Intr-un articol publicat acum cativa ani, intr-o revista engleza si intitulat "Lumea ca dar sacrament al iubirii lui Dumnezeu", am subliniat caracterul pozitiv al lumii, manifestare a iubirii lui Dumnezeu fata de oameni. Intr-un alt articol, publicat in aceeasi revista ceva mai tarziu si intitulat "Crucea peste darul lumii" am reliefat faptul ca creatia ca darul lui Dumnezeu, n-are importanta ultima, ci numai rolul de a ne face prin ea transparent pe Dumnezeu, ca Daruitor; dar pentru ca noi, in urma pacatului uitam adesea acest rol, al creatiei si ne alipim de ea ca de ultima realitate, ne vedem prin aceasta expusi deceptiilor, suferintelor si pana la urma mortii. Cu alte cuvinte in raporturile noastre cu creatia apare crucea.


Dar Dumnezeu a dispus lucrurile astfel, ca aceasta cruce, sa nu ne fie un mijloc de distrugere, ci o poarta spre realitatea suprema si netrecatoare a lui Dumnezeu. In virtutea acestei dispo­zitii, crucea ne deschide ochii si calea spre Dumnezeu, ne face creatia transparenta pentru Dumnezeu.


Vrem sa aratam acum ca crucea de fapt pune totusi in lumina o valoare a creatiei prin faptul ca ea ne face sa vedem si sa traim prin ea transparenta lui Dumnezeu si legatura cu El si prin aceasta sfinteste creatia, sau o face sa ne umple de putere si de lumina lui Dumnezeu.


Crucea ca mijloc de desavarsire si eternizare a creatiei si a omului in Dumnezeu

Fara indoiala, nu orice cruce, adica nu orice suferinta si orice moarte ne face transparent, pe Daruitorul lumii si ne pune in lega­tura cu El ca persoana infinita in viata si iubirea Sa, fapt care da si lumii o mare importanta. Cand omul gandeste ca dincolo de aceasta lume, nu mai este intr-o alta realitate, suferinta si moar­tea legate in orice caz de ea, nu sunt mantuitoare, nu au un sens pozitiv.


Deci numai suferinta si moartea care ne face transparent si comunicabil prin creatie, pe Dumnezeu, capata si ea un sens pozitiv pentru creatie, si pentru noi insine. Si de aceea aceasta este suferinta si moartea pe care noi le numim propriu-zis cruce. Iar crucea in acest sens este crucea lui Hristos si crucea noastra purtata din puterea crucii lui Hristos, aceasta cruce, departe de a insemna un nou sens in existenta lumii, da dimpotriva un sens acestei lumi, pentru ca ea da un sens pozitiv si suferintei si chiar mortii legate de lume.


Chiar moartea devine prin aceasta cruce izvor de exis­tenta a persoanelor umane si a lumii pe o treapta noua, superioara, plina de viata lui Dumnezeu. Aceasta cruce completeaza sensul fragmentar manifestat in lume, prin faptul ca ea deschide drumul spre realitatea lui Dumnezeu, ca lumina si viata infinita, de care se raspandeste sensul plenar si asupra lumii si asupra vietii persoa­nelor umane in ea.


Aceasta cruce cuprinde deci in ea un paradox: pe de o parte pune in evidenta insuficienta creatiei in ea insasi, pe de alta tocmai prin aceasta ea arata creatia ca dependenta si in legatura cu realitatea plenara a lui Dumnezeu, care da astfel creatiei un sens deplin si o viata superioara si pana la urma o indumnezeire si o existenta netrecatoare.


Aceasta cruce pune in valoare creatia si pe om prin faptul ca, arata ca omul si creatia nu sunt definitiv supuse regimului suferintei si mortii, ci sunt mantuite de acest regim prin puterea realitatii superioare a lui Dumnezeu. Absolutizarea creatiei, ne da in mod paradoxal sufe­rintei si mortii personal utimul cuvant.


Dar cel ce vede prin crucea lui Hristos creatia ca o realitate dependenta de Dumnezeu si deschisa Lui, vede ca creatia si persoanele se salveaza intr-o existenta eterna.


In general, suferinta si moartea in aceasta lume, arata insuficienta ei, arata ca ea nu poate fi realitatea absoluta. De aceea chiar aceasta suferinta si moarte, fac pe multi oameni sa nu se alipeasca de lume, ca de realitatea ultima. In acest sens, Nicolae Cabasila, un scriitor bizantin, din secolul al XIV-lea scrie ca suferinta si moartea nu sunt un blestem, in calitatea lor de consecinte ale pacatului, ci si mijloace acceptate de Dumnezeu pentru a face pe om sa nu se alipeasca prea mult de lume.


Dar numai in Hristos suferinta si moartea au putut fi folosite deplin, ca mijloace ale eliberarii omului de stapanirea pacatului si de biruinta asupra lor insasi. Caci numai Hristos, traind in lume, a suportat patimirea si moartea neamestecate cu pacatul.


Dupa caderea de la inceput nevoile omului care trebuie satis­facute de lume au castigat asupra lui o forta atat de mare, ca el exagereaza satisfacerea lor, intr-un fel atat de egoist, incat uita de Dumnezeu si de semenii sai si se ataseaza total lumii intr-un mod accentuat egoist. Parintii Bisericii exprima aceasta zicand, ca efec­tele de foame, de sete, de oboseala au inceput dupa cadere sa fie satisfacute intr-un mod pacatos, iar frica de moarte a chinuit pe om asa de tare, ca el accepta toate lasitatile si compromisurile pentru a scapa de ea, pentru un oarecare timp.


Hristos n-a satisfacut efectele acestea intr-un mod pacatos, adica nu le-a lasat sa lunece spre placere, nici nu s-a lasat impins de frica mortii pentru a face orice s-o evite. Singur Hristos a dus o viata si a suportat moartea ca o jertfa curata oferita in numele oamenilor lui Dumnezeu Tatal. El a pus in aceasta satisfacere strict necesara a trebuintelor Sale si in suportarea mortii o forta exceptio­nala, prin care a invins aceste afecte, eliberand natura omeneasca de pacat si facand-o sa invie din morti. Iar aceasta datorita fap­tului ca ipostasul divin insusi intarea natura umana asumata pen­tru o satisfacere si a suporta aceste afecte de pacat, desi puterea dumnezeiasca nu facea inutil efortul naturii omenesti.


Astfel, crucea lui Hristos, devine mijlocul plin de putere care invinge pacatul si moartea si ne mantuieste. Crucea lui Hristos redescopere si restabileste deplin sensul pozitiv al creatiei, pen­tru ca Hristos a aratat definitiv ca crucea, adica suferinta si moartea, nu sunt ultimul moment al existentei umane, ci prin ea se ajunge la Dumnezeu, la viata eterna; ca deci viata in aceasta lume nu este ultima viata, ci deasupra ei este viata eterna si nesfarsita in Dumnezeu, la care se ajunge insa tocmai prin suportarea suferintei si mortii care nu pot fi despartite de aceasta lume. Prin crucea lui Hristos se descopere deci in acelasi timp ca lumea e necesara, pentru ca numai prin ea, suportand crucea legata, de ea, se ajunge la Dumnezeu, sau la plenitudinea de viata a omului si a lumii insasi.


Crucea lui Hristos are deci aceste doua efecte: pe de o parte ea prezinta lumea ca nefiind ultima realitate, ci realitatea penul­tima, dependenta de Dumnezeu; pe de alta parte ea face sa se raspandeasca asupra existentei lumii o valoare eterna. Prin crucea lui Hristos a fost tocit acul pacatului prin care omul se alipeste intr-un mod egoist si exclusiv de lume si a fost invinsa moartea. Crucea lui Hristos desparte existenta omului si a lumii de pacat, prin care viata omului si a lumii au fost supuse unei morti defini­tive. Crucea lui Hristos arata din nou chipul pozitiv originar al omului si al lumii si e mijloc de ridicare a lor la desavarsirea existentei lor in Dumnezeu. Dar aceasta a fost crucea prin puterea lui Dumnezeu. In acest sens "crucea este puterea lui Dumnezeu" (I Corinteni I, 18, 24).


In felul acesta crucea lui Hristos nu este o negatie esentiala si definitiva a lumii si a omului, ci numai a trairii pacatoase in lume. Ea arata ca lumea insuficienta in ea insasi, recastiga printr-o infranare de la pacat sensul ei deplin in plenitudinea lui Dumnezeu, ea arata ca lumea este destinata sa se completeze in existenta adevarata si eterna in Dumnezeu. Din crucea lui Hristos se proiec­teaza o lumina a lui Dumnezeu asupra lumii, transfigurand-o prin participare la puterea Lui. Crucea lui Hristos franeaza alipirea exclusiva la lume ca la ultima realitate; dar tocmai prin aceasta ea leaga existenta omului si a lumii de Dumnezeu.


Prin crucea Sa Logosul divin intrupat redescopere Logosul (sen­sul, ratiunea) complet al lumii si al vietii omenesti, acoperit prin umbra pacatului si mortii. Sf. Atanasie cel Mare spune: "intelep­ciunea lui Dumnezeu, care se arata inainte prin chipul ei in crea­turi, si prin ea arata pe Tatal ei dupa aceea ea insasi, fiind Logosul insusi, s-a intrupat, cum zice Ioan si dupa desfiintarea mortii si mantuirea neamului nostru, se descopere si mai mult pe Sine insasi si prin Sine, pe Tatal Sau".


Hristos, Fiul Iui Dumnezeu cel intrupat invinge moartea chiar prin faptul ca El suporta cu puterea rabdarii neamestecata cu revolta si invinge afectele de foame, de sete, de oboseala, de durere chiar prin faptul ca El nu luneca prin ele spre pacat. Prin acestea intareste firea omeneasca, facandu-o capabila sa-si insuseasca pute­rea lui Dumnezeu; le invinge nu ocolindu-le ci suportandu-le fara de pacat. Numai astfel intareste firea noastra.


Pentru aceasta in Rasarit crucea lui Hristos, ca patimire fara de pacat a mortii, nu e treapta extremei slabiciuni a omului, ci prilejul manifestarii puterii lui. Acesta s-a aratat si in felul cum au primit martirii moartea si cum o primeste orice crestin cu credinta tare in Hrisros. Depasirea crucii prin inviere nu ii vine lui Hristos dupa momentul final al unei epuizari totale din moarte, din afara de El, din Tatal singur, ci chiar din interiorul Sau, intrucat El suporta moartea cu puterea rabdarii nerevoltate, dupa ce a tinut in frau afectele Sale de foame, de sete, de oboseala, nelunecand in pacatul placerii, si executand firea Sa in aceasta incordare de putere.


In sinaxarul de sambata seara din Saptamana Mare, se zice: "Cuvantul lui Dumnezeu s-a coborat cu trupul Sau in mormant si cu sufletul Sau necorupt si indumnezeit in iad. Dar sufletul Dom­nului nu s-a oprit in iad, ca sufletele altor sfinti, pentru ca nici un blestem al stramosilor nu-l impovara. Domnul nostru s-a salasluit si cu dumnezeirea in mormant, aceasta ramanand unita cu trupul".


Puterea manifestata de Hristos pe cruce a fost o putere care a trait raportul cu lumea. Crucea suportata de Hristos cu o astfel de putere a fost un mijloc prin care a ajuns la inviere.


In acest sens Biserica ortodoxa canta: "Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din mormanturi viata daruindu-le". Pentru aceea credinciosii se inseamna cu semnul crucii, convinsi ca prin ea le vine si lor in ajutor, puterea lui Hristos cu care a intarit El firea Lui, ca sa nu alunece prin afecte in pacat si prin care a invins moartea.


Preotul binecuvinteaza pe credinciosi cu crucea in cursul slujbelor bisericesti, dar totdeauna ridicand-o aratand ca numai cu ajutorul ei pot sa-si stapaneasca pornirile spre pacate si sa izbandeasca in savarsirea binelui.


Ea are totdeauna aceasta putere prin faptul ca ea este intim legata de Hristos, care a invins pacatul si moartea si prin aceasta a inviat. Ca atare, ea e intotdeauna prezenta in Hristos Cel inviat. Ea e prezenta totdeauna in starea de inviere a lui Hristos si aduce crestinilor puterea lui Hristos cel inviat, pentru ca ea inseamna ca Hristos s-a predat si se preda continuu in mod total Tatalui ca om. Si chiar aceasta il umple pe El ca om de putere dumnezeiasca care se arata in starea Lui de inviere. Iar aceasta are loc in mod neintrerupt.


In aceasta consta intrarea lui Hristos ca om la Tatal prin suferintele si moartea legate de lume, pentru ca sa scape lumea de pacat si de moarte. De aceea intrarea lui Hristos la Tatal nu are loc decat prin sacrificiu sau prin daruirea de Sine, cum spune Epistola catre Evrei si Sfantul Chiril din Alexandria (Adoratio in Spiritu et veritate). Aceasta echivaleaza cu deplina restabilire a comuniunii lui Hristos ca om cu Tatal, fapt care s-a implinit prin patimirile si prin moartea legate de aceasta lume. Iisus a facut aceasta renuntand deplin la Sine insusi, fapt care este legat cu suferinta si cu moartea. Aceasta stare a ei Hristos o mentine in Sine si ne-o da si noua si prin ea putem si noi sa renuntam la noi insine si sa ne predam Tatalui, intrand astfel in comuniunea cu Tatal si umplandu-ne de puterea Lui.


Crucea este deci semnul iubirii culminate a lui Hristos ca om fata de Dumnezeu manifestata in mijlocul lumii, in numele ei si pentru scaparea ei. Crucea lui Hristos e semnul iubirii Lui manifes­tata fata de Tatal prin faptul ca El considera lumea ca o realitate transparenta pentru Dumnezeu si vede in patimire si in moarte calea prin care, renuntand la Sine se preda lui si se uneste cu El. Dar crucea este si semnul iubirii lui Hristos ca Dumnezeu si ca om fata de noi. Prin puterea iubirii Lui varsata in noi, putem si noi sa ne manifestam iubirea noastra fata de Dumnezeu, traind raportul cu lumea si cu o realitate, care ne face transparent pe Dumnezeu. Si tocmai in aceasta se arata raportul pozitiv al crucii cu lumea, ca face transparenta pentru Dumnezeu prin ea si deci deschisa pentru puterile lui Dumnezeu care vreau sa se reverse in ea.


Ca o astfel de putere a iubirii jertfelnice indreptata in toate directiile, spre Dumnezeu, spre noi si spre lume, crucea lui Hristos este prezenta in mod permanent in Hristos cel inviat, ca sursa a iubirii noastre jertfelnice, catre Dumnezeu si catre oameni in cadrul lumii.


In general dupa Sfantul Chiril de Alexandria la Tatal nu se poate intra decat in stare de sacrificiu; in acest scop Hristos ne ia in Sine si noi il luam in noi insine, pentru a deveni si noi un sacrificiu pur. Dar aceasta nu inseamna o negatie a lumii in esenta ei, ci un astfel de raport cu ea, care ne face transparent prin ea pe Tatal adica un raport in care se manifesta puterea noastra de a face ceea ce ne ofera lumea cu moderatie si in duhul fratietatii cu ceilalti si de a suporta durerile din ea si moartea cu rabdare.


In sacrificiul nostru oferit impreuna cu sacrificiul lui Hristos si, din puterea Lui, sau in crucea noastra, implinim ceea ce spunem in preajma oferirii lui Hristos ca sacrificiu la Sf. Liturghie, oferind darurile noastre, spre a fi asimilate cu darul Lui: "Ale Tale dintru ale Tale". Ne oferim pe noi si lumea, ca dar Lui Dumnezeu, dupa ce le-am primit pe ele ca dar din partea lui Dumnezeu. Prin aceasta ne umplem pe noi insine si lumea de viata lui Dumnezeu, venita noua prin trupul lui Hristos, prin faptul ca se aduce El insusi jertfa, pentru noi si pe noi impreuna cu El.


Lumea are deci un rol necesar in crucea noastra. Ea nu este anulata pur si simplu, ci e ridicata la o treapta mai inalta, in care e umpluta de puterea lui Dumnezeu, dupa ce a renuntat la treapta ei inferioara slabita de pacat. Noi trebuie sa folosim lumea in suportarea crucii, pentru a arata puterea noastra in raport cu ea; nu puterea de a o nega pur si simplu, ci puterea de a folosi ca dar oferit lui Dumnezeu si ca dar dat de Dumnezeu, deci ca mijloc de unire cu Dumnezeu in iubire. Pentru a o putea folosi insa ca dar, lumea trebuie sa existe ca dar dat noua de Dumnezeu. Dar e necesara o putere de la Dumnezeu pentru a folosi lumea cu moderatie si rabdare, pentru a socoti ca mai presus de ea este Dumnezeu, pentru a o folosi in comunitate de iubire cu ceilalti. Iar toate acestea le putem face pentru ca exista o lume. Numai pentru ca exista o lume ea poate fi desavarsita prin crucea suportata de noi din puterea crucii Iui Hristos. Omul nu poate creste daca n-are o lume si un trup legat cu lumea, pe care sa le poata oferi lui Dumnezeu ca dar, pentru ca sa le primeasca din nou umplute de o viata mai inalta, ca "dar peste dar".


Pentru aceea exista si un sens pozitiv in cuvintul Sf. Apostol Pavel: "In crucea Domnului eu m-am rastignit lumii si lumea mie" (Galateni VI, 14). Aceasta nu inseamna o simpla iesire din lume, ci o norma dupa care crestinul trebuie sa vietuiasca" (Galateni VI, 16). Cel ce se rastigneste cu Hristos nu e simplu mort, ci "vietuieste pentru Dumnezeu", vietuind in lume (Galateni III, 19). Astfel puterea care vine credinciosilor din Hristos cand o invoca prin semnul crucii, este puterea starii Lui de jertfa plina de iubire, prin care El a intrat la Tatal si intra pururea in inima celor ce sunt in lume, dandu-le si lor puterea de a satisface trebuintele lor in lume cu cumpatare si de a suporta moartea cu rabdare, ca El insusi, primind prin aceasta si ei puterea care-i va duce la inviere si prin care va fi o lume transfigurata.


Prin puterea care ne vine din jertfa lui Hristos care este in acelasi timp viu, noi trebuie sa realizam sfatul Sf. Apostol Pavel: "Sa prezentam trupurile noastre ca o jertfa vie, sfanta, placuta lui Dumnezeu", care este in acelasi timp "o slujba de inchinare cuvantatoare (rationala)", oferita lui Dumnezeu (Romani XII, 1). Crestinul facand semnul crucii, nu primeste numai puterea lui Hristos pentru a birui pacatul si a reusi in tot ce e bun, ci ofera si el un adevarat cult lui Dumnezeu, ridicand duhul lui la Dumnezeu si inchinand toate lui Dumnezeu, inclusiv pe sine insusi. Dar aceasta crestinii n-o pot face decat ramanand intr-un raport cu lumea. Exista in crucea lui Hristos o afirmare a creatiei si o transcendere (o depasire) a ei, o depasire a creatiei in ceea ce priveste pacatul: o transcendere a creatiei ca realitatea ultima, dar nu e o trans­cendere a ei ca realitate in Dumnezeu, ci o afirmare si o ridicare a ei pe o treapta mai inalta in Dumnezeu.


Noi nu ne putem gasi in raport cu Dumnezeu in afara de lume, ci prin lume ca dar si transparent, adica folosind-o cu mode­ratie, cu iubire fata de altii, odata ce ea e un dar dat de Dum­nezeu tuturor, cu rabdare pentru insuficientele si moartea legate de ea, odata ce nu e realitate ultima, si cu recunostinta, gandind la Dumnezeu ca la Daruitorul lumii si al fiintei noastre. De aceea, raportul nostru cu Dumnezeu e un raport, prin crucea innoitoare a creatiei.


Crucea Domnului nu-si descopere sensul ei complet fara intruparea si invierea Lui. Daca crucea ar insemna pur si simplu o negare a trupului si a lumii, Domnul nu s-ar fi intrupat. El s-a intrupat pentru a sfinti prin cruce trupul Sau si trupurile noastre impreuna cu lumea si pentru a conduce astfel pe cei sfintiti la inviere si la o viata vesnica.


Sf. Atanasie zice: "Deoarece Cuvantul lui Dumnezeu a vazut pe oameni, pe cai ratacite, El n-a voit sa piarda pe cei care alta­data participau la chipul Sau, ci "sa reinnoiasca chipul ei, pentru ca ei sa-L recunoasca din nou prin acest chip. De aceea Cuvantul lui Dumnezeu a venit El insusi pentru ca El - chipul lui Dumnezeu -sa poata reinnoi omul creat dupa chipul Sau".


Faptul ca Fiul lui Dumnezeu insusi se face om si impaca prin cruce pe oameni cu Dumnezeu si invie natura noastra, adica ne conduce pe noi insine la viata vesnica in El, dovedeste valoarea eterna, pe care existenta noastra o are pentru El si rolul crucii ca mijloc al acestei reinnoiri a ei pentru eternitate. Acelasi parinte bisericesc spune ca Fiul lui Dumnezeu a venit ca Doctorul si Mantuitorul tuturor pentru a vindeca si mantui creatiunea Sa. Pentru aceea El asuma trupul omenesc, ca sa-l vindece dinauntrul lui prin puterea Sa divina, dar si prin efortul omului insusi intarit dinauntru prin puterea divina.


Pornind de la cuvintele Sfantului Apostol Pavel ca noi trebuie sa crestem pentru a intelege "care este, largimea, adancimea si inal­timea" iubirii lui Hristos, Sf. Atanasie zice: "Cuvantul s-a intins pretutindeni in sus, in creatiune; in jos, in intrupare; in adancime, in iad; in largime, in cosmos. Totul este plin de cunostinta lui Dumnezeu. Din cauza aceasta, El n-a oferit trupul Sau indata dupa venirea Sa, omorand trupul Sau si inviindu-l si facandu-l nevazut, ci a ramas in trup, a savarsit lucruri mari si a facut semne, pe care nici un om nu le-a savarsit si astfel El s-a facut cunoscut ca Cuvantul lui Dumnezeu". El a redat prin aceasta importanta vietii si efortul omului in lume, ca mijloc de a invinge pacatul si de a face binele si de a se umple de puterea lui Dum­nezeu, ca drum spre viata eterna in Dumnezeu.


"El a voit sa se faca vazut in trup, pentru a trage ca om pe oameni la Sine si pentru a ridica simturile lor cazute la Sine si a convinge pe cei ce Il vedeau ca om, ca El nu este numai om, ci si Dumnezeu".


Numai in lumea aceasta a putut sa se faca vazut si sa infap­tuiasca opera de mintuire Fiul lui Dumnezeu si de aceea s-a intru­pat. Numai prin trup a putut ajunge la invierea trupului, suportand moartea trupului, suportand moartea in El, cu rabdare si fara de pacat. Numai trupul s-a umplut de viata dumnezeiasca, ce iradiaza din el tuturor celor ce cred.


Prin cruce El a aratat puterea biruitoare asupra pacatului in trupul omenesc; prin crucea suferita in trup a biruit slabiciunea naturii noastre care accepta atatea lasitati ale egoismului. El a facut din viata in lume exemplul unei vieti de alt nivel decat cel la care o traieste egoismul pacatului. Dar El s-a aratat tot in lume si in trup si ca Dumnezeu transparent, care a intrat in comu­niunea cu oamenii dovedind ca suferintele si moartea, care au fost produse de pacat si sustin pacatul in oameni, pot fi invinse prin viata si moartea acceptate ca sacrificiu adus lui Dumnezeu pentru oameni in lume si asa se ajunge la Dumnezeu.


Crucea ca mijloc de sfintire si transfigurare a lumii

Prin cruce Hristos a sfintit trupul Sau, ca inel de legatura si de comunicare a lui Dumnezeu cu lumea, intrucat El a respins toate ispitele care veneau din lume de a se lasa invins de placere prin satisfacerea exagerata a trebuintelor lui sau de a evita durerea mortii. Din trupul sau, sfintenia se poate extinde la toate trupurile si la intreaga lume, daca noi respingem la fel ca El ispitele spre pacat si suportam cu rabdare durerile si moartea.


Biserica ortodoxa nu spune ca prin cruce Hristos a iesit din creatiune, ci ca El a restabilit-o ca paradis; ca paradis actual pentru Sine si pentru sufletele credincioase ale celor morti si ca paradis incepator si virtual pentru cei ce, prin credinta in El accepta crucea Lui si o suporta cu puterea Lui. Crucea este astfel puterea lui Hristos care, asumata de noi, poate transforma lumea in paradis. In acest scop, Hristos ramane cu noi pana la sfarsitul veacurilor.


Ea (creatiunea) poate fi inceputul restabilirii in starea de paradis prin cruce, care inseamna infranarea pasiunilor egoiste si a lasitatilor si compromisurilor de tot felul nascute din frica mortii. Intr-un imn al Bisericii ortodoxe de la sarbatoarea inaltarii Sfintei Cruci din 14 septembrie, se spune: "in paradisul de altadata, lemnul m-a golit prin mancare, pricinuindu-mi moartea; lemnul crucii aducandu-mi hrana vietii dumezeiesti, a fost implinita pe pamant si toata lumea s-a umplut de bucurie". Prin aceasta paradisul s-a deschis din nou, pentru ca sabia invartitoare care oprea intrarea in el din cauza lacomiei umane n-a mai putut sa-l tina inchis. Numai infranarea acestei lacomii poate sa-l restabileasca in starea de paradis. Aceasta a inceput s-o faca Hristos. El a intrat in paradisul rein­noit, deschizandu-l, prin faptul ca a purtat ca om lemnul crucii, prin care a respins lacomia si a preferat renuntarea la Sine insusi, la viata egoista. Si impreuna cu el a intrat si talharul care a marturisit pe Hristos si vor intra toti cei ce vor face la fel.


Desigur, exista un paradis in care intra sufletele credinciosilor dupa moarte. Dar poate exista un paradis si pe pamant, ca restabili­rea paradisului initial. Numai cei ce se silesc sa faca din viata pamanteasca un paradis prin credinta in Hristos, pot intra si dupa moarte in paradisul de acolo. Dar ei fac din viata de pe pamant un para­dis acceptand crucea. Deci prin cruce se pregatesc sa intre si in paradisul de dupa moarte si apoi in cel de dupa inviere, a carui anticipare este paradisul partial de pe pamant.


Fara efortul de a face pamantul intr-o oarecare masura un paradis, nu se inainteaza spre pradisul vesnic de dincolo. In acest scop ramane Hristos cu noi pana la sfarsitul lumii.


Noi obtinem pe pamant o pregustare a paraclisului escatologic, traindu-ne viata in duhul crucii lui Hristos si din puterea ei. Bise­rica ortodoxa canta intr-un alt imn: "O, slavita minune! lomul purtator de viata, prea sfanta cruce, s-a aratat astazi la inaltime. Toate marginile pamantului o slavesc. Toti demonii sunt inspaimantati. Ce mare dar a fost facut locuitorilor pamantului!".


Din toate cantarile Bisericii ortodoxe se desprinde rolul cricat in sfintirea si transfigurarea lumii. Asa cum prin ea a fost sfintit trupul Domnului, la fel se sfintesc prin ea trupurile noastre si rapor­turile noastre cu lumea insasi. Noi obtinem aceasta sfintire prin puterea lui Hristos in care persista crucea cu prelungire a atitudinii Sale infranate, rabdatoare, fara de pacat, iubitoare fata de lume, ca lauda a lui Dumnezeu prin ea, ca daruire de Sine Tatalui in toate raporturile Lui cu lumea.


Pentru aceea in Biserica ortodoxa toate persoanele si toate lucrurile sunt sfintite prin cruce. Crestinii, insemnandu-se cu semnul crucii, cer pe de o parte de la Hristos, puterea de a se comporta ca si El cu curatie si cu barbatie, fata de lume, de alta parte manifesta vointa lor de a se ridica prin efortul lor, in intampinarea acestei puteri, de a slavi pe Dumnezeu, in toate faptele, si in purtarea tuturor greutatilor in lume si chiar in preajma mortii lor, de a vietui si de a muri lui Dumnezeu de a se manifesta in toate ca o jertfa vie oferita lui Dumnezeu.


Facandu-si semnul crucii ei "se inchina" lui Dumnezeu, se dedica Lui, precum se dedica toate facand semnul crucii peste ele. In acest sens Bisericile sfintesc toate prin cruce: apa cu care stropeste pe credinciosi, mancarile, casele, gradinile si campurile cu roadele lor, darurile oferite lui Dumnezeu, caci prin toate ei pot sa primeasca in ei insisi puterea crucii lui Hristos care sa te faca viata infranata, rabdatoare, iubitoare, sfin­tita, inchinata lui Dumnezeu. Prin toate crucea sfinteste viata lor; prin toate e curatita viata si inchinata lui Dumnezeu, intrucat insusi aceste mijloace de existenta sunt facute transparente pentru Dumnezeu impreuna cu ei si mijloace prin care li se comunica puterea Lui. Crucea ii pune pe credinciosi prin toate in legatura cu Hristos Cel ce a inviat prin suportarea cu putere si fara de pacat a mortii Lui.


Prin cruce toate sunt oferite ca darul lui Dumnezeu, ca ei insisi. Toate slujbele bisericesti incep si se savarsesc prin semnul crucii, devenind sfintitoare si datatoare de putere, prin puterea crucii; toate rugaciunile se termina prin semnul crucii, toate gesturile principale ale cultului sunt insotite de semnul crucii. Caci puterea insasi a lui Hristos coboara prin semnul crucii, intrucat El insusi este invocat prin acest semn, in starea lui de inviere, in care a rodit puterea crucii Lui. Si prin acest semn credinciosii vin in intampinarea puterii lui Hristos, fagaduind prin el de a se oferi lui Dumnezeu ca jertfa curata, asemenea lui Hristos si din puterea lui Hristos, a se comporta cu curatie in toate faptele lor din lume.


Pentru aceea semnul crucii este insotit intotdeauna de invocarea Sfintei Treimi. Caci ea este aceea care lucreaza mantuirea oameni­lor si de la Ea coboara puterea lucratoare a lui Dumnezeu in lume, tot darul desavairsit, pentru a sfinti si transfigura lumea si viata omeneasca. Ea (puterea) este aceea care se face transparenta prin cruce in lume.


Caci prin aceasta lucrare care se produce prin cruce se curatesce nu numai credinciosii si raporturile lor cu lumea, prin puterea ce li se da din Hristos, ci si lumea insasi. Prin cruce sunt alungati demonii care produc raul si lanseaza ispitele lor, prin mijlocirea apelor, a vinului, a fructelor, a fetelor umane.


Credinciosii cred ca in toate actiunile lor si pe toate drumurile lor, in toate contactele lor cu natura si cu oamenii vor fi insotiti de Duhul Sfant, de Duhul lui Hristos cel rastignit si inviat, de Duhul puterii lui, daca ei se insemneaza cu semnul crucii. Exista o legatura speciala intre cruce si Duhul Sfant. Caci crucea este efor­tul uman de purificare, in vreme ce Duhul Sfant este puterea sfintitoare dumezeiasca. Amandoua trebuie sa mearga impreuna.


Crucea este puterea purificatoare a Creatiei lui Dumnezeu pentru ca prin semnul ei facut cu credinta si vointa unei vieti curate in lume, credinciosul se deschide puterii Duhului lui Hristos, care s-a comportat cu curatie in lume si a intarit corpul Sau in sfintenie prin puterea Duhului Sfant, evitand pacatul in toate for­mele lui egoiste si suportand moartea din iubire fata de Dumnezeu si de oameni. Crucea ne aduce aceasta putere a lui Hristos pentru ca amintindu-ne de crucea Lui, noi voim sa ne comportam in lume asemenea Lui, eliberati de pasiunile egoiste, intr-un duh de cumpatare, de pace, de armonie cu ceilalti, de deschiderea fata de lucrarea lui Dumnezeu in noi.


"Crucea este arma contra diavolului", canta Biserica ortodoxa. Ea este o arma contra tuturor ispitelor si uneltirilor diavolului, contra pasiunilor noastre, care ne imping in certuri, la lupte intre noi, la exclusivism. Crucea este arma contra diavolului pentru ca intareste in noi duhul de sacrificiu, de comuniune cu Dumnezeu si intre noi insine. Crucea, ca frana impotriva pasiunilor egoiste si exclusiviste, ca frana contra alipirii lacome la creatia vazuta ca la singura realitate, poate aduce o contributie de mare importanta pentru infaptuirea unei paci in spiritul evangheliei, dand acesteia un fundament interior de neclintit.


Sfintii Parinti au conditionat vederea lui Dumnezeu prin crea­tie, sau transparenta lui Dumnezeu prin creatie, de purificarea noastra de pasiuni. Aceasta idee a fost in mod special explicata teoretic de Sf. Maxim Marturisitorul. Dupa el, privind lucrurile, purificati de pasiuni, noi le restabilim in intelesurile lor adevarate, transparente pentru Dumnezeu. El zice: "intelesul patimas este gandul compus din inteles si din patima. Sa separam patima de inteles si va ramanea intelesul simplu. Si noi il separam pe acesta printr-o iubire duhovniceasca si printr-o cumpatare, daca voim". Adica o separam prin cruce. Aceasta nu inseamna deci o distrugere a crea­tiei, ci o redescoperire a sensurilor ei adevarate, frumoase, nede­formate prin patimi, in calitatea lor de transparente ale lui Dumnezeu.


In felul acesta, noi devenim prin crucea asumata de noi, dato­rita puterii crucii lui Hristos, o "zidire noua" (II Corinteni V, 16-17), cum zice Sf. Apostol Pavel. In aceasta calitate noi vedem "ca toate apartin lui Dumnezeu" (II Corinteni V, 18), cum zice acelasi Apostol, imediat dupa aceea. Prin aceasta noi pregatim creatiunea sa ajunga la starea de libertate, Ia care vom ajunge noi insine ca fii ai lui Dumnezeu, ne mai fiind sclavi celor pamantesti ai pasiunilor.


Caci, noi, lumea nu se bucura de starea de coruptibilitate la care, dupa ce am cazut noi insine, am atras-o si pe ea, devenind sclavii ei in loc de a fi stapanii ei, cum ne-a cerut Dumnezeu la inceput. Starea de libertate la care vom ajunge echivaleaza cu starea de slava, de care vom putea face partasa si creatia (Romani VIII, 3l).


Creatiunea se afla inca in durerile nasterii, in vederea acestei stari adevarate si noi a existentei ei. Acestea sunt durerile crucii, ale suportarii durerilor si infranarilor, care elibereaza de pacat. Crucea se dovedeste singurul mijloc prin care creatia se naste sau trece la forma noua de existenta, prin care este vazut Dumnezeu ca Cel ce este totul in toate.


Numai pe aceasta cale vom ajunge la ospatul suprem, care este cunostinta imbelsugata a Logosului dumnezeiesc, deplin transparent, intr-un dialog direct si deplin clar cu El. Atunci aceasta creatie va fi vazuta in El si in noi, ca un continut comun al dialogului, ca un transparent total subtiat prin care El se va face desavarsit cunoscut prin noi toti in toata bogatia Sa data noua si noi insine deplin transparenti unii altora si uniti intre noi. Dar aceasta stare se va infaptui gratie crucii lui Hristos, acceptata ca cruce a noastra.


Numai in lumina si in puterea crucii, care se va arata pe cer ca semnul Fiului Omului, la a doua venire a Lui intru slava (Matei XXIV, 30), creatia va aparea, la sfirsit, ca "un cer nou si ca un pamant nou", in care locuieste dreptatea desavarsita (Apocalipsa XXI, 1).