In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Dreptmaritori si vrednicilor de dragoste crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,


Din dumnezeiasca Evanghelie pe care o vom auzi astazi – asa cum Biserica, prin dumnezeiestii Parinti, a randuit – ne impartasim, ca intotdeauna dealtfel, de un cuvant tot mai descoperitor de taina. Inaintea oricarui praznic imparatesc (adica pentru Imparatul – Dumnezeu), cum e Craciunul, bunaoara, sau Invierea, dar si Inaltarea Sfintei Cruci, sunt evanghelii in legatura cu acest praznic. Evanghelia din aceasta duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci e in legatura Sfanta Cruce, care se dezvaluie in chipul Crucii si in lemnul Sfintei Cruci. Dar noi trebuie sa mergem mai adanc, la taina Sfintei Cruci. Azi, o data mai mult, rogu-va sa cugetam, sa privim din interior spre exterior taina care se dezvaluie. Si toti cei care doresc sa inteleaga adancul de taina al adevarului dumnezeiesc si al adevarului omului, sunt rugati, impreuna, sa luam aminte. Cuvantul dumnezeiesc al Evangheliei asa ne graieste:


“Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Si dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca, prin El, lumea” (Ioan 3, 13-17).


Acesta este cuvantul de astazi al Sfintei Evanghelii, atat de concentrat, de unit in el, ca intr-un nucleu divin; dar din care, in lumina Duhului Sfant, stralucesc razele adevarului dumnezeiesc, pentru om.


Fiecare cuvant sau verset (sau vers) sa-l luam si sa ne impartasim: “Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer”. Iubitilor, de atatea ori sufletul omului, si poate mai mult al crestinului, se intreaba cu privire la acest cuvant: cer. Ce este cerul? Si nu totdeauna intelegerea noastra a ajuns pana la odihna (care nu inseamna somn, ci pacea luminii divine). Cer… Astazi auzim asa: Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Deci cerul e asezat deasupra noastra. Si nimeni dintre noi nu s-a suit, dar a venit printre noi Cel care a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Fiul e in cer din veci, e Fiul Parintelui ceresc. Iar Fiul Omului – adica Fiul Parintelui ceresc, Care S-a facut si om – Care e in cer, vrea sa ne spuna ca de acolo, din cer, e taina omului. Si nu numai a omului, intrucat omul e o sinteza a intregii Creatii; taina intregii Creatii e in cer.


Sa ne referim in clipa aceasta la doua cuvinte ale Scripturii, de esenta: primul cuvant – de la Cartea Facerii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” – deci cerul, intai. Si un cuvant cel putin la fel de revelator – al rugaciunii pe care Cel Care S-a coborat din cer, Fiul Omului, Fiul Parintelui ceresc, ne-a invatat-o: Tatal nostru: “Tatal nostru Care esti in cer (...) Precum in cer, asa si pe pamant” – reia cuvantul dintru inceput al Scripturii. Deodata se dezvaluie cerul: “Tatal nostru Care esti in ceruri...”. Am zice in graiul nostru, pe intelesul nostru smerit: Cerul este locasul lui Dumnezeu. Sfantul Stefan, in cuvantul rostit de el inaintea Sinedriului, atunci cand a fost omorat cu pietre, le spunea celor din Sinedriu, reluand cuvantul Proorocului Isaia: “Cel Preainalt nu locuieste in temple facute de maini, precum zice Proorocul: «Cerul este tronul Meu si pamantul asternut picioarelor Mele. Ce casa Imi veti zidi Mie? – zice Domnul – sau care este locul odihnei Mele?»” (Fapte 7, 48-49). Evocam la inceput odihna, si auziti: “locul odihnei Mele”. Ce fel de odihna? Numai dupa osteneala cautarii si dorului luminii dumnezeiesti ajungi la odihna.


Impreuna cu colegul meu – parintele Stefan – cercetam in texte, in original, ce inseamna odihna: in limba greaca áíáđáőóéň; đáőóéň inseamna odihnesc, dar áíá inseamna in sus – deci cand ma ridic la inaltimea adevarului, atunci ajung la odihna, adica la lumina care imi da pacea, implinirea. De aceea, observati, “cerul este locul odihnei Mele” – zice Dumnezeu, adica acolo unde e plinatatea adevarului, a existentei. Cerul – locasul Parintelui ceresc, al lui Dumnezeu. Dar, dupa Evanghelia de astazi, “Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer”. Deci cerul este si locasul Fiului Omului. Iar daca in Tatal nostru spune “precum in cer, asa si pe pamant”, cerul este si locasul odihnei noastre, al pacii, al mangaierii, al luminii, pe care, contempland-o, ajung la odihna. Sufletul meu nu se mai zbuciuma. Propriu-zis, aceasta inseamna. Cand nelinistea ta, in chinurile nasterii tale din nou, inceteaza. Sufletul ajunge sa se odihneasca. Constiinta capata pacea, lumina adevarului. Cum de atatea ori va talcuiam cuvantul: Numai cel care n-a ajuns pana la capat se intoarce inapoi. El tot penduleaza, in nelinistea lui, intre indoieli si certitudini. Nimeni din cei care au ajuns (la odihna) nu s-a mai intors. De aceea si pentru cei adormiti, cum ne rugam la capataiul lor, la inmormantare, sau la parastas? – Ii zicem Mantuitorului: “Ca Tu esti Invierea si Viata si Odihna adormitului robului tau...”. Deci a ajuns sufletul la pacea, la odihna, la intalnirea cu Dumnezeu. Cum va spuneam, cuvantul Sfantului Grigorie Sinaitul: “Ia aminte, omule: Adevarata cunostinta e simtirea harului dumnezeiesc” – simtirea dumnezeirii.


Am inteles ce inseamna odihna. De aceea, a te culca, in intelesul somnului trupesc, numai, in care vegetezi, dar sufletul nu ramane viu, cum se ruga Inteleptul: “Eu dorm, dar inima mea vegheaza”, daca nu mai ramai in stare de veghe, aceea-i moartea. A te desparti de Dumnezeu e moarte.


Atunci, revenim la cer: “Precum in cer, si pe pamant”. Si omului ii este dat sa aiba parte de cer. Cerul – locasul lui Dumnezeu (cum citim in Tatal nostru; Cerul – locasul Fiului Omului, Care este in cer – Fiul lui Dumnezeu, facut om, Care S-a coborat din cer. Si cerul – locasul omului; cerul omului.


Iubitilor, pentru ca acest cuvant si aceasta invatatura este atat de adanca, odata cu Sfintele Scripturi, Parintii cum au inteles? Am apelat, si de data aceasta, indeosebi la Sfantul Maxim Marturisitorul. El spune ca prin cer se intelege in Sfanta Scriptura, adeseori, Insusi Dumnezeu. Precum spune undeva Ioan Inaintemergatorul, marele propovaduitor al adevarului: “Nu poate omul sa ia nimic de la sine de nu-i va fi dat lui din cer” (aceasta a spus-o Sfantul Ioan dupa ce L-a botezat pe Mantuitorul ucenicilor lui ). A doua zi dupa ce Ioan L-a botezat pe Mantuitorul, vazandu-L pe Mantuitorul ca trece iar la Iordan, a spus ucenicilor sai: “Iata Mielul, Care ridica pacatul lumii”. Si atunci, Andrei intai, dar si Ioan, care ne descrie aceasta, au luat-o dupa Mantuitorul, dupa Iisus. Iisus i-a intrebat: Ce vreti? – Invatatorule, unde locuiesti? – Veniti si vedeti. Si au mers Andrei si Ioan si toata seara si noaptea L-au intrebat pe Iisus. Andrei, ascultandu-L, le-a spus celorlalti: “Am aflat pe Acela despre Care au vorbit profetii”. Atunci au iesit la Iisus si Petru, apoi si Filip si Natanael – ucenicii Lui. Atunci, ceilalti din jurul lui Ioan: Tu L-ai botezat pe Iisus, dar vezi ca cei care mergeau dupa tine pleaca dupa El, te parasesc si merg dupa Celalalt, dupa Iisus. Atunci a spus Ioan acest cuvant, pe care il citeaza Sfantul Maxim Marturisitorul. Ioan a zis: “Nu poate omul sa ia nimic de la sine, de nu-i va fi dat lui din cer” – adica de la Dumnezeu. De aceea Sfantul Maxim spune: “Cerul se uneste cu Insasi Dumnezeirea”. Deci cand zici cer zici lumea lui Dumnezeu, locasul lui Dumnezeu; si, in intregime, tot ceea ce se descopera de acolo, de la Dumnezeu. Pentru care adauga sfantul Maxim: “Caci toata darea cea buna, tot darul cel desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor”. In acest inteles trebuie luat cuvantul cer, din textul Scripturii – locasul lui Dumnezeu, cu intreaga bogatie, nesfarsita, a adevarului dumnezeiesc. Dar mai adauga Sfantul Maxim: “Scriptura mai numeste cer si puterile ceresti, dupa cuvantul: «Cerul Imi este Mie scaun… Cel ce pui pe ingerii Tai para de foc si slugile Tale duhuri». De aceea, dupa cuvantul Scripturii: «Cerul Imi este Mie scaun», «Cel ce odihnesti pe heruvimi» – mai zice in alta parte. Aceasta pentru ca Dumnezeu Se odihneste in fiintele simple si netrupesti”.


Si acest cuvant, mai ales, m-a mangaiat negrait de mult. El corespundea exact cu ceea ce in mintea noastra, putintica, incerca sa se inalte. Zice Sf. Maxim: “Daca ar zice cineva ca si in mintea omeneasca, curatita de toata nalucirea materiala...”. O, Doamne, cat ma mangaie acest cuvant! Nalucirea materiala, care ma face sa ma gandesc cum L-a ispitit demonul pe Mantuitorul, aratandu-i imparatiile lumii si slava lor. Pentru care Parintele Staniloae talcuia: slava lor, adica poleiala. Aceasta poate oferi demonul: poleiala. La aceasta se incanta atata lume, la poleiala – nalucirea materiala, cum este numita de Sf. Maxim. Deci “orice minte omeneasca, daca e curatita de toata nalucirea materiala si e impodobita cu ratiunile dumnezeiesti ale celor inteligibile, este cer, si nu are a cadea, dupa parerea mea, din adevar”. Daca priveste si mintea omului, curatita de nalucirile materiale, si luminandu-se, stralucind in ratiunile dumnezeiesti ale celor inteligibile. Este cer si mintea; si nu cazi din adevar. Nu cazi din adevar cand contempli cerul mintii tale, plin de stralucirea adevarului dumnezeiesc, al credintei, plin de cele ceresti. O, credinciosilor, o, profesori de religie, nu uitati! Asa sa-i invatati pe copilasi, cu inima curata. Si incheiem cuvantul sfantului Maxim: “Deci nici cel care a numit cer inaltimea cunostintei spirituale din oameni nu ar gresi”. Doamne, cum te inalta fiecare gad si idee tot mai sus! “Caci, intr-adevar, spune Sf. Maxim, cunostinta adevarata se face asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu”. A spus Mantuitorul: “Daca Ma iubiti, paziti poruncile Mele! Cel ce pazeste poruncile Mele va fi iubit de Tatal Meu, la el vom veni si locas la dansul vom face”. Daca cerul este locasul lui Dumnezeu, si inima ta, facandu-se locas al lui Dumnezeu, se face cer. “Se face asemeni cerului, scaun al lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu sa Se introneze in ea, prin nazuinta nestramutata a dorintei ferme si inalte spre bine. La fel, lucrarea curata a virtutilor este numita «asternut al picioarelor Lui»”. Virtutile, despre care de atatea ori Sf. Maxim spune ca ele sunt oglindire a insusirilor dumnezeiesti, a luminii dumnezeiesti, a iubirii dumnezeiesti, a intelepciunii dumnezeiesti, a bunatatii dumnezeiesti, a dreptatii dumnezeiesti, a barbatiei dumnezeiesti.


Talcuia Parintele Staniloae atat de adanc, dupa Sfantul Maxim: Virtutile sunt forma umana a insusirilor dumnezeiesti, cum s-au revelat in Hristos. Si atunci, in acest inteles virtutile sunt “asternut picioarelor Lui”. Cum tot Sfintii Parinti vor spune, ca insusirile dumnezeiesti sunt cele din jurul Dumnezeirii. Adancul fiintei dumnezeiesti este de neurmat pentru noi, dar insusirile dumnezeiesti – lumina, iubirea, bunatatea, pacea, dreptatea, sfintenia, intr-un cuvant. Toate sunt dar, harul lui Dumnezeu din natura divina. Dar natura divina este dincolo de tot ceea ce este creatura. Dar sunt asternut al Dumnezeirii si impartasire din Dumnezeire, din lumina si iubirea Sa. Si, in sfarsit, intrucat virtutea primeste deasupra ei talpile dumnezeiesti… De aceea parca-ti aduci aminte: cate o crestina, saraca, zice asa, in simplitatea ei: Saruta-Ti-as talpile Tale, Doamne! Si noi radem, adeseori. Or, ea spunea un cuvant atat de adanc: Doamne, eu sa fiu asternut picioarelor Tale, talpilor Tale. Sa odihnesti, altfel spus, in mintea si in inima mea. Caci in Filocalie Parintele Staniloae asa a tradus: Talpile dumnezeiesti.


“Si nu le lasa catusi de putin sa se murdareasca de intinaciunea trupului”. Ce i-a spus lui Moisi la rug? – “Scoate-ti incaltamintea! Locul pe care calci e sfant”. Acolo calca talpile picioarelor dumnezeiesti, si acolo nu mai e intinaciune.


… Si intelegand prin pamant trupul. Iubitilor, Doamne, ce descoperire! Cer, lacasul Dumnezeirii, cerul lui Dumnezeu, cerul Fiului lui Dumnezeu si Fiul Omului, si cerul – mintea noastra plina de lumina dumnezeiasca, de adevar! Ati inteles acum? Prin care dar, insusire a sufletului nostru putem noi sa ne umplem sufletul de cer, de lumina divina, de virtutile care stralucesc in noi – cunostinta, adevarul (deci lumina, caci altfel nu pot vedea nimic fara lumina; si ceea ce e lumina pentru ochi e intelegerea pentru minte)? Care este acest dar, prin care noi luam cunostinta, prin care ne miscam? – Gandirea, iubitilor! Si, intelegand, parca te cutremuri. Cu ce te inalti dincolo de minte? Vedeti, trupul, materia e limitata, marginita, “tarcaruita” in timp si spatiu. Dar daca cu trupul sunt aici si acum, cu mintea, cu gandirea depasesc nu numai trupul meu, numai locul unde ma aflu, nu numai timpul de acum… ci si timpul si spatiul. Se misca in lumea nemarginirii dumnezeiesti. Atunci cand cuget, deodata: “A zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra” – chipul, cum spune dumnezeiescul Maxim, e de nedistrus, ramane in noi pe veci; ca existam. Chiar si cei care mai spun: “A trecut in nefiinta”. Sa-i lumineze Dumnezeu, sa se indeparteze de ratacirea asta, cea mai de pe urma. Nimeni nu trece in nefiinta! Caci existam, si in nemurire suntem chemati sa fim. Dar asemanarea priveste virtutea: intelepciunea, bunatatea, virtuti de care ne impartasim din Dumnezeire, dupa voia noastra. Vrem sa-I urmam lui Dumnezeu in lumina, adevar si iubire, atunci ne impartasim din ele. Sau, prin pacat, ne lepadam. Dar ramanem in Dumnezeu cu radacina.


Si ce inseamna a fi “dupa chip”? Ce ne apropie pe noi mai mult decat toate de a fi dupa chipul lui Dumnezeu, al nemarginirii dumnezeiesti? Gandirea, iubitilor. Gandirea noastra depaseste si marginile universului intreg. Astazi macar atat sa intelegem: ce inseamna cuvantul cer: locasul lui Dumnezeu, locasul Fiului lui Dumnezeu si Fiul Omului si locasul oricarei minti pamantesti curate. Cand am citit din Sfintii Parinti, indeosebi doua lucruri m-au luminat si m-au uimit (cand primesti lumina, te uimesti). Cand am citit la Sfantul Ioan Damaschin cum a coborat Fiul lui Dumnezeu la noi: nu dupa loc, ci dupa fire. Adica nu dupa spatiu, ca sa se miste de colo colo. A luat trup omenesc, cu care S-a miscat printre noi; dar in El era Dumnezeirea. Fiul lui Dumnezeu a coborat in sanul Fecioarei (a carei nastere am praznuit-o ieri; iar astazi pe parintii ei, dumnezeiestii Ioachim si Ana). Or, cand zici firea dumnezeiasca… Mantuitorul i-a spus unei femei, samarinencei, descoperindu-i din taina Dumnezeirii: “Duh este Dumnezeu”. Cu ce ne apropiem noi de intelegerea Duhului? E Duh, e spirit, adica nematerial. Dar cum o intelegem? Ce, in noi nematerial? – Gandirea. Gandirea e deasupra materiei, o invaluie. Cu gandirea, care depaseste hotarele trupului intelegem ceva din taina Dumnezeirii, a Duhului. Sa ne inaltam, sa intelegem! E atata frumusete, cum nu va puteti inchipui. Cand am mai citit si la Calist Catavisiotul: “Oricine e intelept priveste la lucrurile cele mai adanci din el”; cele mai inalte din el. Orice om are si slabiciunile lui. Calist Patriarhul spune: Cand vrei sa fii in adevar, treci de la cele de jos ale tale (cum intreaga creatie s-a odraslit de la cele de jos pana la cele de sus; toate sunt in noi)... Ce are omul mai inalt, spune Patriarhul Calist, e mintea lui, e gandirea lui. Si cu mintea lui se inalta, si poate sa ajunga pana la Dumnezeu – cu mintea te poti inalta dincolo de lume; poti sa cuprinzi lumea. De aceea spune Calist: Nu e dupa vrednicia omului sa se opreasca la cele marginite, hotarnicite, ci sa se inalte pana la Cel nemarginit, daca si mintea se poate inalta pana la Dumnezeu”.


Atunci am inteles: Doamne, ce minune descoperi Tu in om, ca mintea lui e cer (cum a spus Sfantul Maxim), e cereasca. Te inalti pana la Dumnezeire. Si asa spunea un savant – Wolfgang Pauli, mare fizician: Asa cum Dumnezeu, spiritul divin cuprinde intreaga creatie, asa si sufletul omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu, poarta in el intreaga creatie. Ar putea face stiinta un matematician, un chimist, un fizician, poate sa cuprinda intelesurile lucrurilor fara mintea aceasta, pe care i-a dat-o Dumnezeu, dupa chipul Lui? Si asa cum El cuprinde tot, si omul e chemat; sa devina mintea omului cer.


Am inteles acum ce inseamna aceasta realitate spirituala – cerul – si cat e de adevarata ea! Omul a pierdut intelesul de a purta in inima lui, dupa chipul lui Dumnezeu, duhovniceste, creatia, si sa ajunga la asemanare. De aceea Fiul lui Dumnezeu a coborat din cer, si a adus cerul pe pamant. Si in El e cerul; e Dumnezeu si Om. De aceea spune: “Nimeni nu s-a suit in cer” – nu tu te sui. Fara numai Cel care a coborat din cer, Fiul Omului Care este in cer. Si a coborat ca fiecare constiinta umana, fiecare suflet sa devina un salas ceresc; salas de lumina si de adevar.


Si adauga Mantuitorul: “Precum Moisi a ridicat sarpele in pustie, asa Se va inalta si Fiul Omului” (pe Cruce). Evreii, mergand spre pamantul fagaduintei, au dat peste niste serpi veninosi, care ii muscau; si mureau (pentru ca erau atatati de demoni). Iar Mantuitorul, Care avea sa Se intrupeze si sa Se inalte pe Cruce, veninul sarpelui El il va rastigni. De aceea a zis: “Precum a inaltat Moisi sarpele in pustie, asa Se va inalta si Fiul Omului” – pe Cruce. … “Ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Deci Crucea inseamna rastignirea raului si cale spre inviere, inaltare. Cei din jur nu intelegeau – fariseii, carturarii: “Daca este Fiul Omului, coboara-Se de pe cruce”. Rastignitul din stanga, la fel: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu...”. Sarmanii, nu pricepeau. Cum, sa vezi pe cineva rastignit si sa te inchini unui rastignit? Au inteles multi: Pavel a inteles: “Crucea e nebunie pentru elini (filosofii), sminteala pentru iudei (caci “blestemat e cel ce e intins pe lemn”; toti vinovatii Vechiului Testament erau osanditi la moarte prin cruce). Dar pentru noi e puterea lui Dumnezeu”. Iar dupa Pavel va spune Ioan Gura de Aur: “Privesc la cruce, privesc la Hristos, si-L numesc Imparat pe Hristos pentru ca-L vad rastignit”. Cu adevarat, El e Imparatul, Care Se jertfeste pentru supusii Lui. Si-L numesc Imparat pentru ca El S-a jertfit pentru supusii Lui. Si asa sa faca orice imparat: sa se jertfeasca; iar prin jertfa sa rastigneasca raul. Caci jertfa ucide egocentrismul, pacatul. Cum am spus de atatea ori, si am invatat: orgoliul este demonic. Cand a cazut in orgoliu Lucifer, ce a descoperit? – S-a vazut adus de la nefiinta la fiinta. Si-a vazut nefiinta. Dar daca Dumnezeu a zis Da, sa fii, atunci ramai. Atunci s-a descoperit pe el zidire. Si atunci, Fiul lui Dumnezeu a venit sa rastigneasca pacatul, orgoliul, deci moartea. Caci daca prin pacat jertfa, care ne instituie in fata lui Dumnezeu, Adam a transformat-o in moarte, prin despartire, in Hristos, pe Cruce, moartea se transforma in jertfa, care duce la inviere.


De aceea a zis Iisus: “Precum a inaltat Moisi sarpele in pustie, asa se va inalta Fiul Omului pe Cruce”. Si daca veninul sarpelui, cum va arata tot Ioan Gura de Aur, ucidea, jertfa lui Hristos pe Cruce, invierea, vindeca. De aceea a zis Ioan Gura de Aur: “Tu meriti, Doamne, sa fii Imparat, pentru ca Tu Te-ai jertfit!”. Si-n jertfa e impartasirea iubirii datatoare de viata, care aduce invierea. De aceea, “pomeneste-ma, Doamne – zice tot Ioan Gura de Aur – intru imparatia Ta, cum a zis rastignitul din dreapta, care s-a cait” (de la acest cuvant noi zicem mereu “vesnica pomenire”). La care Iisus a spus: “Azi vei fi cu Mine in rai”. Intr-adevar, asa S-a inaltat Fiul Omului pe Cruce, din iubire.


Pentru ca urmeaza cuvantul, uimitor, din Evanghelie: “...asa se va inalta Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. In iubire e viata, in jertfa e viata, in daruirea mea catre celalalt. Cand ma daruiesc tie si tu te daruiesti mie, suntem in iubirea divina, in viata, in marturia vietii. Caci iubirea este principiul vietii. Si vine cuvantul uimitor, unic, al Evangheliei: “Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Fiul Sau unic! Iubitilor, ce-i mai scump pentru un tata (ca si pentru o mama), decat fiul?! Fiul iubirii lui Dumnezeu, al Parintelui ceresc. Va talcuiam din cuvintele Scripturii: “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit” – Mainile Tatalui – Fiul si Duhul Sfant. Si in alta parte Psalmistul spune: “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile”. Adancurile suntem noi. “Adanc pe adanc cheama” – adancul Dumnezeirii ne cheama pe noi. Iar vistieria lui Dumnezeu ati vazut ce inseamna – Fiul si Duhul Sfant. Aceasta este vistieria cea dinlauntru, a inimii, rasadita si in noi, cum spune Patriarhul Calist. Ce e mai scump pentru Tatal, daca nu vistieria Lui – Fiul si Duhul Sfant? Si asa L-a daruit pe Fiul Lui, sa Se intrupeze de la Duhul Sfant si din Fecioara, L-a daruit “ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. L-a daruit, pana pe Cruce, Vistieria Lui, ce are mai scump Tatal a daruit, si sa ne impartasim din El, din Fiul Lui, din viata Fiului Lui, in Duhul Sfant. Si in Duhul Sfant, “ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Si incheie Evanghelia asa: “Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume sa judece (sa osandeasca) lumea, ci sa se mantuiasca lumea prin El”. Sa crezi in El, cum S-a intrupat, de la Duhul Sfant si din Fecioara, si cum la Cincizecime a trimis Duhul Sfant, ca sa Se intrupeze El in fiecare din noi, in fiecare inima fecioara. Inima fecioara, nu uitati: atunci cand inima noastra e casta, fecioara, deodata se lumineaza, devine cer.


Iubitilor, zilele acestea l-am comemorat pe Paulescu si am citit ceva din el. Si inima noastra atat de mult s-a aprins de omul acesta!… El a ajuns la marturia aceasta, de a-L preamari pe Dumnezeu prin stiinta. Si multi s-au intrebat: Cum prin stiinta a ajuns Paulescu sa dea marturia aceasta, a intelegerii Dumnezeirii? – Pentru ca a avut o inima casta. Acest om n-a fost casatorit, a dus o viata de castitate, de sfintenie. De aceea Iorga, care l-a cunoscut, la savarsirea lui din viata a spus: “A trait ca un mucenic si a murit ca un sfant. De-abia acum, savarsindu-se din viata, pot spune cei mai apropiati ai lui, si ucenicii lui, vor spune descoperirile vietii acestui om”. Si, ingaduiti a spune, ucenicul lui poate cel mai de aproape – doctorul Trifu, pe care noi l-am intalnit in viata mea. Si el marturiseste ca, atunci cand Paulescu a ajuns, in iulie, la intelegerea acestui adevar, al insulinei, a aparut in august un articol in limba franceza, in Apus, si au luat cunostinta savanti. Un savant american – Ernst Scott – i-a trimis o scrisoare lui Paulescu si i-a propus sa elaboreze impreuna insulina. Si doctorul Trifu l-a sfatuit pe Paulescu: Da, noi nu avem posibilitati de laborator ca alte popoare. Sa lucram impreuna. Altii au spus: Nu, sa apara acest produs aici, la noi, in Romania. Au tot asteptat sponsori… Dar in timp de sase luni au aparut altii, care au luat cunostinta de descoperirea lui si…


Iubitilor, omul acesta – si este un exemplu – a ajuns la adevar deodata unind minte luminata, adancind adevarul omului cu mintea, dar si pastrandu-se curat, cast, in feciorie. Asa cum Maica Domnului e fecioara si mama. Numai in castitate si in maternitate implinesti adevarul. Cum adica: pastrandu-ti faptura ta curata, casta; nu innamolita in stricaciunile lumii, in noroiul acestei lumi. In noroiul de patimi, cum sa mai vezi adevarul? Numai in sufletul cast, inima casta, si mintea cautatoare de adevar, asa ajungi la adevar. Asa a fost Paulescu. Asa a ajuns la adevar, incat, cunoscand, cu mintea luminata de Dumnezeu adevarul omului, ca fiziologic, faptura umana, atat in morfologia ei, cat si in fiziologia ei. Pentru ca fiecare organ, fiecare tesut, fiecare celula, fiecare lucru din faptura noastra, in lumina, are un scop. E o armonie, iubitilor, totul. Aceasta armonie nu-i pusa de mine. Eu, cand vin in lume, vin deja zidit. Altul a pus aceasta armonie – Dumnezeu. A pus o armonie in toata faptura, o constiinta in om, pentru care Paulescu spune ca sufletul omului este “agentul finalitatii”. Adica spiritul meu, luminat de Dumnezeu, vede aceasta ordine, se inalta la Dumnezeu si, inaltandu-se la Dumnezeire, sufletul meu, luminat de lumina divina, de iubire divina, de credinta in adevar… gandirea mea se inalta si ma zideste. Acest “artist minunat”, cum spune Paulescu, care-i sufletul omului, deodata zideste trupul meu, si pleaca, faptura mea, de la obarsia ei, cum m-a zidit Dumnezeu, catre desavarsirea ei, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.


Si o intrebare, pe care o punem oricarei minti omenesti: Iubitilor, e posibil sa zidesti ceva fara gandire? Fiecare sa se zguduie si sa dea raspuns. Fara sa ai un proiect, un plan, chiar al celui mai simplu lucru. Intelegeti atunci cum gandirea devine cer? Cum se inalta la Dumnezeire! Cum sa nu fie, atunci, gandirea lui Paulescu cer, cand el a contemplat trupul omului si creatia intreaga in atata ordine si armonie. Sufletul lui se unea cu fiecare fibra, cu fiziologia intreaga. Hormonul insulinei a fost opera a finalitatii, a gandirii, a amoniei lui Dumnezeu…