Când Dumnezeu lasă să trăiască cel rău şi cel bun unul lângă altul, n-a dat pământ deosebit şi patrie deosebită nici păcătoşilor, nici drepţilor, ci mai vârtos i-a amestecat unii cu alţii, cu aceasta a făcut El ceva de mare folos.

Prin această amestecare cei cucernici mai mult se vor proslăvi, căci ei locuind în mijlocul celor ce-i împiedică de la fapta cea bună şi-i ademenesc la rău, totuşi năzuiesc la dreptate. „Trebuie să fie eresuri între noi, zice Apostolul, ca cei lămuriţi să se facă arătaţi între voi” (I Cor 11, 19). Aşadar Dumnezeu de aceia n-a stârpit pe cei răi din lume, pentru ca cei drepţi să lucească mai mult. Vezi tu ce folos?

Însă acest folos nu vine de la cei rai, ci de la vitejia celor buni. De aceia noi admirăm pe Noe nu numai că a fost drept şi desăvârşit, ci mai mult pentru că el a păstrat fapta cea bună a sa într-o vreme atat de pierdută şi necucernică, intr-o vreme in care nimenea nu-i da lui pildă de faptă bună, ci mai mult, toţi îl indemnau la necucernicie. El a mers tocmai pe calea opusă şi asemenea unui călător curajos, care vedea că toată mulţimea merge pe o cale, el totuşi alege şi se îndreaptă pe alta singuratică. Pentru aceia zice despre dânsul Sfânta Scriptură nu doar că: „Noe era un om drept şi desăvârşit” ci adaugă „în timpurile sale” (Fac. VI, 9), care erau atât de răzvrătite şi stricate, şi în care nu aflai faptă bună nicăieri.

Aşadar cei cucernici trag de la cei păcătoşi folosul pomenit, şi asemenea copacilor care fiind clătiţi de vânturi puternice, se fac mai tari.

Dar şi păcătoşii au folos pentru ei, din amestecarea cu cei cucernici. Ei trebuie să se teamă, să se ruşineze, să se roşeasca de dânşii, şi chiar dacă nu ănceteaza de a mai face păcatul, totusi ei îl fac mai mult în ascuns. Este şi aceasta un merit mare când un păcătos pierde curajul de a mai face păcatul la vederea tuturor. Purtarea celor cucernici este pentru cel păcătos un prielnic pârâş al răutăţii sale. „Chiar vederea lui ne cade greu”, zic cei păcătoşi despre cel drept (Înţelep. II, 15). Este un început bun de îndreptare chiar şi acesta, că păcătosul nu se simte bine la vederea celui drept. Conştiinţa păcătosului se înfiorează şi se trezeşte la vederea celui cucernic, şi aceasta îl împiedică foarte mult a mai face păcatul.

Vezi ce folos au cei cucernici de la cei păcătoşi, şi păcătoşii de la cei cucernici? De aceia nu a separat Dumnezeu unii de altii, ci i-a lăsat amestecaţi.

Această amestecare mai are şi alt folos. Păcătoşii aruncă cu mare uşurinţă vinovăţia răutăţii lor asupra lui Dumnezeu şi zic: noi nu putem fi altfel, firea omenească este prea slabă. Deci pentru a le arăa ca nu este aş, Dumnezeu lasăpe cei cucernici a locui la un lc cu cei păcătoşi, pune sluga către slugă, pentru ca cei cucernici să judece pe cei păcătoşi, şi ca păcătoşii să nu mai aibă nici un pretext de a învinovăţi pe Dumnezeu. Aşadar când un om trăieşte în necurăţie şi voieşte a se dezvinovăţi cu slăbiciunea firii omeneşti, aratăi um om care trăieşte în curăţie, de este vreun răpitor şi lacom şi asupreşte pe alţii arată-i pe unul darnic care face multă milostenie. De este unul plin de ură şi pizmă aratăi pe altul care este slobod de această patimă. De se lasă unul stăpânit de mânie, arată-i un vecin care ştie a se stăpâni pe sine. Nu este destul ca unor astfel de oameni să le aducă cineva pilde din istoria trecutului ci trebuie să le arate fapte din timpul de faţă, şi prin darul lui Dumnezeu, şi în vremea zilelor noastre sunt multe exemple de cucernicie. Deci cine nu voieşte să creadă că Iov a fost atât de răbdător precum zice Sfânta Scriptură, aratăi un comtemporan, care-i asemenea cu Iov în fapta bună şi zii: tu eşti o slugă ca şi acesta, eşti un om ca şi dânsul, locuieşte pe acelaşi pământ şi sub acelaşi cer şi gustă asemenea hrană ca şi dânsul, pentru ce tu trăieşti în pîcat, iar acela intru dreptate?

Vezi, această dovedire este una din cauzele pentru care Dumnezeu lasă pe păcătoşi şi pe cei drepţi de a trăi unii lângă alţii.

În sfârşit Dumnezeu nu a despărţit pe cei cucernici şi pe cei păcătoşi unii de alţii, pentru că cei dintâi să atragă pe cei din urmă şi să-i întoarcă la fapta cea bună.

Ascultă numai ce a zis Hristos către ucenicii Săi: „Asemenea este Împărăţia cerurilor aluatului pe care luându-l, o femeie l-a amestecat cu trei măsuri de făină până a dospit toată” (Mat. 13, 33). Deci cei cucernici au în lume puterea aluatului, aşa că ei pot să-i îndrepte pe cei păcătoşi şi să-i facă asemenea lor. Să nu zici că cei cucernici sunt puţini că şi aluatul era puţin. Aceasta nu a fost nici o piedică şi mai mult aluatul cel puţin ce a pătruns toată frământătura şi prin propria lui puterea a făcut-o asemenea lui, adică acru. Aşa şi puterea celor cucernici nu se reazimă pe mărimea numărului lor ci tăria vine chiar de la Duhul Sfânt.

Apostolii au fost doisprezece. Vezi cât de puţin aluat? Şi toată lumea era în necredinţă. Vezi ce grămadă mare şi totuşi cei doisprezece Apostolii au întors toată lumea.

Aşadar, Dumnezeu a îngaduit pe cei cucernici şi pe cei păcătoşi unii lângă alţii, pentru ca ei, precum din fire sunt asemenea unii cu alţii, să fie asemenea unii cu alţii în fapta cea bună. Aceasta ne ajută şi foloseşte la mântuirea noastră. Amin.