Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi prin extensie întreaga Biserică Românească prăznuieşte în anul 2008 bicentenarul naşterii unei personalităţi ilustre a vieţii bisericeşti din secolul al XIX-lea, personalitate care prin lăsămintele sale organizatorice şi cărturăreşti a străbătut timpul şi ne îndreptăţeşte pe noi, urmaşii, să-i fim recunoscători. Este lesne de recunoscut, după această scurtă descriere, că este vorba de Mitropolitul Ardealului, Andrei Şaguna, născut la 20 decembrie 1808 în localitatea Mişcolţ din Ungaria ( Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a B.O.R., vol 3, Bucureşti, 1997, p.225), providenţialul arhiereu al românilor transilvăneni într-o perioadă grea a istoriei naţionale.


Una dintre cele mai însemnate realizări a vrednicului de pomenire Andrei Şaguna a fost restaurarea Mitropoliei Transilvaniei, şi reînfiinţarea Episcopiei Caransebeşului, lucru ce a dus la dezvoltarea vieţii naţionale, bisericeşti şi culturale a românilor transilvăneni. (P.S. Lucian, episcopul Caransebeşului, Mihaela Vlăşceanu, Petru Bona, Biserica Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul din Caransebeş, Editura Brumar, Timişoara, 2008, p. 8)


Primul episcop al Caransebeşului rânduit de mitropolitul Şaguna a fost Ioan Popasu, născut şi el tot la 20 decembrie 1808, în Braşov. Studiile gimnaziale le-a urmat la Braşov, Sibiu şi Cluj, iar cele teologice la Universitatea din Viena (1832-1836). A fost protopop la Braşov (1836-1837), participant activ la revoluţia din 1848 (unul dintre cei 10 secretari şi membru al delegaţiei româneşti trimisă la Viena), unul dintre ctitorii Gimnaziului Românesc din Braşov (1850). (Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996 ) Calităţile lui teologice şi activitatea naţională românească purtată ca preot şi protopop în eparhia Sibiului, l-au îndemnat pe mitropolitul Şaguna să-l propună pe protopopul Ioan Popasu ca episcop la Caransebeş, loc în care a dezvoltat o activitate bisericească şi naţională de proporţii.


Corespondenţa purtată între cei doi mari ierarhi ai Bisericii Transilvănene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este relevantă pentru a demonstra temeinica prietenie, dar şi stima reciprocă dintre ei.


Imediat după hirotonia întru arhiereu a lui Ioan Popasu şi ajungerea lui la Caransebeş, mitropolitul Şaguna îi adresează o scrisoare personală pe care o semnează „cu deosebită cinstire fiindu alu Preasfinţiei Tale credinţiosu frate în Hristos, Andrei”, prin care îl înştiinţeză că „Înaltu Ministeriu de război prin hârtia sa din 28 august a. c… mă încunoştinţează pe mine în urma reprezentaţiei ce am dat-o în 13 august a. c. …, în privinţa diplomei de confirmaţiune, a zilei de instalaţiune şi a cortelului Prea Sânţiei Tale”.( Arhiva Episcopiei Caransebeşului (A.E.C.), Fond Episcop Ioan Popasu, Corespondenţă din 27 august 1865, nenumerotat) Bucuria instalării unui episcop la Caransebeş, dar şi teama de intervenţia autorităţilor pentru diminuarea solemnităţii de instalare de la Caransebeş reiese din tonul mitropolitului.


Corespondenţa oficială cu privire la instalarea de la Caransebeş şi la desfăşurarea oficială a manifestărilor se rezumă la scrisoarea din 15 septembrie 1865: „Fiindcă, precum mă înştiinţează înaltul Minister de război din 21 Sept. a.c. Nr. 3312, Maiestatea Sa s-a îndurat a denumi de Comisar împărătesc, la actul instalării nou înfiinţatei Eparhii a Caransebeşului, şi la cel al instalării Preasfinţiei Tale, pe ilustrul Domn General maior Anton Baron de Benco, pentru aceea am poftit pe Preasfinţia Sa, fratele Episcop Procopiu al Aradului, ca din partea provinciei noastre mitropolitane să binevoiască a interveni la acea solemnitate în calitate de Mandatar arhiepisco-mitropolitan. Şi având încredere că Frăţia Sa va primi asupra-şi această misiune onorifică, nu întârziu a încunoştinţa aceasta şi pe Preasfinţia Ta, ca să Vă înţelegeţi laolaltă precum şi cu lăudatul Domn Comisar împărătesc pentru sorocul ţienândei acelei festivităţi”. (Petru Bona, Episcopia Caransebeşului. Contribuţii istorice, Ed, Marineasa, Timişoara 2006, p. 261-263)


Pe verso la această scrisoare stă manuscris răspunsul Episcopului Ioan Popasu: „La Prea stimata scrisoare a Excelenţei Voastre cu datul 15 Septembrie a.c…, prin care binevoiţi a-mi face cunoscut că aţi hotărât de mandatar metropolitan la instalaţiunea mea pre Preasfinţitul Domn Episcop al Aradului şi al meu iubit în Christos frate Procopiu Ivacskovics, vin întru adâncă reverinţă a aduce la înalta cunoştinţă a Excelenţei Voastre că de zi pentru instalarea mea, s-a defipt Duminica din 31 Octombre/12 Noembre 1865, în înţelegerea ce am avut cu ilustrul Domn Comisar împărătesc General-Majorul Anton Baron de Benko de Boinik, carele în zilele trecute având o călătorie oficioasă în părţile acestea, m-a onorat cu prezenţa Sa la Caransebeş.


Altă zi mai aproape nu se putu determina, fiindcă Ilustrul Domn General-Major până atunci este ocupat cu afaceri oficioase, şi anumit cu vizitarea regimentelor confiniare.



Festivităţile ce se vor observa cu ocaziunea aceasta, binevoiţi Excelenţa Voastră a le vedea din programa acelora aici sub./. alăturată. Eu, prin intimaţiunea comandei generale provinciale ddto 26 Septembre a.c. Nr. 5377, sunt îndreptat a mă ţine strâns de prescrisele declaratoriului iliric (de la 1779) privitoare la instalarea episcopilor greco-răsăriteni din Ungaria şi Banat.


Totdeodată îmi luai voia a trimite şi Prea Sfinţiei Sale Domnului mandatar metropolitan un exemplar al acestui program, cu care atât Domnul comisar instalator împărătesc, cât şi autorităţile de aici s-au declarat de învoite.


Primiţi, Excelenţa Voastră Înalt Prea Sfinţite, Prea Demne al meu Arhiepiscope şi Mitropolite, asecurarea profundei mele stimi şi veneraţiuni, pre lângă care întru adâncă reverinţă… Caransebeş, 3 Oct. Vechiu 1865” (Ibidem)


O altă scrisoare personală a mitropolitului Şaguna către episcopul de la Caransebeş, datată la 24 iunie 1866 din Sibiu, vorbeşte despre problemele de sănătate ale ierarhului de la Sibiu, greu încercat de boală. „vin a înştiinţa pe Preasânţia Ta, că cu ajutorul lui Dumnezeu voi pleca în 1 Iulie a.c. la Băile din Mehadia, având lipsă de ele, spre alinarea reumatismului, ce mă necăjeşte în piciorul cel stâng, şi că acolo voi petrece 4-5 săptămâni” (A.E.C. Fond Episcop Ioan Popasu, Dosar 124 / 1866, nenumerotat). O altă scrisoare venită de la Sibiu detaliază drumul pe care îl va urma mitropolitul în trecerea spre Băile Mehadiei: „La Caransebeş voi sosi seara vineri în 2 iulie, şi sâmbătă până după rugăciunile de seară, la care voi lua parte şi eu, voi petrece acolo, şi apoi cu trenul … voi pleca către Mehadia, ca dis-de-dimineaţă în răcoare să ajung acolo. Înoiescu şi acum convingerea mea, că adecă voi să călătoresc în incognito, fără cel mai mic zgomot şi ovaţie.( Ibidem)


Respectând dorinţa mitropolitului, episcopul Ioan Popasu o adresă către protopopiatele Făget, Lugoj, Caransebeş şi Mehadia, referitor la vizita Mitropolitului Şaguna, menţionând că acesta doreşte „să călătorească incognito…, fără de a i se ieşi înainte cineva spre întâmpinare şi fără a i se face cuvântări de bineventare”.( A.E.C., Fond Episcop Ioan Popasu, Corespondenţă, nenumerotat)


Episcopul dispune tragerea clopotelor în toate localităţile prin care va trece mitropolitul, acesta fiind întâmpinat şi însoţit numai de protopop, fără a şti nimeni altcineva.( Ibidem)




Tot neputinţele trupeşti ale mitropolitului au provocat o altă scrisoare către episcopul diecezan de la Caransebeş, în 3 decembrie 1866, scrisoare prin care îl roagă pe Ioan Popasu să-l reprezinte la Pesta în problemele Bisericii româneşti din Transilvania: „Prea Sfinţite Domnule Episcop, vin să vă dau de ştire, că eu pătimesc de durerea de picioare, ca acum mi s-au şi umflat din care cauză doctorul nicidecum nu-mi iartă să călătoresc la Pesta, despre care împrejurare am făcut şi prezidiului dietal înştiinţare; şi acum o fac aceasta şi Prea Sfinţiei Tale cu aceia, că eu las în voia Prea Sfinţiei Tale a merge sau ba, acum la Pesta şi a lua parte la dezbatereri… La toată întâmplarea m-aş bucura dacă Prea Sfinţia Ta ai avea bunătatea a mă înştiinţa despre cele ce vei afla de bine în această cauză”. (A.E.C., Fond Episcop Ioan Popasu, Corespondenţă, nenumerotat)


Colaborarea între cei doi ierarhi s-a desfăşurat şi pe plan cultural. Într-o scrisoare din 22 august 1872, mitropolitul Şaguna cere episcopului Popasu să se pronunţe asupra cărţii Manualul de studiu al pastoralei, pe care l-a scris pentru şcolile de teologie: „rog pe Prea Sfinţia Ta a-mi da părerea despre ea, (Manualul de studiu al pastoralei n.n.)… că aflase bunu şi scopului corespunzător opul acesta, de a se prescrie de studiu ordinariu pentru seminarele noastre?” (Ibidem). Aceasta denotă grija marelui mitropolit pentru şcolile româneşti, în general şi pentru cele teologice, în special, pentru acestea din urmă fiind şi un pionier al manualelor scolare. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit, p.90 ş.u)


Corespondenţa administrativ-bisericească ocupă un loc aparte în contextul problemelor de ordin religios întâmpinate de românii din Transilvania şi mai ales din Banat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Una din cele mai stringente probleme ale românilor bănăţeni a fost despărţirea de ierarhia sârbă, lucru întâmplat cu mari greutăţi şi într-un timp foarte îndelungat. Şi în preajma anului 1900, la 35 de ani de ani după reînfiinţarea Mitropoliei de la Sibiu şi a Episcopiei de Caransebeş, mai existau, ce-i drept, sporadic, probleme legate de despărţirea ierarhică şi împărţirea bunurilor bisericeşti. De multe ori românii au fost nevoiţi să renunţe la locaşurile de cult construite de înaintaşi şi la proprietăţile bisericii lor şi să urmeze un nou început. Pentru exemplificare vom cita dintr-o scrisoare trimisă de episcopul Popasu la Sibiu, prin care ruga pe mitropolitul Şaguna să ajute românii din Biserica Albă, o localitate importantă a eparhiei şi sediu de protopopiat (astăzi localitatea se află în Serbia, în imediata vecinătate a frontierei cu România). „Cu respectuoasa mea reprezentaţiune din 20 Faur a. c. Nr. 207, mi-am luat voia a aduce la părintească cunoştinţă a Excelenţei Voastre, că românii noştri răsăriteni dreptmăritori din Biserica Albă s-au despărţit de tot de ierarhia străină şi s-au alcătuit în o comună bisericească curat română, pusă jurisdicţiei canonice a Mitropoliei dreptmăritoare răsăritene române respective a acestei de Dumnezeu scutite Episcopii a Caransebeşului.


Comuna aceasta dintâiu, care s-a format din românii despărţiţi de ierarhia sârbească din comunităţile mestecate, stă numai din 500 de suflete, dintre carii partea cea mai mare este scăpătată şi neavută, mai ales din cauza îndelungatului proces de 80 de ani, ce-au trebuit să-l poarte cu spesele lor aceşti români, pentru ca să poată introduce în biserică şi şcoală şi limba lor naţională română. Apoi banii de despăgubire, ce i-au căpătat dânşii dela sârbi, de abia le-a ajuns să-şi cumpere locul pe care doresc ei a-şi zidi biserica şi aşa neavând dânşii capitalul ce se cere pentru zidirea unei sânte biserici, se văd proprii constrânşi a alerga la mărinimosul ajutor al celor de o credinţă şi de un sânge cu ei.


Pe temeiul acestora vin cu adânc respect a traanspune spre graţioasa mai departe dispunere Excelenţei Voastre, pre lângă cea mai călduroasă recomandaţiune aici sub./. în orgine alăturată petiţiune a reprezentanţilor parochiei dreptmăritoare române din Biserica Albă, prin care se roagă dânşii prea umiliţi de Excelenţa Voastră, ca să Vă înduraţi a pune la cale în Archidieceză o colectă de bani pentru înlesnirea edificării unei biserici dreptmăritoare răs. române, în desmenţionata parohie română din Biserica Albă.” (Petru Bona, Episcopia Caransebeşului. Contribuţii istorice, Ed, Marineasa, Timişoara 2006, p. 327-328) Rugarea episcopului Popasu a fost făcută în urma şedinţei Consistoriului diecezan din 15 mai 1869, şedinţă în care a fost dezbătută situaţia românilor din Biserica Albă.


Luând în considerare doar câteva aspecte de corespondenţă amintite aici, trebuie să afirmăm cu toată tăria că cele două personalităţi ale vieţii bisericeşti din Transilvania, după rânduiala lui Dumnezeu născute în aceeaşi zi de 20 decembrie a anului 1808, şi-au împletit în mod armonios destinele spirituale, culturale şi patriotice, pentru binele Bisericii lui Hristos şi pentru ridicarea naţiei române.