Pâinea ca motiv de ispită

Încercarea cu pâine coincide în Evanghelia de la Matei şi Luca ca prim moment al ispitirii. Aceasta este prima dintre ispite în ambele relatări, este începutul unui dialog dintre demon şi Hristos, este timpul pe care diavolul îl alege să se aproprie. Tocmai pentru aceasta, pe lângă importanţa însăşi a ispitei, ne vom mai îngădui aici şi câteva referiri la momentul şi motivul aproprierii lui Satan.


„În deşert a pătruns demonul spre Hristos şi el locuieşte mereu în pustietăţi, pustiuri ale nisipului, ale apelor amare şi stâncilor, pustiuri ale mulţimilor sau ale celor pe care-i poartă o inimă lipsită de iubire şi de speranţă” (Denis De Rougemont, Partea Diavolului, Editura Anastasia, Buc., 1994, p. 164). Diavolul caută pustiul, aşteaptă aici pe Hristos! Căci „Duhul îl mână” în pustiu pe Domnul nostru, iar diavolul abia aici se aproprie de El. Această imagine a diavolului care se aproprie de Fiul Omului, de natura umană a lui Hristos, contrastează cu imaginea taborică. În pustiul muntelui, diavolul caută singurătatea cu Iisus. Adică caută ca el, demon, să se bucure de o convorbire în care răul să fie singur(ul) cu Omul! Caută să răstoarne viitoarea investitură a spovedaniei unde Dumnezeu stă de vorbă, în singurătate, cu omul. Dar dacă Dumnezeu îngăduie libertatea omului după (şi în) o astfel de „convorbire în doi”, diavolul propune de atunci înainte lipsa unei libertăţii, supunerea prin denaturare.


Iisus „a flămânzit”! Acest fapt îngăduie nişte accepţii minunate dacă ţinem cont şi de răspunsul Mântuitorului. Faptul că Iisus flămânzeşte vine să dovedească tocmai natura umană a Acestuia. Foamea este specifică naturii perisabile a trupului. Dar trebuie să ne amintim aici şi de alte două aspecte, care ne vor lămuri deplin asupra foamei lui Iisus:


1.„Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.” (Ioan 4, 10) – răspunsul către femeia samarineană. Iisus indică aici conştiinţa dumnezeirii Sale!

2.„Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, căci aceia se vor sătura.” (Matei 5, 6) – Iisus fericeşte aici o formă anume de foame, foamea duhovnicească. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” – Iisus prevesteşte instituirea Euharistiei!


Aceste două paralele ne îngăduie să observăm că foamea umană a lui Iisus nu era o simplă foame! Nu era doar foamea datorată postirii, ci, în numele umanităţii căzute, Iisus simte foamea comuniunii cu Dumnezeu. Dacă în actul Răstignirii Iisus cuprinde întreaga umanitate, o recapitulează pentru a o salva, în foamea din Carantania Hristos simte goliciunea fiinţei depărtate de Dumnezeu. Iisus face aici o recapitulare a umanităţii, o asumă în căderea ei! Era nevoie de „teroarea spaţiilor oarbe, de infinitatea presantă a unui timp virtual pentru a resimţi urgenţa lui Dumnezeu” ( Teodor Baconsky, Iacob şi îngerul, Editura Anastasia, Buc., 1996, p. 125). Iisus este primul care mărturiseşte această foame şi o cataloghează ca urgenţă a lui Dumnezeu. Şi, pe atunci neînţeles de diavol, prevesteşte „săturarea mulţimii”, prevesteşte Euharistia care va potoli foamea!


Dar de ce ispiteşte diavolul cu pâine? Ce este pâinea? Vom apela şi de această dată la DEX: „PẤINE, pâini, s.f. 1. Aliment de bază al omului, ♢ Expr.: A mânca pâine şi sare (pe un sau dintr-un taler) cu cineva = a trăi împreună cu cineva, a împărţi cu cineva binele şi răul. A ieşi înaintea cuiva sau a întâmpina (pe cineva) cu pâine şi sare = a întâmpina (pe cineva) cu deosebită cinste. A avea (sau ţine, a fi cu) pâinea şi cuţitul în mână sau a pune mâna pe pâine şi cuţit = a avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele... 2. Hrană necesară pentru trai; p. ext. mijloacele materiale necesare existenţei; existenţă. ♦ Fig. Agoniseală. ♢ Expr.: A câştiga o bucată de pâine = a dobândi prin muncă minimumul de existenţă ( Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Buc., 1998 şi 2004). Vedem de aici că acest termen relevă, prin expresiile în care este folosit, patru mari linii. Şi anume: 1) a trăi împreună cu; 2) a dobândi prin muncă minimul de existenţă; 3) a întâmpina cu cinste; 4) a avea toată puterea. Această ispitire contrage în ea toate celelalte ispitiri.


Primele două linii (a trăi împreună cu şi a dobândi prin muncă minimul de existenţă) au un sens creştin care impune o scurtă precizare. Vom forţa puţin notele acestea pentru a descoperi sensul lor.


A trăi împreună cu Dumnezeu este, în rostul creştin, şi maximul existenţei. Dumnezeu este Izvorul Fiinţei, este Cel care ne dă viaţa. Căci suntem după „chipul” Său şi prin urmare nu putem trăi despărţiţi de ceea ce face însuşi chipul nostru! Hristos mărturiseşte despre Sine: „ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), indică astfel legătura tainică dintre existenţa noastră şi voia divină. Însuşi numele lui Dumnezeu subliniază faptul că noi avem viaţa prin participare harică: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14). Anume pentru această realitate „a trăi” presupune „un împreună cu” presupune şi pe Dumnezeu, ca susţinere a însăşi existenţei noastre. Afirmarea adevărului: „Dumnezeu există!” este chiar minimul recunoaşteri existenţei noastre.


Satan se va folosi, însă, de ultimele două sensuri ale cuvântului pâine, pentru ca prin forţa lor să nege în Cuvânt însăşi existenţa. Dacă credem în Dumnezeu atunci cunoaştem că Lui I se cuvine „toată […] cinstea şi închinăciunea”, (Ecfonis din Slujba Vecerniei, Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Buc., 1974, p. 28 ) şi recunoaştem că a Lui este „slava şi puterea” (Apocalipsă 19, 1). Ori în această recunoaştere nu mai încape îndoiala, căci îndoiala sfidează chiar existenţa noastră. Cine din noi se sfidează pe sine însuşi pentru a se dovedi nefiind? Nimeni! Şi „Nimeni” este numai Satan! „El a devenit propriul lui mesager şi cum el nu este altceva decât spirit pur, o dată lipsit de sursa Duhului, el a devenit mesagerul Neantului […] el a devenit cel care slujeşte Nimicului, nu mai slujeşte la Nimic”, (Denis De Rougemont, op.cit., p. 21). Diavolul se aproprie de Hristos şi îi propune să Se mărturisească. Adică să poruncească pietrelor, căci poate! Pentru a Se dovedi, pentru a-Şi arăta cinstea şi puterea.


Lucrarea demonului este denaturarea. „El a ispitit Însuşi Cuvântul – în zadar – pentru a-L denatura” (Ibidem, p. 203). În tonul acestei lucrări el propune săturarea urgenţei de Dumnezeu, prin negarea Acestuia. El propune pâinea, dar pe aceea „panis lapidosus – pâine uscată ca piatra”, (G. Guţu, op.cit., p. 357). Propune în locul Euharistiei pâinea ieşită din piatră. Se foloseşte în această înşelăciune de imaginea lui Moise care „a ridicat mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul său” (Numeri 20, 11) pentru a da apă. Dovada faptului că demonul nu înţelege deplin venirea lui Hristos în trup. Satan propune o minune pe care el însuşi o săvârşeşte în această lume. Căci şi el dă pâine mulţimilor, după cum dădeau odată romanii în arenele lor; dar el nu poate da pâinea cea spre viaţă. Şi de aceea îi propune lui Hristos pâinea demonică, cea care nu satură fiinţa, dar care aduce cinste şi putere pe acest pământ.


Se vede că Dumnezeu cu o răbdare plină de dragoste îi dă acum abia jumătate de răspuns diavolului. Îi va răspunde apoi deplin la Cina cea de Taină şi în chip continuu în fiecare Liturghie, când pâinea care se aduce aici sub formă de prescură – „pâinişoară foarte mică”, (Pr. Prof. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană Caransebeş, Caransebeş, 2001, p. 387) se transformă şi dăruieşte creştinului acel „maxim de existenţă”.