasul; iar lucrul cel mare să-l aducă la tine, iar judeţele cele mici să le judece ei” (Ieşirea 18, 21-22).

Moise a ascultat acest sfat fără a se ruşina şi a roşi, nu l-a jignit, că supuşii lui erau martori la dojana ce primise, şi n-a zis întru sine: „Supuşii mei mă vor nesocoti, văzând că eu, povăţuitorul lor, trebuie să învăţ de la altul ce este de făcut”.

Mai vârtos el a ascultat acest sfat şi l-a împlinit, şi pentru aceea nu s-a ruşinat nici de contemporanii săi, nici de urmaşi. Ba încă el însuşi, ca şi cum ar fi fost aceasta pentru dânsul o mare cinste, prin cărţile sale şi prin însemnările sale scripturistice a făcut cunoscut tuturor oamenilor din toate timpurile, până la venirea lui Hristos în ziua cea de pe urmă, adică la toată lumea, că el nu a văzut drept şi a învăţat de la socrul său ce trebuie să facă.

Noi, dimpotrivă, ne supărăm şi ne tulburăm când cineva ne ceartă şi numai în faţa unui singur om, şi ni se pare că ne-ar fi luat viaţa. Dar Moise nu făcea aşa. Măcar că mii şi iarăşi mii au auzit şi au văzut cum el fusese certat, totuşi el nu s-a ruşinat, ba încă nu s-a ruşinat nici de miliarde care au trăit după aceea, şi vor trăi până la sfârşitul lumii, ci propovăduieşte la toţi în fiecare zi greşeala sa, prin Sfânta Scriptură.

Dar pentru ce, oare, ne-a însemnat el aceasta prin scrisoare? Pentru ca să ne înveţe că niciodată nu trebuie să gândim despre noi înşine lucruri mari, chiar de am fi mai înţelepţi decât toţi, şi că nu trebuie să dispreţuim sfatul vreunuia din cei de aproape ai noştri, fie acela mai de jos decât toţi.

Dacă cineva îţi dă un sfat bun, primeşte-l, chiar de ţi l-ar fi dat sluga ta.

Dacă cineva îţi dă un sfat rău, nu-l urma, fie acest sfetnic cel mai însemnat om din lume. Căci nu trebuie a căuta la rangul sfetnicului, ci la firea şi însuşirea sfatului.

Aşadar, Moise a însemnat acea întâmplare pentru ca să ne înveţe că nimeni nu trebuie să se ruşineze de dojana, chiar dacă toată lumea ar fi de faţă la ea.

Într-adevăr, nu este puţină laudă, nu este o slavă mică şi nu este un slab semn de înţelepciune, când cineva poate suferi certarea cu mărime de suflet. Moise fie deci modelul nostru, căruia să-i râvnim întru aceasta. Amin.