I. Introducere


Monahismul (din termenul grec: μοναχος— care înseamnă persoană singură, însingurată) este vechea practică a creştinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup şi suflet unei vieţi conforme cu Evanghelia urmărind unirea cu Iisus Hristos. Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă, theosis), lucrare la care sunt chemaţi toţi creştinii.


Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee care apare peste tot în scrierile ortodoxe, ca de exemplu în Filocalie, o carte care cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un monah (călugăr) sau o monahie (călugăriţă, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci şi sfaturile evanghelice "voturile" sau jurămintele monahale ale sărăciei, castităţii, curăţiei, statorniciei şi ascultării. Cuvintele lui Hristos pe care se bazează acest fel de viaţă sunt: "Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este".


Monahismul îşi află începuturile în primele secole de închegare şi de răspândire a creştinismului. Sufletul omului credincios însetează necontenit după depăşirea de sine, după dobândirea unei vieţuiri asemenea îngerilor. El doreşte fericirea sa şi fericirea semenilor săi, prin permanenta aspiraţie către starea de desăvârşire şi de apropiere de Dumnezeu.


Credincioşii care au însetat după dobândirea acestei stări au găsit temeiuri în urcuşurile cele duhovniceşti, chiar în viaţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos. Ei au văzut în viaţa Sa smerita şi „fără de păcat” (II Petru 2, 22), în mila Sa plină de duioşie faţă de oamenii timpului Său, pe care i-a slujit, mângâindu- I şi ajutându- I cu dragoste de părinte şi de frate, în „ascultarea Sa până la moarte”, (Filip. 2, 8), cel mai preţios dreptar duhovnicesc.


Viaţa de neprihănire a celui mai iubit dintre apostolii Domnului, Sf. Evanghelist Ioan, asprimea vieţii pustniceşti a Sf. Prooroc Ioan, Botezătorul Domnului, truditoarea muncă manuală a Sf. Apostol Pavel, „lucrător de corturi din Tarsul Ciliciei” (Fapte, 18, 3), au fost tot atâtea îndemnuri vii pentru cei care doreau să prisosească şi să meargă pe calea de aur în râvna lor sfântă de a „urma pe Domnul” (Matei, 16, 24).


Din dorul acesta dumnezeiesc, foarte mulţi credincioşi creştini îmbunătăţiţi se depărtau de lume, retrăgându-se prin locuri mai liniştite, renunţând la viaţa de familie şi la bunurile materiale punând început „noii vieţuiri singuratice”, sârguindu-se în muncă şi rugăciune neîncetată şi supunându-se cârmuirii duhovniceşti a unuia dintre ei, mai iscusit în nevoinţă.


Astfel, monahii sunt isihaşti angajaţi în lupta duhovnicească pe calea despătimirii (καθαρσις), contemplaţiei (θεωρια) şi îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu (θεωσις), prin rugăciune, Sf. Taine şi ascultare. Deşi primele forme de monahism au fost de tip eremitic şi anahoretic, mai ales în deşerturile din Egipt, Siria sau Ţara Sfântă; relativ repede deja din secolul al IV-lea în jurul unor mari părinţi duhovniceşti se strâng mai mulţi ucenici.


Chilia bătrânului –avvă- este lărgită, şi ea devine o mică mănăstire, cu viaţă de obşte sau semi -anahoretică. Astfel Isaia Pusnicul trăia cu 12 ucenici în jurul său, formând o mică mănăstire. La fel, Sf. Antonie cel Mare deşi a trăit tot timpul ca anahoret, după ce s-a mutat în Muntele Pispir, cobora din când în când să-i vadă pe fraţii care trăiau în mănăstire lângă Marea Roşie.


Monahismul este deci continuarea, fără alterare a credinţei primitive. Noi regăsim în viaţa Sf. Antonie chiar această semnificaţie: ”Mergând la biserică, după obiceiul său, el gândea în sinea lui, medita mergând cum Apostolii părăsiră totul pentru a urma pe Domnul, cum după Faptele Apostolilor, credincioşii vindeau bunurile lor, aduceau preţul de pe ele, îl puneau la picioarele apostolilor” (Viaţa lui Antonie 2).


Flacăra aprinsă în inima lui Antonie era continuarea focului depus în inima Bisericii din ziua Cincizecimii. Monahismul nu este original decât în măsura în care este efectul acestui foc de neatins al Duhului Sfânt, care a pus pe primi creştini, în ziua Cincizecimii, să părăsească lumea pentru a forma prima Biserică, apoi a reînceput să ardă cu flăcări epoca martirilor, pentru a vădi puterea credinţei Bisericii şi care după aceea s-a fixat în viaţa călugărilor pentru a reînsufleţi inima Bisericii de fervoarea (entuziasmul, zel) credinţei primare fondată pe jertfa de sine şi pe renunţarea totală la lume.


Viaţa monastică este deci ultima formă luată de mărturisirea credinţei creştine, pusă de Duhul Sfânt în inima Bisericii. Ea nu este nici o doctrină particulară a creştinismului, nici o treaptă de perfecţiune în credinţă, ci o imagine vie a mărturisirii creştine care rememorează sau reprezintă premisele credinţei ca răspuns la coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când toţi părăseau bunurile lor, legăturile lor de rudenie şi casa lor pentru a se uni cu apostolii, după învăţătura Domnului.


Viaţa monastică reprezintă sau rememorează de asemenea demersul credinţei martirilor, când a trebuit să mărturisească pentru Hristos care şi-a dus crucea şi a suferit moarte în faţa lumii întregi. Viaţa monastică este o mărturie vie a credinţei arzătoare; ea reproduce fidel credinţa şi viaţa Bisericii primare. Ea este un model concret de viaţă creştină autentică, totalmente conformă cu poruncile evanghelice. Ea nu este un model superior, ci un model autentic.


De asemenea când noi vorbim de viaţa monastică, noi vorbim implicit de întreaga viaţă creştină autentică; şi când vorbim despre creştinismul adevărat, noi ne gândim la viaţa monastică ca una din realizările sale exemplare. În funcţie de tipul de viaţă monastică adoptat de călugări o mănăstire poate fi "de sine" sau "de obşte".


Într-o mănăstire de sine, uneori numită lavră, călugării duc o viaţă monastică semi- anahoretică, adică nu slujesc cu toţii împreună toate slujbele, nu mănâncă împreună la toate mesele, ci doar în duminici şi sărbători. Uneori, dacă în lavră sunt mai mulţi părinţi duhovniceşti, mai multe grupuri se formează în jurul lor.


Odată cu revigorarea monahismului ortodox în secolele IX-X, la Studion (Constantinopol), sub Sf. Teodor Studitul şi la Muntele Athos sub Atanasie Athonitul, această formă monastică a început a fi descurajată şi abandonată. În mănăstirile de obşte călugării fac toate în comun "de obşte": slujbele de la biserică, masa, lucrul şi toate cele necesare vieţii comunităţii. De aceea, mănăstirea de obşte se mai numeşte şi chinovie.


Dezvoltarea mănăstirilor ia un mare avânt cu Pahomie cel Mare şi ucenicul său Teodor Chinorviatul. Mănăstiri cu sute de vieţuitori se formează, viaţa lor este la fel de complexă cu cea a unui oraş sau sat creştin.


Leagănul din care a odrăslit acest fel de viaţă înaltă a fost Orientul Mijlociu, unde renumiţii începători ai vieţii monahale, cuvioşii părinţi, ca: Antonie cel Mare, Pahomie, Atanasie, Macarie, Ilarion şi alţii, încă din secolul al III-lea, au început să închege şi să statornicească reguli şi forme de vieţuire monahală.


Cel care a întocmit, în toate amănuntele şi temeinic edificiul spiritual al monahismului în două din operele sale: Reguli Mari şi Reguli Mici, a fost Sf. Vasile cel Mare. Acestea au constituit îndreptarul organizării instituţiei monahale atât în Răsărit, cât şi în Apus şi după acestea se conduce astăzi întreg monahismul ortodox.


Cu organizarea dată de Sf. Vasile cel Mare, monahismul s-a dezvoltat şi răspândit în toată lumea creştină, căpătând însă, cu vremea, unele deosebiri de formă specifice Bisericii de Răsărit sau celei de Apus.


II. Ce este mănăstirea
Conform statului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române art. 74: ”Mănăstirea este comunitatea de călugări sau călugăriţe care s-au hotărât în mod liber să-şi ducă viaţa în înfrânare, sărăcie de bună voie şi ascultare”, iar conducătorul ei canonic este chiriarhul locului (art.74 p. 4).


Nu trebuie să omitem faptul că după libertatea de manifestare a credinţei noastre, după anul 1990 ia avânt repunerea în patrimoniul Bisericii noastre a multor aşezăminte monahale care au fost închise sau desfinţate; unele la iniţiativa înalţilor ierarhi ai B.O.R., dar unele la iniţiativa unor oameni cu un mare potenţial financiar, fără a ţine seama de necesitatea acestora, doar pentru afirmare şi acest duh de stăpânire care se instaurează mai peste tot chiar şi în biserică.


Asistăm astăzi la o denaturare a ceea ce însemnează noţiunea de ctitor al unui aşezământ monahal. Cu multă uşurinţă acceptăm ofertele anumitor sponsori dornici de a-şi etala fie credinţa în văzul tuturor, fie că nu sun învăţaţi şi chiar nu doresc să ţină seama de prevederile Statului de organizare şi funcţionare a B.O.R., care prevede:


”În mănăstire, schit ori metoc date în folosinţă prin sfinţire, nici unui dintre ctitori, donatori şi binefăcători nu are vreun drept de proprietate, folosinţă sau amestec în conducerea administrativă şi viaţa spirituală a acestora” (art.75.p.3).


Potrivit statutului de funcţionare a B.O.R. în vigoare, nimeni dintre ctitori şi dintre cei care donează bani, mate¬riale, terenuri sau alte bunuri pentru înfiinţarea unui aşezământ monahal - după intrarea acestuia în circuitul normal de funcţionare - ori pentru bunul mers al acestuia, nu are nici un drept de proprietate sau amestec în adminis¬trarea şi viaţa spirituală ale aşezământului respectiv (Cf. Can.7 şi 8, Gangra; Can. 26, IV Ecumenic; Can. 11, VII Ecumenic; art. 175-180 din Statut).


Iarăşi, persoanele fizice şi juridice care au făcut donaţii, inclusiv terenuri, obiecte sau alte bunuri, nu mai pot pretinde returnarea acestora. De asemenea, celor ce ajută mănăstirile într-un fel sau altul, nu li se poate asigura spaţiu de cazare (găzduire), special repartizat, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.


Lipsa fondurilor din punct de vedere financiar de care trebuie să dispunem în vederea construirii unui ansamblu monahal ne face să acceptăm cu multă uşurinţă asemenea oferte din partea unor oameni care nu prea manifestă statutul de credincios practicant al Bisericii.


Iarăşi o lacună a vieţii monahale este că unele schituri sau mănăstiri îşi fac apariţia în urma deferitelor disensiuni dintre vieţuitori ai monahismului. Pentru aplanarea situaţiilor de acest gen, ierarhii eparhioţi oarecum sunt puşi în situaţia de a recunoaşte statutar o asemenea instituţie din cadrul Bisericii noastre.


III: Monahismul contemporan
În ziua de astăzi, viaţa la mănăstire a pierdut puţin din aura care exista la început. În perioada comunistă, pentru a nu fi închise definitiv, o parte din mănăstirile româneşti au fost transformate în case de oaspeţi. Călugării au fost împrăştiaţi prin lume şi sfătuiţi "prieteneşte" să se căsătorească, să-şi găsească un loc de muncă şi să renunţe la visele de mântuire. Cei îndărătnici au fost trimişi în închisori.


După 1990, viaţa monahală s-a reaşezat în făgaşurile fireşti. Au fost repopulate mănăstirile, la porţile cărora bat valuri de aspiranţi, în fiecare an. Dezamăgiţi de ale vieţii, scăpaţi de boli sau fugind de lume, cei ce aleg calea călugăriei nu sunt puţini.


Însă nenorocirea este că majoritatea au venit fără să-şi dea seama, fără să înţeleagă ce este viaţa monahală. Cei mai mulţi nu au fost animaţi de vocaţie monahală, cei mai mulţi au venit din motive absolut străine, crezând ca poate aici este un loc de azil, un loc de - hai să spunem - de trai roz. Sunt cei numiţi de către noi "trăistari" - pleacă şi colindă din mănăstire în mănăstire, fără să se aşeze undeva, fără să prindă rădăcină. De aceştia sunt pline mănăstirile noastre, din păcate.


E o adevărată inflaţie de călugări tineri şi fraţi tineri, trebuie să recunoaştem ei sunt fără această chemare spre viaţa liniştită, spre viaţa duhovnicească care presupune răbdare şi angajare în urcuşul vieţii spirituale. Aceşti colindători de mănăstiri şi schituri nu sunt pentru viaţa monahală. Ca şi în vechime. astăzi, viaţa monahală înseamnă, o renunţare la deşărtăciunile lumii acestea care „ca iarba va trece…şi se va usca”(Ps 89).


Noviciatul începe cu munca de jos. Doar cei ce se arată vrednici vor îmbrăca rasa călugăriei - după ani de ascultare şi nerăzvrătire. Fiecare mănăstire funcţionează după reguli stricte - totul se face după un anumit tipic şi cu binecuvântarea unui superior. Călugării şi călugăriţele trebuie să îşi asigure singuri traiul - muncesc la câmp, taie lemne, îşi zugrăvesc chiliile, pictează icoane şi împletesc cruciuliţe.


Simpla "înregimentare" în "armata lui Hristos" nu înseamnă un bilet sigur spre Rai, ci o încercare a tăriei credinţei; în aceste vremuri, nici timpul, nici însăşi voinţa fiecăruia în parte nu sunt de natură să faciliteze ceea ce numim noi viaţă duhovnicească adevărată; este foarte greu, pentru că sunt treburile de zi cu zi ale mănăstirii, care adesea ne acaparează aşa de mult, încât timpul pentru rugăciune uneori se mai scurtează. Se întâmplă ca "ora et labora" - roagă-te şi munceşte - să se transforme în "labora et ora" - munceşte şi roagă-te.


Însă acest "labora" pe care noi îl numim "ascultare" - dacă este făcută cu toată supunerea, dacă este făcută cu dragoste, cu bucurie - este egală ca valoare cu sfintele slujbe şi chiar mai mult decât atât. Sunt şi călugări care stau prin lume - au apartamente, au câte o căsuţă, stau acolo - nu e deloc bine, chiar dacă duc o viaţă foarte curată. Lumea este cu ispitele ei, cu atracţii, cu primejdiile, cu capcanele ei.


În fiecare mănăstire trebuie să existe mai întâi un program liturgic stabil la care trebuie să participe întreaga obşte inclusiv stareţul .Menţionăm faptul, conform statutului în vigoare că „prin delegaţie din partea chiriarhului, conducerea mănăstirii este asigurată de stareţul mănăstirii, a schitului de egumen iar a metocului de călugărul anume desemnat ca şi administrator.(art. 79, p.1).


Necesitatea unui program liturgic stabil face ca întreaga obşte să deprindă rânduielile tipiconale ale serviciului divin public. Susţinem cu tărie că acolo unde nu se are în de vedere a fi un program stabil de pravilă, acea mănăstire pierde din lucrarea de sfinţire a umanului, se îndepărtează de îndeletnicirea esenţială a călugărului de a fi un adevărat serafim ce iradiază lumina Duhului Sfânt şi transformă mănăstirea în aşa-zisa fermă agricolă.


Călugăr înseamnă chip frumos, chip duhovnicesc; el are altă activitate, alt veac, altă hrană, altă îmbrăcăminte şi altă muncă. El se numeşte purtător de haine negre, căci toată viaţa lui trebuie să fie în pocăinţă şi în resemnare. El se numeşte monah, adică singuratic, pentru că trebuie să fie veşnic fără griji şi singur, numai el cu Dumnezeu.


Sfinţii Părinţi, călugării din primele veacuri creştine, au fost creştini desăvârşiţi, plini de Duhul Sfânt. Ei au avut descoperiri de sus referitor la monahismul vremurilor de pe urmă şi au făcut referitor la acest subiect proorocii care se împlinesc sub ochii noştri.


Toate prezicerile părinţilor sunt de acord în a spune că monahii de la urmă vor duce o viaţă mănăstirească săracă, pentru că nu le vor fi acordate nici puterile psihice şi spirituale, nici belşugul harului de care se bucurau primi călugări, şi că îşi vor câştiga mântuirea cu mare greutate.


Într-o zi Sfinţii Părinţi din pustia Schetică vorbeau profetic referitor la neamul de pe urmă. “Ce-am făcut noi?”, se întrebau ei. Unul dintre ei, mare bătrân, avva Ishirion a răspuns: “Noi am împlinit poruncile lui Dumnezeu”. Ei l-au întrebat ce vor face cei ce vor după ei. Avva a răspuns: “Ei vor împlini pe jumătate ceea ce am făcut noi”. Apoi l-au întrebat din nou: “Şi ce vor face cei ce vor veni după ei?” Avva Ishirion a răspuns: “Ei nu vor împlini nici o lucrare călugărească, dar vor fi încercaţi de ispite, şi aceia dintre ei care vor stărui până la sfârşit vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri” .


Motivul principal pentru care necazurile sunt atât de chinuitoare pentru călugării de astăzi ţine de monahismul însuşi, şi stă înainte de toate în lipsa de formare duhovnicească. Această lipsă, greu de depistat, trebuie considerată ca cea mai mare nenorocire. Călugărul n-o poate sesiza imediat. Începătorul, plin de zel pentru nevoinţă şi mai puţin pentru cunoştinţe duhovniceşti, se mulţumeşte de obicei cu educaţia pe care o găseşte în mănăstire sau care vine de la sine.


Mult mai târziu, după un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi şi al scrierilor patristice, asceţii (şi dintre ei un număr mic) devin conştienţi încet, încet, că este de neapărată trebuinţă o formare duhovnicească pentru a înainta în viaţa călugărească; că formarea intelectuală, oricât de bogată şi splendidă ar fi în aparenţă, şi ori de ce apreciere s-ar bucura în lumea aceasta lovită de orbire, rămâne întunecată şi-i atrage în tenebre, în locaşul spiritelor căzute, pe cei ce i se dedică ei.


Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate. Apostaţii vor creşte numeric prin faptul că vor continua să se numească creştini, şi în aparenţă se vor purta ca atare, şi vor putea foarte uşor să-i persecute pe adevăraţii creştini; aceşti apostaţi îi vor înconjura pe creştinii adevăraţi cu nenumărate curse şi punând la cale maşinaţii pentru a-i sminti din calea mântuirii şi din dorinţa de a- L sluji pe Dumnezeu, cum spune Sfântul Tihon de Voronej şi Zadonsk.


Împlinirea poruncilor evanghelice a constituit şi continuă să constituie esenţa vieţii şi practicilor monahale. În orice loc şi în orice împrejurări, se găsesc suficiente condiţii favorabile pentru a practica nevoinţa călugărească însã călugăria presupune oameni de excepţie.


Spre a conştientiza valoarea monahismului dar şi cum trebuie să fie cel ce se dedică vieţii monastice, în continuare dau citire cuvântului rostit de părintele Arhimandrit Teofil Părăianu de la mănăstirea Sâmbăta de Sus, cuvânt extras dintr-o conferinţă în care făcea referire la viaţa călugărească: ” Călugăria este o viată mai presus de viaţa obişnuită. Nimeni nu este obligat să se călugărească însă, dacă se face călugăr, este obligat să fie călugăr! Părintele Arsenie Boca, avea o vorbă: "Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti".


În cazul acesta, un călugăr este sub nivelul omului obişnuit şi nu numai că este un improvizat, ci este un ratat. Şi sunt destul de mulţi călugări rataţi! De ce? Pentru că au început altfel decât ar fi trebuit să înceapă, pentru că au trăit altfel decât ar fi trebuit să trăiască, iar cineva care trăieşte oricum, ajunge orice şi oricum. Viaţa călugărească fiind o viaţă de excepţie, este şi superioară vieţii de familie, dar nu se poate spune că viaţa de familie nu are superioritatea ei!


Un călugăr trebuie să fie desprins de lumea aceasta, pe când un om cu viaţă de familie trebuie să fie şi în lumea aceasta. Să fie interesat şi de lucrurile veacului acestuia. Deosebirea dintre un călugăr şi un mirean este aceasta: un mirean, un om cu familie, pentru a se mântui, păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi îi ajunge să trăiască pe pământ cu gândul la cer.


Un călugăr trebuie să trăiască pe pământ ca în cer. Să-şi găsească timp cât mai mult pentru a sta în faţa lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisă pe masă, cu lumânarea aprinsă, cu candela... ci cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gândul la Dumnezeu” Arhim. Teofil Părăianu- Despre mănăstire şi călugări.


Pentru revigorarea monahismului şi ieşirea dintr-o oarecare criză dar şi pentru păstrarea tradiţiei Sfinţilor Părinţi, se poate organiza în mănăstiri la nivel de Eparhie aşa -zise cursuri de perfecţionare similare oarecum tocmai cu ceea ce s-a desfăşurat anul acesta în vară cu preoţii Eparhiei noastre. În sprijinul acestor demersuri există în Statutul pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R. articol ce prevede astfel de seminarii:” Cu aprobarea chiriarhului în mănăstiri se pot organiza cursuri religioase pentru îndrumarea duhovnicească a personalului monahal”( art.77, litera „b”).


Astfel de cursuri pot avea la început ca şi obiect studiul exegetic al Sfintei Scripturi, urmând a se aprofunda ulterior învăţăturile Sfinţilor Părinţi.


Părintele ieromonah Arsenie Boca în lucrarea ”Trepte spre vieţuirea în monahism” vorbind despre folosul citirii Sfintei Scripuri zice: ”Este Duhul lui Dumnezeu în cărţile Sf. Scripturi, de aceea citirea ei zideşte duhovniceşte. Dar şi pentru aceasta trebuie puţină preocupare. Mai întâi trebuie învăţată această carte a lui Dumnezeu către oameni, adică înţeleasă în rostul ei de revelaţie, înţeleasă în cadrul ei istoric, în sforţarea ei de a menţine în conştiinţa poporului ales aşteptarea descoperirii desăvârşite în Iisus Hristos. Valoarea spirituală a Scripturii nu se pierde în istoria pe care o cuprinde.


Monahismul se confruntă cu probleme încă de la începuturi. E adevărat că, în ultima vreme, astfel de probleme s-au înmulţit considerabil. De sute de ani, părinţii cu viaţă sfântă au vorbit despre scăderile monahilor. În Paterice găsim destule exemple cu monahi care au părăsit calea mântuirii. Haina călugărească nu este un paşaport pentru rai. În Patericul Lavrei Pecerska se face referire la doi oameni care au murit: unul îmbrăcase haina monahală, dar cu nevrednicie; celălalt murise înainte de a fi călugărit. Când i-au dezgropat, au văzut că cel nevrednic era fără rasă, iar cel vrednic o purta, deşi nu apucase să depună voturile monahale.


IV. Câteva reflecţii asupra monahismului.
După cea de a 133-a Novela a lui Iustinian: "viaţa monahală este ceva sfânt". Asceza nu este un sistem de simple reguli morale, ci nevoinţe care aduc harisme şi daruri oricărei vieţi creştine, precizează Sf. Chiril al Ierusalimului; Sf. Vasile cel Mare în Regulile sale, îi compară pe călugări cu "silitorii" din Evanghelie care "iau Împărăţia" exprimând astfel maximalismul stării creştine.


1.Cel ce răspunde chemării evanghelice la desăvârşire se face egal cu Apostolii, precizează Sf. Simeon; el poate, ca Sf. Ioan Evanghelistul, să se întoarcă la oameni şi să le vestească ceea ce a văzut în Dumnezeu. El poate şi trebuie să o facă. Chiar nu poate face altfel. Un călugăr este un martor prin excelenţă al celor de pe urmă, un Apostol al desăvârşirii evanghelice.


2.Sf. Ioan Scărarul arată mereu că specificul unui călugăr constă în dragostea neobosită pentru Dumnezeu, Care trebuie iubit aşa cum o iubeşte un logodnic pe logodnica lui. După ucenicii lui, el însuşi „înflăcărat de iubire divină, nu era decât rugăciune neîntreruptă, iubire negrăită pentru Dumnezeu”.


Totodată, adevăratul monahism nu conduce niciodată la izolare, căci misiunea lui, după Sf. Maxim Mărturisitorul, nu este doar unirea omului cu Sfânta Treime, ci şi de a manifesta adevărul Sfintei Treimi în om, printre oameni.


3.Viaţa monahală se justifică astfel în întregime prin setea de Dumnezeu. Dacă am voii să o definim, am putea spune că ea este preaplinul doririi, al însetării după Dumnezeu. De aceea, mai înainte de orice, smerenia este puterea care situează axa vieţii noastre în Dumnezeu şi distruge din temelie resentimentele şi egocentrismul.


V. Concluzii
Cu regret asistăm la o criză şi în viaţa Bisericii, de altfel şi în monahism care este o instituţie a Bisericii, pe care aceasta o preţuieşte în mod special. Trăim o criză a monahismului în sensul că mănăstirile şi schiturile au pierdut din importanţa şi valoarea lor privind formarea vieţuitorilor: întâi în regimul ateu iar mai apoi în zilele noastre prin implicarea excesivă a laicilor veacului acestuia în mai toate problemele vieţii de mănăstire.


Această criză vine şi din faptul că s-au înfiinţat foarte multe mănăstiri şi schituri din dorinţa las să fie fiind primiţi oameni fără ucenicie, fără a fi verificaţi .Astfel de oameni au ajuns să fie promovaţi în funcţii de conducere a acestor aşezăminte, nefiind deplin conştienţi de responsabilitatea ce le revine. Cum spunea părintele Teofil „ au ajuns oameni mari fără să fie mici”.


Se cere aşadar o mai multă seriozitate din partea celor care au fost creditaţi să conducă, având o mai multă preocupare spre cultivarea vieţii duhovniceşti. Se cunoaşte faptul că există o stringentă nevoie de oameni în mănăstiri dar trebuie să urmărim interesele vieţuitorilor spre formarea lor şi integrarea în viaţa liturgică a bisericii prin participarea la programul religios.


Adesea suntem tentaţi să credem că mănăstirea prosperă dacă are tot ceea ce este de folos unei vieţi trupeşti: casă, masă, puţină rugăciune şi preocupare pentru întreţinere a tot ceea ce s-a realizat de-a lungul anilor şi cam atât. Totuşi trăirea vieţii în mănăstire presupune mai întâi jertfă apoi răbdare şi voinţă. De toate acestea se îngrijeşte stareţul, de a cultiva în sufletul tânărului aceste cerinţe, virtuţi.


Închei prin a spune că doar rugăciunea în comuniune cu toată obştea poate să contribuie la revigorarea vieţii duhovniceşti într-o mănăstire; apoi preocuparea pentru studiu face posibilă cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu şi trezeşte conştiinţa omului precum şi conştientizarea trăirii unei vieţi autentice în spiritul Evangheliei lui Hristos.



Bibliografie.
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988;
2. Ierom. Arsenie Boca Treptele spre vieţuirea în monahism
3. Statutul pentru organizarea şi funcţionarea B. O.R Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988;.