Banatul, reper constant al istoriei central europene este o noţiune administrativ-politică a epocii moderne (P.Coteţ şi I.Băcăoanu, Regiunea Banat. Caracterizare geografică, în Natura (seria geografie-geologie), XVII, 1965, 2, p.18-55; S. Dragomir, I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p.15-22). Cu siguranţă conturarea sa ca entitate distinctă are la bază poziţia geografică, precum şi caracteristicile geo-morfologice ale zonei. Banatul corespunde spaţiului delimitat de Mureş, Tisa, Dunăre şi Vestul Carpaţilor Meridionali (V.Mihăilescu, Geografia fizică a României, Bucureşti, 1969. p. 152).


La o simplă privire a acestui areal numit Banat, se poate observa relieful proporţionat şi dispus în trepte ale amfiteatrelor, ce coboară de la răsărit spre apus, făcând vizibile pantele largi din zonele muntoase de la Poiana Ruscă şi Semenic, depresiunea cu vegetaţie opulentă de la Oraviţa, sau câmpia mănoasă a Timiş-Torontalului.


Încă din antichitate Banatul a reprezentat o adevărată prelungire geografică şi culturală a civilizaţiilor greco-latine la nordul Dunării. Regiunea Banatului constituia în fapt prelungirea coridoarelor culturale care se încheiau în inima şi în răsăritul continentului (S. Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice, în evul mediu, Bucureşti, 1959, p. 27). Aşa se face că regiunea Banatului a intrat mai devreme ca alte regiuni într-un circuit european ale cărui influenţe culturale sunt vizibile şi astăzi.


Caransebeşul, situat în partea muntoasă a Banatului, are şi el o istorie veche, ca şi cea a regiunii pe care o reprezintă. Majoritatea istoiricilor sunt de acord că numele oraşului s-a format prin alăturarea numelor Căran şi Sebeş. Căranul este o localitate ce a existat nu departe de actualul Caransebeş până în secolul al XVII-lea şi Sebeşul este râul cu acelaşi nume care srăbate oraşul, alături de râul Timiş, în care se varsă şi se varsă (Andrei Ghidiu şi Iosif Bălan, Monografia Caransebeşului, Ediţia a II-a, Timişoara, 2000, p. 14). Localitatea este situată pe râurile Timiş şi Sebeş, la confluenţa cu depresiunea Văii Bistrei, pe platoul ce se deschide sub „Dealul Crucii” (Ibidem, p. 13), deal pe care este aşezată biserica cu hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. La răsărit este străjuit de Muntele Mic şi Munţii Ţarcul, spre sud vest dealurile Corcaneii, iar spre nord-vest apele Timişului şi Sebeşului.


Biserica Sf. Ioan Botezătorul, intrată în conştiinţa caransebeşenilor ca biserica Sfântul Ioan sau biserica din cimitir, se află situată în cimitirul vechi al oraşului Caransebeş şi este apărată de un zid exterior de piatră, pe locul unde în vechime erau zidurile de apărare al cetăţii Caransebeşului. Ea a fost zidită lângă vechea biserică din lemn a cimitirului, al cărui loc este indicat de o cruce monumentală numită „Crucea lui Răbăgia”, aflată puţin mai sus de biserica actuală, deasupra criptei protopopului Theodor Roşca. Şi astăzi se vede locul unde a fost biserica cea veche, căci din dreptul biserici de astăzi se vede terenul puţin mai ridicat, acolo fiind tinda de la biserica veche.„Crucea lui Răbăgia”, pomenită mai sus, a fost ridicată în locul unde a fost altarul bisericii vechi ( Informaţii preluate din tradiţia locală).


Biserica, ridicată între anii 1770-1780, a fost sfinţită la 11 mai 1781, de către episcopului Caransebeşului şi Vârşeţului Vichentie Popoviciu – conform inscripţiei ce se află în biserică (Andrei Ghidiu şi Iosif Bălan, op.cit. p.32).


Cimitirul ce înconjoară biserica odihneşte personalităţi de seamă pentu istoria oraşului Caransebeş şi pentru istoria întregului Banat. Aici îşi găsec veşnica odihnă ierarhi, preoţi şi oameni dedicaţi Bisericii şi Neamului. Dintre aceştia vom microbibliografia în lucrarea de faţă ierarhii caransebeşeni înmormântaţi în cimitirul bisericii Sfântul Ioan şi pe Dascălul ce a făcut cunoscută teologia caransebeşeană, Protosinghelul Iosif Iuliu Olariu.