Hristos zice că ceea ce se întâmplă cu grăuntele de muştar, se întâmplă şi cu propovăduirea Evangheliei. Ucenicii Lui erau cei mai slabi dintre toţi, cei mai mici dintre toţi, dar, totuşi, lucrând în ei o putere mare, Evanghelia s-a propovăduit în toată lumea.

La pilda grăuntelui de muştar, Domnul adaugă încă şi pe cea a aluatului, pe care l-a luat femeia şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce a dospit. Adică, precum aluatul dospeşte o cantitate mare de făină, aşa Apostolii, zice El, vor întoarce toată lumea.

Şi vezi înţelepciunea Lui! El alege pilde de la fire spre a arăta că, precum acelea se fac, adică creşterea grăuntelui de muştar şi dospirea întregii frământături, tot aşa va fi şi cu propovăduirea Evangheliei la toată lumea. Nici unul dintre Apostoli nu putea să-I stea împotrivă şi să-I zică: „Ce vom putea noi, doisprezece, aruncându-ne într-o aşa mare mulţime?”. Hristos le spune că tocmai prin aceea puterea lor va străluci mai mult, că ei, amestecându-se cu o mulţime aşa de mare, nu se vor nimici. Precum aluatul dospeşte frământătura atunci când se apropie de făină, şi nu numai că se apropie, ci se şi amestecă cu ea, aşa şi voi, atunci veţi birui pe vrăjmaşii voştri, când vă veţi amesteca şi vă veţi topi cu dânşii [adică: îi veţi ierta şi îi veţi iubi].

Şi precum aluatul, deşi se ascunde în făină, nu piere acolo, ci în curând face totul asemenea lui, în acelaşi chip va fi şi cu propovăduirea Evangheliei. „Aşadar nu vă temeţi - voieşte să zică Hristos -, căci Eu, deşi v-am spus mai înainte că veţi trece prin multe necazuri, totuşi veţi birui şi veţi străluci”.

Nu te mira că Domnul, vorbind despre împărăţia cerului, a întrebuinţat pilda grăuntelui de muştar şi a aluatului, căci El vorbea către oameni neînvăţaţi, care prin acest chip de învăţătură se înţelepţeau.

Iar cei necredincioşi trebuie să recunoască acum puterea lui Hristos, văzând că, în adevăr, aşa s-a făcut, precum El a spus. Ei trebuie să-L cinstească pentru două pricini: Pentru că a spus mai înainte, şi a împlinit El însuşi.

Încă şi astăzi amestecă pe adevăraţii Săi ucenici în mulţimea cea mare a lumii, pentru ca aceştia să împartăşească şi altora cunoştinţele lor cele mai bune.

Nu vă tânguiţi că numărul vostru este prea mic, căci puterea cuvintelor cucernice este mare, iar ceea ce o dată a dospit va sluji iarăşi de aluat pentru alţii. Şi precum scânteia, aprinzând lemnul, îndată se face o flacără mare, şi prin aceasta aprinde şi altele, aşa se întâmplă şi cu vorba cea cucernică, sau predica.

Dar pentru ce Hristos n-a întrebuinţat pilda focului, ci a aluatului? Focul nu lucrează totul prin sine, ci prin mijlocirea lemnului aprins; aici, însă, aluatul lucrează totul prin sine. Iar dacă doisprezece bărbaţi au învăţat toată lumea, gândeşte ce mare vinovăţie avem noi, credincioşii, care, fiind aşa de mulţi, nu putem aduce la calea cea dreaptă pe ceilalţi, pe cei necredincioşi, care stau încă afară. Şi noi putem fi aluat pentru mii de oameni.

Dar vei zice tu: „Aceia erau Apostoli!”. Şi apoi, ce? Oare, ei nu erau de aceeaşi fire ca şi tine? Nu petreceau şi ei în cetăţi? Nu mâncau şi ei ca noi? Nu lucrau şi ei cu mâinile lor? Oare, ei erau îngeri şi au fost pogorâţi din cer?

Dar zici tu: „Ei puteau săvârşi minuni!”. Dar nu minunile i-au făcut pe dânşii aşa de vrednici de mirare! Şi până când ne vom sluji de minunile lor, spre a acoperi propria noastră uşurătate a minţii? Iată, sunt o mulţime de sfinţi care n-au strălucit prin minuni. Dimpotrivă, sunt unii care izgoneau pe demoni, dar au căzut în păcat şi nu au fost cinstiţi, ci, dimpotrivă, au fost pedepsiţi.

Dar, oare, ce lucruri atât de mari au făcut Apostolii? Au nesocotit toate comorile pământeşti, n-au căutat slavă şi s-au lepădat de toate cele vremelnice. Dacă n-ar fi făcut acestea, ci ar fi fost robi ai poftelor, atunci chiar de ar fi sculat mii de morţi, totuşi nimic nu ar fi folosit. Mai mult, ar fi fost socotiţi ca nişte amăgitori. Viaţa cea dreaptă este cea care străluceşte peste toate şi atrage harul Sfântului Duh.

Ce minuni a săvârşit Ioan Botezătorul de a câştigat atâtea cetăţi? Cum că el n-a săvârşit nici o minune, ne spune Evanghelistul Ioan în cuvintele: „Şi mulţi veneau la El şi ziceau: Ioan nu a făcut nici o minune, dar toate câte a zis Ioan pentru Acesta au fost adevărate” (Ioan 10, 41).

Şi prin ce, oare, Ilie se făcuse vrednic de mirare? Negreşit, prin îndrăzneala lui înaintea împăratului; negreşit, prin râvna lui pentru Dumnezeu; negreşit, prin sărăcia lui, prin cojocul lui, prin peştera lui, căci el, după aceea, a făcut minuni.

Şi pentru care minune s-a uimit diavolul de Iov? Acesta n-a arătat nici o minune, ci o viaţă strălucită de fapta bună şi o răbdare mai tare decât oţelul.

Ce morţi au înviat, oare, Avraam, Isaac şi Iacob? Ce leproşi au curăţit? Ba încă minunile par a vătăma, dacă nu sunt unite cu privegherea şi cu smerenia.

Şi când Hristos a dat povăţuiri ucenicilor Săi, nu le-a zis: „Faceţi minuni, ca să le vadă oamenii”, ci le-a zis: „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Încă şi lui Petru, El nu i-a zis: „De Mă iubeşti, fă minuni”, ci: „Paşte oile Mele” (Ioan 21, 15). Şi pentru ce, Hristos, cu deosebire, îl alese pe dânsul, pe Iacov şi pe Ioan? Poate pentru minunile lor? O, nu! Toţi Apostolii curăţau leproşi, înviau morţi, şi toţi dobândiseră de la Dânsul aceeaşi putere. Aşadar, pentru ce aceşti trei erau deosebiţi? Pentru iscusinţa sufletului lor.

Vezi că mai mult decât toate este de trebuinţă viaţa îmbunătăţită şi dovada prin fapte, căci: „Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe dânşii” (Matei 7, 16).

Dacă te-ar lăsa cineva să alegi: sau morţi să înviezi în numele lui Iisus, sau să mori pentru numele Lui, tu ce ai alege? Negreşit aceasta din urmă, căci este o faptă mântuitoare, iar cealaltă este doar o minune. Şi dacă cineva te-ar lăsa să alegi între puterea de a preface fânul în aur şi puterea de a socoti toate bogăţiile ca pe fân, nu ai alege, oare, pe aceasta din urmă? Negreşit, numai aceasta ar câştiga pe oameni. Dacă ei te-ar vedea făcând aur din fân, ar creşte numai lăcomia lor de avere, şi toţi ar vrea să înveţe acel meşteşug, ca Simon Magul (Fapte 8, 19); iar dacă te-ar vedea dispreţuind bogăţiile, repede s-ar slobozi şi ei de boala lăcomiei lor.

Vezi că vieţuirea valorează mult şi este un propovăduitor vorbăreţ? Când zic vieţuirea, nu înţeleg că cineva trebuie să trăiască în sac şi în cenuşă, ci înţeleg nesocotirea comorilor pământeşti, iubirea aproapelui, milostenia, hrănirea celor flămânzi, biruirea mâniei, lepădarea de slava deşartă, alungarea pizmei. Hristos zice lămurit: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29).

Aşadar, dacă tu vrei să te asemeni Apostolilor, nimic nu te opreşte. Nu ai nevoie de darul minunilor. Dacă ai nimicit păcatul din tine, dacă ai sfărâmat puterea satanei, ai călcat pe capul lui, ai slăbit puterea lui, i-ai împrăştiat oastea, atunci ai săvârşit cea mai mare minune. Prin aceasta s-au făcut mari şi Apostolii, precum spune Petru: „Noi am lăsat toate, şi am urmat Ţie” (Matei 19, 27). Întru aceasta să urmăm şi noi lor, să ne lepădăm de cele vremelnice, să ne dăruim lui Hristos, pentru ca noi, împreună cu Apostolii, să ne facem părtaşi vieţii veşnice, prin harul şi bunătatea lui Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.