În anul 1945, terminându-se războiul, Academia Teologică din Caransebeș revenea la viață. În anul întâi eram înscriși peste 30 de studenți. În ceilalți ani erau mai puțini, doar cei ce putuseră, în concedii sau scăpați de pe front, să-și dea examenele.

Din nou, după atâția ani de lipsă, dinspre internat, duminica, plecau teologii în rând la catedrală ca să primească pe vlădica Veniamin și apoi să cânte sau să stea lângă tronul arhieresc. Chiar și prin acest simplu fapt, orașul trăia un sentiment de împlinire. Nu se uitau oamenii că bieții studenți nu erau îmbrăcați în costum negru și cu vestă preoțească. La unii se vedeau chiar și haine militare văpsite. Ca după război.

La cursuri noi simțeam că facem un lucru important. Îl făceam cu toată seriozitatea. Ne străduiam să ținem pasul cu scrisul după dictarea părintelui profesor Cotoșman. La Noul Testament ne era mai ușor, pentru că doar îl ascultam pe părintele Zeno Munteanu și știam de la cei mai mari că este indulgent la examene.

La internat răsunau coridoarele de exercițiile noastre de a învăța cântarea bisericească, dificilă mai ales pentru cei ce erau obișnuiți cu psaltica. Cred că și vecinii internatului au învățat să cânte „Doamne, strigat-am...” pe glasul întâi din cât l-am repetat noi până la Crăciun.

Împreună cu un coleg și consătean, Nicolae Voin, ne-am luat sarcina de a reface inventarul bibliotecii studenților. Am verificat carte cu carte, le-am numerotat, am mai cumpărat altele, am primit reviste de la alte eparhii.

În toate trăiam intens, de ce să nu recunosc, mândri, viața de student.

Și totuși, un nor sumbru și greu ca plumbul venea dinspre Răsărit, aducând o amenințare peste țara noastră, peste noi.

Colegii mai mari spuneau ce au văzut în Rusia, unde au fost pe front: biserici dărâmate, sate fără preoți, oseminte de oameni uciși și aruncați în gropi comune. Auzisem și despre miile de ofițeri polonezi uciși. La noi vedeam lucruri de groază și ne puteam aștepta și la mai rău.

În primăvară, când învățam de zor pentru exemene, ne vine vestea de la Cluj că studenții, revoltați de amestecul noii puteri de stat în viața universitară, au hotărât să nu se mai prezinte la examene. Au chemat să se solidarizeze și celelalte universități. Ne simțeam datori să ne alăturăm și noi. Doar doi dintre colegii noștri s-au prezentat în primăvară la examen. Ceilalți le-am luat toamna.

Au urmat apoi probleme mai grave.

De câteva luni se punea prin presă întrebarea: Poate un preot să facă politică? Când Vâșinski, după ce a impus un guvern străin de interesele țării, a ieșit trântind ușa de la Palatul Regal, încât a sărit tencuiala de pe perete, când părinții noștri trebuiau să dea tot ce câștigau, când noi căram la internat cu greu alimentele necesare, când Biserica și credința începuseră a fi batjocorite, studenții ar fi răspuns revoltați: Poate un viitor preot să nu facă politică?

Despre necazurile românilor li s-a vorbit celor din Apus (ca și când ei nu ar fi știut), dar li s-a răspuns: Vor veni alegeri și veți hotărî singuri drumul pe care veți merge. Tot poporul și-a pus atunci nădejdea în alegeri. Cu câteva zile înainte de 19 noiembrie, a venit un ordin de la Rectorat ca studenții să rămână la cursuri în toate zilele. Noi am plecat, însă, spre satele noastre, ca să nu se piardă vreun vot și să se diminueze șansele de-a evita înrobirea. La înapoiere am fost supuși unei anchete, pe care o așteptam. Ceea ce nu așteptam a fost rezultatul alegerilor.

Ce va urma, întrevedeam. Aveam încă o dată de ales.

Eram în anul doi și deja ne-am împuținat. Câți aveam să rămânem până la sfârșit?

În anul trei, pe lângă morală, aveam de studiat Teologia fundamentală. Citisem deja în anii precedenți Teologia fundamentală a părintelui Rezuș, dar dânsul nu mai era în Caransebeș. Făceam cursul cu părintele diacon Corneanu.

De atunci preferam, fără temeinică justificare, termenul de „apologetică” și înțelegeam prin cuvânt nu numai adunarea și folosirea unor arme pentru apărarea credinței noastre în fața necredincioșilor, ci o scoatere în evidență a frumuseților religiei noastre. Mi se părea că apologetica ia aspectul unei meditații, a unei contemplații, a unei uimiri în fața Tainelor descoperite de Dumnezeu minții noastre.

Nu o luptă, ci o întărire căutam în cursul respectiv.

De aceea, am primit cu bucurie fragmentele ce ni s-au dat din apologiile scriitorilor creștini din epoca de aur a Bisericii. Acum, după atâția ani, răsfoind printre hârtiile scrise în acea perioadă, am recitit cu plăcere ce am reținut din Minucius Felix, din Octavius. Apoi am fost inițiați în disputa ce începea între știință și credință.

Abia am terminat anul și am aflat vestea desființării Academiei Teologice din Caransebeș.

Academia NOASTRĂ nu va mai fi!

Noi, studenții, nici măcar terminând lucrul început, ne-am văzut scoși din rostul nostru.

Numai cine a fost scos din casă, după ce ușa s-a închis în urma lui și el a rămas afară, își poate închipui ce am simțit noi când ni s-a închis școala și ni se părea că auzim strigătele dușmănoase: Stricați-o, stricați-o până la temelii!

În aceeași vară, noul Patriarh al României, Iustinian, a trecut prin Caransebeș și, dornic de a cunoaște pe Întâistătătorul Bisericii, am fost să-l văd. Vorbind despre Păstorul cel Bun și oaia rătăcită, a arătat cu mâna cum pune pe umeri oaia găsită cu un gest ce atunci mi se părea că îl exprimă. Era un gest hotărât. Mai târziu s-a dovedit, astfel, în conducerea Bisericii printre atâtea greutăți.

Până în toamnă situația continuării studiilor noastre s-a rezolvat. Au rămas trei facultăți de Teologie. Noi însă și profesorii noștri am fost despărțiți. Facultatea am terminat-o la Sibiu, dar am rămas legat sufletește de Academia din Caransebeș.

„De te voi uita, Ierusalime!...”

Din zbuciumul plin de viață al Academiei noastre a înfrunzit întâi școala de cântăreți, apoi a crescut ramura Seminarului Teologic.

Cu voia lui Dumnezeu am văzut ridicându-se și un așezământ de grad universitar ca astfel „feștila fumegândă să nu se stingă”.