,, Cel între ierarhi prea ales, între dascăli preaînţelept şi între toţi sfinţii prea mult plăcut lui Dumnezeu, Sfântul părintele nostru Vasile cel Mare” s-a născut în anul 329-330 într-o familie de provenienţă nobilă şi martirică din Cezareea Capadociei. Mama sa se numea Emilia şi era din Capadocia, iar tatăl său Vasile era un retor renumit din Pont. Bunicii din partea tatălui au suferit prigoana pentru mărturisirea credinţei în Iisus Hristos în perioada persecuţiei lui Martimin în jurul anului 311 iar tatăl Emiliei a murit ca martir în timpul persecuţiei creştinilor.”( Episcopul Sofian Braşoveanu Martiri,martiriu şi mărturie după Sfântul Vasile cel Mare Editura Teognost,Cluj Napoca-2005, p. 46)


Din căsătoria Emiliei cu Vasile sunt amintiţi 9 copii: 4 băieţi (Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta, Naucratios) şi 5 fete din care o cunoaştem doar pe Macrina.Această familie a dat Bisericii 6 sfinţi: Sf Macrina cea Bătrână(bunica după tată a sfântului),Sf. Emilia, Sf. Vasile, Sf. Grigorie, Sf Petru şi Sf. Macrina cea Tânără.


După o educaţie aleasă dobândită în familie a urmat şcolile din Cezareea Capadociei, apoi a continuat la Constantinopol cu Libanius şi apoi la Atena cu Prohaeresius şi Himerius unde a dobândit o vastă cultură filozofică şi ştiinţifică. În timpul formării sale la Atena va lega o prietenie strânsă cu Sfântul Grigorie de Nazianz, alături de care va deveni un teolog normativ pentru întreaga Biserică. ( PS Lucian, Episcopul Caransebeşului 2009-Anul comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare (330-379) în Foaia Diecezana nr. 1(167)/ian.2009) Părăsind Atena spre regretul tuturor în anul 355, a activat ca profesor de retorică în Cezareea Capadociei timp de 3 ani. Sub influenţa surorii sale, Macrina în anul 358 primeşte botezul şi imediat va intra şi în monahism. Despre sine Sfântul Vasile spune :
“Mult timp am pierdut pentru cele deşarte şi aproape toată tinereţea mea am păgubit-o în deşartă osteneală (...) când însă în sfârşit ca şi cum trezindu-mă dintr-un somn adânc mi-am îndreptat privirea spre minunata lumină a adevărului Evangheliei şi am văzut deşertăciunea înţelepciunii stăpânitorilor acestui veac (...)atunci vărsând lacrimi multe pentru nemernica mea viaţă(...) Cea dintâi grijă a mea a fost ca să-mi îndrept măcar puţin năravul cel stricat prin îndelungate legături cu oamenii cei răi. Aşa că, citind Evanghelia, am văzut acolo că singurul mijloc spre a ajunge la desăvârşire este acesta : să-ţi vinzi averea, să o împarţi fraţilor săraci şi mai ales, să nu te îngrijeşti de cele ale vieţii acesteia şi să nu fii legat cu sufletul de nimic din cele de aici”.( Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomoie cel Mare,Sfântul Ioan CasianRânduielile vieţii monahale, Editura Sofia, Bucureşti,2001, p.168)


Pentru Sfântul Vasile, vieţuirea monahală este în primul rând un dar dumnezeiesc făcut oamenilor care pot înţelege cuvântul acesta. Chipul dumnezeiesc din om tinde în mod firesc către Arhetip, are sădit în sine dorinţa de desăvârşire, de nemurire, de infinit. În calea atingerii acestui chip dumnezeiesc omul trebuie să lupte cu păcatul strămoşesc şi cu patimile care au pătruns în firea omului împiedicându-l să găsească drumul drept către Dumnezeu. Retragerea pe care o realizează monahii nu se datorează dispreţului vieţii de familie sau a unei atitudini antisociale, ci este simultan expresia dorului după Dumnezeu şi a conştientizării faptului că împlinirea acestui dor nu este cu putinţă în mijlocul oamenilor,căci spune el: “sufletul primind mulţimea păcătoşilor din lume, nu găseşte timp să-şi vadă păcatele proprii şi să se zdrobească prin căinţa pentru ele, ci comparându-se cu alţii mai răi, îşi face chiar o închipuire de virtute.” (Ieroschimonah Agapie Corbu, Caracterul sacramental al monahismului-intermet)


Cea dintâi dorinţă pe care a simţit-o el luând hotărârea aceasta, era de a avea un învăţător şi îndrumător “un frate care şi-a ales acest fel de vieţuire”, dar negăsind a trebuit să caute în alte locuri o rânduială potrivită scopului ales. Astfel a călătorit în Mesopotamia, Siria, Palestina şi Egipt. Acolo a văzut Sf. Vasile ceea ce căuta : o vieţuire cu adevărat lepădată de lume. Aceştia erau sihaştri şi anahoreţi care primiseră rânduielile de la Sfântul Antonie cel Mare. El îi rânduise pe fiecare să trăiască deosebit, lucrând şi întreţinându-se din truda sa, dar în ce privea rânduiala vieţii monahiceşti nu aveau voie să facă un pas de prisos ori să bea un strop de apă mai mult decât era rânduit de stareţ.( Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomoie cel Mare,Sfântul Ioan Casian op. cit, Editura Sofia, Bucureşti,2001, p169)


Sfântul Vasile, întorcându-se din călătorie înţelege că vieţuirea călugărilor din partea locului era cu totul altfel decât cea a sihaştrilor şi anahoreţilor care vieţuiau după rânduiala Sfântului Antonie. Ei puteau fi numiţi mai degrabă singuratici. Când cineva se hotăra să se lepede de lume, se îmbrăca în haine călugăreşti şi se retrăgea locuind singur fie la oraş, fie în sat sau în afara lor, neavând nici îndrumător, nici mărturie despre felul vieţii sale. Când simţea oarecare nevoie sau dorinţă, pleca în lume vieţuind cu mirenii. Acest fel de vieţuire îi împiedica pe monahi să ajungă la desăvârşire iar pe mireni îi dezamăgea acestă tagmă a aşa-zişilor “monahi”, smintindu-i. Sfântul Vasile nu îi osândea cu totul pe aceşti singuratici şi nici nu socotea acest fel de vieţuire ca fiind cu totul păgubitor, deoarece starea lor sufletească era puţin mai bună decât a mirenilor. El a purtat mare grijă pentru rânduiala vieţii acestor monahi împrăştiaţi şi singuratici şi lămureşte pe larg în rânduielile sale de ce vieţuirea în obşti este mai potrivită pentru sporirea vieţii duhovniceşti.( Ibidem p .172)


Pentru a orândui din nou viaţa monahicească Sfântul Vasile cel Mare a înfiinţat o mănăstire chinovică în care trebuie să se adune şi să vieţuiască împreună fraţii, dovedind cu toţii în faptă cât este de potrivit o astfel de vieţuire. Putem presupune aici că îşi dorise mai dinainte a înfiinţa o mănăstire acolo unde se nevoiau mama şi sora sa împreună cu un număr oarecare de călugăriţe. El îl chema neîncetat pe Sfântul Grigorie pentru a pune în practică visul spre care tânjise împreună în anii studenţiei la Atena. Mănăstirea înfiinţată de familia sa era pe malul râului Iris, la 6–7 stadii de Ivora, un orăşel neînsemnat din Pont. De cealaltă parte a râului era o localitate care a atras privirile Sfântului pentru a pune temeliile viitoarei mănăstiri.


El descrie minunat aşezarea într-o scrisoare de chemare către Sfântul Grigorie, astfel:
,,Închipuie-ţi un munte înalt, acoperit cu o pădure deasă, la poalele căruia se aşterne o vale întinsă, spălată necontenit de apele de pe munte.Împrejurul văii o pădure din tot felul de copaci, care stă ca un zid împrejmuitor; de amândouă părţile prăpăstii adânci, iar la margine – râul; muntele se întinde în semicerc şi se sfârşeşte lângă marginile prăpăstiilor.Aici Dumnezeu îmi arată locul ...”( Ibidem, p.173)


Sfântul Grigorie nici acum nu se grăbeşte a începe această vieţuire împreună cu prietenul său drag. De aceea Sfântul Vasile mai trimite o epistolă în care îi vorbeşte despre lepădarea de lume. Simpla retragere fizică din lume este insuficientă pentru desăvârşire; monahul trebuie să lucreze în sufletul său cu atenţie şi trezvie. Ruperea sufletească de poftele lumii înseamnă citez ,,să nu simţi dorul de a trăi în oraş, de a avea casă, avere, prieteni, proprietate personală, mijloace proprii de trai, pofta de a face comerţ, de a apărea la întruniri publice” (Ep. 2.2)


Sfântul Grigorie vorbeşte în scrisorile sale despre amintirea acelor zile pe care le-a petrecut cu Sfântul Vasile la mănăstirea sa din Pont, semn că a vieţuit şi el o perioadă acolo. El aminteşte despre sălaşul fără acoperiş şi fără uşă, despre vatra fără foc şi despre pereţii pârliţi de fum, despre locuitorii acestor palate, care se chinuiau de sete şezând lângă apă şi care se hrăneau cu pâine, dar care munceau, astupând gropi, curăţând locul şi îngrăşându-l.


Sfântul Vasile avea pe lângă sine şi frăţimea care se adunase adăugând chiliilor existente rând pe rând chilie după chilie. Rânduielile vieţii oşteşti se aşezau prin însăşi mersul lucrurilor, având ca îndreptar rânduielile de la răsărit pe care le potriveau nevoii locului. Pentru a pune aceste rânduieli într-o lumină înţelegătoare Sfântul vorbea cu fraţii arătându-le că aceste rânduieli au temeiul în Sfânta Scriptură . Mai mult decat atât, Sfântul Vasile nu s-a mărginit doar la atât ci a mai întemeiat şi alte mănăstiri în mai multe locuri : Rufin (Cartea împăraţilor 2, cap.9) şi Sosomen (Istoria bisericilor cartea 6, cap. 17) mărturisesc că Sfântul umbla prin Pont trezind minţile cele clătinate de eresul lui Arie şi din râvnitorii credinţei celei drepte alcătuia obşti mănăstireşti. Acestora le rânduise a se ajuta una pe alta, iar stareţilor a se aduna din când în când ca împreună să ţină sfat .( Ibidem,p179)


În anul 362 Sfântul a fost nevoit să părăsească pentru un timp mănăstirea. Smintelile făcute de arieni în Cezareea îl determină pe episcopul de atunci, Dianie, să îl poftească pe Sfântul Vasile să apere credinţa dreptmăritoare. Episcopul la hirotonit ca preot şi la însărcinat cu predica. Acest sfat nu a durat decât un an, deoarece murind Dianie a fost înscăunat Eusebiu care la început s-a arătat binevoitor, dar apoi din pricina invidiei a început să-l prigonească. Din aceste motive marele nevoitor se vede silit a se retrage din Cezareea, în ascuns, din nou spre vieţuirea îngerească. În aceasă vreme iarăşi a vieţuit în pustie.(Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare,Editura Bizantină, Bucureşti-2003, p.144-145)


Sfântul Grigorie a căutat în tot timpul să îl împace pe Episcopul Eusebiu cu Sfântul Vasile ceea ce a şi reusit în anul 366. A doua şedere departe de lume a durat 3 ani. O parte din scrierile ascetice de bună seamă le-a alcătuit în această vreme. De această dată părăseşte mănăstirea pentru a sluji Biserica, la început ca presbiter până în 370, iar apoi ca episcop până la sfârşitul vieţii sale care a avut loc în anul 379.Deşi vieţuirea în mănăstire nu-i va mai fi îngăduită din cauza datoriilor cu care l-a însărcinat Biserica totuşi, Sfântul, nu v-a lăsa mănăstirile neîngrijite ţinând tot timpul legătura cu ele, purtând corespondenţa cu stareţii cât şi cu alţi fraţi care aveau trebuinţă de aceasta. Ca episcop cercetând bisericile din eparhia sa trecea şi pe la mănăstiri unde îşi găsea odihna sufletului său. Când se iveau probleme el trimitea bărbaţi de încredere pentru a dezlega treburile şi a domoli minţile monahilor în acele vremuri tulburi.


„Dumnezeul cel sfânt are putere să-mi dăruiască şi mângâierea ca să mă văd cu voi, mie celui ce totdeauna doresc să vă văd pe voi şi să vă aud pe voi; căci în nimic altceva nu găsesc liniştea sufletească decat în sporirea şi desăvârşirea voastră (...) dar până când mi se va dărui mie aceasta găsesc de trebuinţă să trimit pe cei mai iscusiţi şi temători de Dumnezeu fraţi care să vă cerceteze pe voi şi să stea de vorba cu dragostea voastră prin această scrisoare”.(Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomoie cel Mare,Sfântul Ioan Casian op.cit. Editura Sofia, Bucureşti,2001, p180)


Dornic de liniştire şi în duh de nevoinţă, Sfântul Vasile, urmând şi rânduiala însăşi, scrie monahilor pentru diferite treburi şi nevoi ale rânduirii vieţii lor. În general povăţuia pentru trăirea în viaţa de obşte, nerespingând viaţa singuratică, dar socotind-o pe cea în chinovie mai bună. El vorbea despre viaţa anahoretică, fără supraveghere şi fără îndrumare, în care nu poţi scăpa de legăturile cu mirenii şi cu lumea, aşa cum era ea în părţile locului şi nu aşa cum o duceau ucenicii Sfântului Antonie. În vieţuirea chinovică se puteau împăca toate nevoile fireşti ale fiecaruia, fără a intra în legătură cu societatea şi fără a putea cade în diferite patimi din care neavând povăţuitor cu greu ar mai putea ieşi. Cu mare însufleţire vorbeşte despre aceasta în capitolul 7 al rânduieli nevoitorilor aşa: „Ce este asemenea cu această vieţuire şi ce este mai fericit decât ea? Ce este mai desăvârşit decât o asemenea apropiere şi o astfel de unire? Ce este mai plăcut decât această împreunare a obiceiurilor şi a sufletelor? Oamenii care s-au nevoit fiind din felurite neamuri şi din felurite ţări au ajuns la o astfel de asemănare desăvârşită încât în mai multe trupuri s-a văzut un suflet şi mai multe trupuri s-au văzut unelte ale unei singure voinţe.”( Ibidem, p187)


Scrierile despre rânduiala vieţii monahale sau ascetice cuprinde Regulile mici care conţin norme pentru viaţa de zi cu zi într-un aşezământ monahal şi 55 Reguli mari care prezintă principiile de bază ale vieţii monahale.Regulile au fost redactate sub forma unui dialog la care se adaugă colecţia de epitimii sau norme de pedepsire a călugărilor care încalcă regulile monahale. (Prof. Dr.Remus Rus Sfântul Vasile cel Mare –primul dintre cei trei dascăli ai lumii creştine şi ierarhi-internet) Acestea sunt întemeiate pe cuvintele Sfintei Scripturi şi au ca îndreptar pravilele marilor părinţi de la răsărit şi mai ales a celor din Egipt.Mersul cugetărilor lui în aceste scrieri, după rânduiala Cuviosului Pahomie şi după scrierile Cuviosului Antonie, arată o adâncă înţelepciune datorată năzuinţelor sufleteşti şi firii Sfântului Vasile.


Caracterul bisericesc al monahismului este expresia faptului că monahii „ sunt şi ei membri ai cinului bisericesc” după cum recunoaşte în 364 Sinodul de la Laodiceea prin canonul 14. Pentru el principalul element care exprima eclesialitatea monahismului îl constituie caracterul de adunare liturgică a obştii monahilor în frunte cu egumenul lor, în comuniune cu episcopul locului care girează Tainele săvârşite în mănăstire şi prin care mănăstirea se află în comuniune cu Biserica sobornicească. De aceea mănăstirile „independente”, fără legatură cu un episcop canonic sunt o abatere de la rânduielile monahale ortodoxe. Deoarece cel care conduce mănăstirea este Dumnezeu inspirându-i pe cei însărcinaţi cu aceasta, ulterior poziţia stareţului în mănăstire va fi echivalentă cu cea a episcopului în eparhie. Tot episcopul este cel chemat la consacrări monahale, deoarece el este părinte duhovnicesc al tuturor comunităţilor monahale din eparhia sa, chiar dacă acestea au ritmul, tradiţia şi personalitatea lor duhovnicească proprie. Investirea egumenului de către episcop are caracterul unei constatări a faptului că el este cu adevărat părintele obştii şi odată investit numai moartea fizică sau spirituală justifică schimbarea acestuia.(Ieroschimonah Agapie Corbu,Sfântul Vasile cel Mare, dascăl al monahilor-internet)


Sfântul spune: „ Stareţul trebuie să fie un bărbat care fără de greşeală ar merge înainte în chipul vieţuirii, ţinând a îndruma bine pe cei ce merg către Dumnezeu, împodobit cu virtuţi, având în faptele sale mărturia dragostei către Dumnezeu, cunoscând dumnezeieştile Scripturi, să nu fie nebăgător de seamă ori iubitor de argint, ori prea îngrijorat de multe, tăcut, iubitor de Dumnezeu, primitor de străini, nemânios, neaducător aminte de rău, întărit în ce priveşte povăţuirea celor ce se apropie de el, neiubitor de mărire deşartă, neîngâmfat, nemăgulitor, nestrămutat,nimic având mai scump decât pe Dumnezeu”(Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomoie cel Mare,Sfântul Ioan Casian Op. cit., Editura Sofia, Bucureşti,2001, p216)


Egumenul se ocupă cu primirea de străini şi îndrumarea lor, cu povăţuirea fraţilor, rănduieşte diferite ascultări, mustră cu durere sufletească, întru frica lui Dumnezeu pentru cel ce a greşit, face dreptate şi potoleşte neînţelegerile între fraţi. El are ajutor dintre fraţi: economi, păzitori de cămară, împarţitorul de milostenii, cel ce îngrijeşte de mâncare, supraveghetorul bunei cuviinţe ş.a.m.d. Aceste dregătorii erau date de către stareţ pe viaţă, dar pentru a nu împiedica bunul mers al mănăstirii, în caz că cel numit în ascultare ar lipsi dintr-o pricină anume sau ar trece la cele veşnice i se dădea în ajutor un frate pe care să îl înveţe cele de trebuinţă.( Ibidem, p.216)


Sfântul Vasile vorbeşte şi despre hainele şi încălţămintea călugărilor care erau într-o singură cămară de obşte, peste care era numit un frate care trebuia să aibă în vedere trebuinţele fiecaruia. Fraţii nu aveau nimic personal şi nu aveau voie să facă milostenii. Pentru aceasta este rânduit un anume vieţuitor care cu discernământ şi cu sfatul binecuvântat al stareţului va împărţi milostenie celor nevoiaşi.


Pentru primirea în mănăstire a fraţilor sfântul sfătuieşte pe stareţi aşa: "Primeşte-l ca un tată, spune-i greutăţile şi nevoinţele căii(...), dar întăreşte-l şi în nădejdea izbândei; apoi când va face lepădarea, învaţă-l pravilele cele începătoare, precum este rânduit, şi pune înaintea lui toate câte sunt în legătură cu viaţa cea nevoitoare.În sfârşit, pe unul dintre voi, pe care el singur îl va alege, pune-i-l drept povăţuitor în cele ale nevoinţelor duhovniceşti.” (Ibidem, p232)


Stareţul are datoria de a cerceta motivele pentru care fratele doreşte să îi urmeze lui Hristos, să cerceteze obârşia sa(dacă este rob sau liber), să îl povăţuiască spre lepădare de averi, rudenii, proprietăţi sau orice altceva ce ar putea deveni mai târziu motiv de întoarcere la cele dintâi. Deasemenea,se cade a şti dacă mărturiseşte şi dacă îi pare rău de păcatele săvârşite. Fratele trebuie să dea dovadă de supunere, ascultare şi râvnă spre cele duhovniceşti. Lui i se cere ascultare desăvârşită,iar stareţilor discernământ în împărţirea ascultărilor.Vrednică de luat în seamă este şi rânduiala primirii în mănăstire a copiilor.Sfântul Vasile nu întemeia şcoală pentru mireni, ci aşeza răsadniţa viitorilor monahi,doar că făgăduinţele lor se amânau până la vârsta deplinătăţii.Lor li se rânduiau chilii separate de cele ale călugărilor, nu li se îngăduia să capete îndrăzneală asupra fraţilor, li-se rânduia un călugăr care să îi povăţuiasacă şi să îi înveţe Scripturile. Rânduielile privitoare la somn,la priveghere, timpul, măsura şi felul mâncării pentru copii ţineau cont de vârsta şi de posibilităţile acestora.În general erau primiţi copii orfani sau cei care aveau binecuvântarea părinţilor.( Ibidem, p. 237)


După depunerea voturilor monahale călugărul devine proprietatea lui Dumnezeu, avându-se pe sine însuşi într-un fel de administrare a sa, fiind obligat să se păzească pe el pentru Dumnezeu. Dezvăluind ispitele pe care diavolul le încearcă asupra călugărilor pentru a-i abate de la drumul hotărât, Sfântul Vasile îi avertizează să nu se lase dezamăgiţi „cu argumente absurde, cum că trăind în lume ar îndupleca pe Dumnezeu cu acţiuni de binefacere...”. Deci angajarea socială în opere filantropice a monahilor este considerată de Sfântul Vasile ca o decădere a monahismului. De aceea în regulile monahale prevede ca fecioarele (monahiile) să se îndepărteze de orice grijă a veacului acestuia. Faimoasele vasiliade nu sunt mănăstiri în înţelesul pe care Sfântul Vasile îl dă în acest cuvânt, ci instituţii de binefaceri care de altfel nici nu au putut supravieţui.( Ieroschimonah Agapie Corbu,Sfântul Vasile cel Mare, dascăl al monahilor-internet)


Rânduiala Sfintei Împărtăşanii se ţinea după pravilele Cuviosului Pahomie primite de la îngeri care rânduia ca monahii să se împărtăşească în fiecare duminica şi/sau în fiecare sâmbată sau după cum spune Sfântul Vasile este bine a se împărtăşi în fiecare zi şi că ei, în Cezareea se împărtăşeau de 4 ori pe săptămână. Sfântul Vasile exprima atât valoarea Sfintei euharistii în viaţa mistică, cât şi ideologia potrivit căreia mănăstirea este o neîncetată adunare liturgică a obştii.


Despre săvârşirea rugăciunilor, în pravilele sale, sfântul vorbeşte de două puncte de vedere: pe de o parte rânduiala rugăciunii, alcătuită din înşirarea cântării psalmilor,fie în biserică, fie acasă,iar pe de altă parte însăşi rugăciunea continuă ce o lucreză în minte şi în inimă singurătatea în dorul de Dumnezeu.El înşiră cu de-amănuntul ceasurile de adunare pentru săvârşirea rugăciunii şi scopul împlinirii lor argumentând cu explicaţii din Sfânta Scriptură,,seara şi dimineaţa, şi la amiezi spune-voi,voi vesti şi va auzi glasul meu”(Ps.54,19) Nu se cade a nesocoti ceasurile rugăciunii, dar în acelaşi timp unii se abat de la lucru pentru cuvânt de rugăciune şi cântări de psalmi.Deci să se ştie că dacă pentru celelalte este vreme potrivită , după cuvântul Ecclesiastului,,vremea fiecărui lucru”(Eccl 3,1),dar pentru rugăciune şi cântări de psalmi, orice vreme e binevenită.De aceea atunci când mişti mâinile la lucru cântă din inimă pentru Domnul în psalmi, în cântări si în laude.În caz de nesupunere şi cârtire lucrul făcut nu trebuie să se folosească spre îndestularea fraţilor,ci să se dea spre alte trebuinţe.( Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomoie cel Mare,Sfântul Ioan Casian op.cit, Editura Sofia, Bucureşti,2001, p.378) Rugăciunii i se adaugă citirea din Sfânta Scriptură, ea fiind însăşi vorbirea lui Dumnezeu cu omul,cât şi convorbirile şi sfaturile duhovniceşti cu stareţul sau cu bătrânul care a fost rânduit. ,,Nevoitorilor care petreceţi în bună cuvioşie,alegându-vă viaţa tăcută şi liniştită, să judecăm împreună cum să facem ca nimic din cele rânduite să nu rămână neîmpilnite.”


Măsurile de îndreptare pentru diferite păcate, neînţelegeri sau abateri de la rânduiala stabilită, Sfîntul Vasile le împarte în două: legile de obşte şi epitimiile.Cele dintâi vorbesc despre faptul că îndreptările unuia sau a altuia era lăsată în grija frăţiei.Doar când această măsură se arăta nefolositoare se porunceşte să se ocupe stareţul.Acesta sfătuieşte pe cel ce se pocăieşte , îl pedepseşte, iar pe cel care cu încăpăţânare nu se pocăieşte îl alungă din mănăstire.Stareţului i se pune în vedere ca nici o faptă să nu o socotească neînsemnată şi să nu lase pe nimeni fără grijă şi îndreptare,dar ,,îndreptarea celor stăpâniţi de patimi, stareţul să o facă după legea ştiinţei medicale, nemâniindu-se pe cei neputincioşi...”(Ibidem, p.379) El va hotărî vremea şi felul pedepsei, potrivit cu vârsta trupească, starea sufletească şi felul păcatului.Zice:,,Dacă vom pătrunde în starea celui ce păcătuieşte şi în felul păcatului, vom cunoaşte şi felul pedepsei.Căci deşi păcatul celui rece şi al celui evlavios este acelaşi,între ei e o mare deosebire.(...)”( Ibidem, p. 242)


Pentru mănăstirile de surori rânduielile sunt aceleaşi ca şi pentru mănăstirile de bărbaţi, doar că erau unele puncte care le priveau numai pe călugăriţe. Grija pentru mănăstirea de surori, după cum găsim şi la Sfântul Pahomie, este pusă în sarcina mănăstirilor de fraţi, de aceea între mănăstiri trebuie să fie o strânsă legătură. Stareţa trebuie să vorbească cu stareţul , sfătuindu-se în diferite probleme.Stareţul nu poate să vorbească cu vreo soră în lipsa stareţei pentru a nu se călca porunca apostolului care zice : „toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială” (I Cor 14, 40).Dacă stareţului doar atât îi este îngăduit, fraţilor cu atât mai puţin. Dacă totuţi va trebui să aibă loc astfel de întâlniri, acestea trebuie să fie după o rânduială bine stabilită „să nu stea ei singuri de vorba ci stareţii aleşi şi stareţele să fie împuterniciţi pentru acest lucru”( Ibidem,p.388). Tot aşa se întâmpla chiar dacă erau persoane de acelaşi sex. Nici o întâlnire nu se făcea aşa oricum şi oricând ci totul era cu înţelepciune, socotindu-se dinainte vremea, locul şi persoana pentru ca să nu aibă loc vreo bănuială rea spre ispită. Această rânduială ca să nu rămână nimeni singur cu vreo soră era atât de încetăţenită încât nici mărturisirea nu era scutită de această lege. Astfel era considerat „mult mai cuviincios şi fără primejdii ca să se facă mărturisirea de faţă fiind stareţa înaintea unui prezbiter vrednic”².Conducerea interioară a mănăstirii era încredinţată pe de-antregul stareţei. De aceea dacă ar porunci prezbiterul ceva fără ştirea stareţei ea era în drept să respingă porunca.


Scrierile Sfântului Vasile despre viaţa monahală merg atât de profund în toate aspectele ei încât mă văd neputincioasă pentru a elucida toate problemele care, cred că ar putea interesa pe un stareţ al zilelor noastre. În scrierea mea am urmărit o trasare în linii generale a ideeilor după care se poate ghida o comunitate monahală cenobică aşa după cum Sfântul Vasile ne transmite.Scriierile sale formează, dincolo de detalii osatura şi duhul comun tuturor tipiconalelor mănăstireşti redactate ulterior.De aceea avem o unitate a duhului monastic ortodox intr-o diversitate de forme în care vieţuirea monahală a fost consemnată tipiconal pentru a prevedea toate detaliile vieţii monahului în cadrul concret şi specific respectivei mănăstiri.


Monahismul nu este un mod de viaţă împotriva firii, ci cel mai înalt mod de vieţuire pe care îl poate duce fiinţa omenească pe acest pământ, este cea mai firească atitudine a omului care conştientizează setea şi dorul său după Dumnezeu,este taină a veacului ce va să vină, ce nu poate fi egalat cu nimic din cele omeneşti.Monahismul este un ideal atât de înalt încât monahii însăşi se simt neputincioşi în faţa lui.Apogeul lui a fost ilustrat de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, de Preacurata Sa Maică şi de sfinţii Săi. Urmând îndreptarul primit de la Sfântul Vasile, călăuzindu-se în duh monahii pot urmări apropierea de acest ideal.,,Eu nu sunt monah,dar am văzut monahi”zicea Sfântul Macarie Egipteanul, unuia dintre stareţii pe care i-a vizitat Sfântul Vasile în Egipt.Şi dacă ei spuneau aşa, noi ce putem spune în aceste vremuri mai mult... sau mai puţin tulburi, dar sigur... mai de pe urmă?


Bibliografie:
1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 2002
2.Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie, Editura Mănăstirea Sihăstria – 2005
3.Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Ioan Casian Rânduielile vieţii monahale, Editura Sofia, Bucureşti, 2001
4.Episcopul Sofian Braşoveanul, Martiri, martiriu şi mărtuire după Sfântul Vasile cel Mare, Editura Teognost, Cluj-Napoca,2005
5.Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti – 2003
6.PS. Lucian, Episcopul Caransebeşului 2009-Anul comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare (330-379) în Foaia Diecezana nr. 1(167)/ian.2009