Episcopul Caransebeșului Vasile Lăzărescu, un mărturisitor al dreptei credințe și al adevărului, în mijlocul prigoanei comuniste

Autor: Pr. Petrică Zamela

În prezentul material voi încerca să poposesc asupra unei perioade tulburi și întunecate din viața mitropolitului mărturisitor Vasile Lăzărescu, mai precis perioada anilor 1950/1969.

Vasile Lăzărescu, născut și crescut în Banat, în spiritul autenticității morale, spirituale și culturale, a fost nu doar restauratorul Mitropoliei Banatului și ctitorul catedralei mitropolitane din Timișoara, la a căror fundament stă moral și fizic, ci și promotorul unei vieți și a unui spirit ecumenic, în duh profund ortodox, nu sincretist, spirit propulsat în Banat și care dăinuie până astăzi, dar și a unui duh național creștin, ceea ce i-a atras antipatia regimului comunist și mai târziu înlăturarea sa forțată din scaunul de mitropolit al Banatului.

Cariera sa eclesiastică o începe ca profesor la Academia Teologică din Sibiu, apoi la cea din Oradea, fiind ales în 1933 ca episcop al istoricei Episcopii a Caransebeșului. În cetatea Caransebeșului desfășoară o frumoasă activitate spirituală și națională. Sprijină și încurajează manifestările cu caracter național, fiind apreciat de intelectualitatea vremii. După reînființarea scaunului episcopal al Timișoarei în 1940, este ales episcop titular al acestei episcopii, luptând pentru realizarea unui deziderat mai vechi al românilor bănățeni, cerut încă pe Câmpia Libertății de la Lugoj din 1848, adică reînființarea vechii Mitropolii a Banatului. Idealul este înfăptuit în 1947, când scaunul Arhiepiscopal al Timișoarei devine Mitropolie, iar dr. Vasile Lăzărescu este întronizat ca prim mitropolit al reînființatei Mitropolii a Banatului.

Deși la început prieten apropiat al primului ministru Petru Groza, mai târziu relațiile dintre cei doi s-au deteriorat datorită faptului că încă de la instaurarea totală a regimului comunist, după înlăturarea monarhiei, mitropolitul nu a ezitat să vorbească împotriva regimului și a politicii acestuia, să îl critice vehement și să îi dovedească fragilitatea doctrinară și ideologică. În acest sens Securitatea a deschis un dosar de urmărire încă din anul 1950, fiind racolați mai mulți informatori, chiar din anturajul ierarhului.

În decembrie 1954, Securitatea își propunea să acționeze în scopul racolării mitropolitului Lăzărescu, ca agent al acesteia. În acest scop s-au adunat destule probe care îi insinuau mitropolitului un trecut „pătat” din punct de vedere politic, cum ar fi faptul că a făcut parte din Partidul Național Țărănesc, având strânse legături cu elemente de frunte ale acestui partid. De asemenea, i-a fost imputată vizita pastoral-misionară și națională în Basarabia și Transnistria, în 1940, unde a susținut o asiduă propagandă anticomunistă, cu această ocazie scriind mai multe articole și broșuri, în care critică regimul comunist din U.R.S.S., îndemnând la luptă contra acestuia. 1

După 23 august 1944, i-a fost imputat faptul că s-a înconjurat de „elemente dușmănoase”, alături de care a susținut lupta anticomunistă. Mai mult a acordat sprijin tuturor persoanelor oprimate de către regimul de represiune, sau unor organizații cu caracter anticomunist, cum a fost organizația „Sumanele Negre”, sau organizațiile anticomuniste din Munții Banatului. 2

Securitatea a întocmit un plan bine ticluit, prin care să-l poată șantaja pe Lăzărescu, ori să-i ofere două alternative: cea a colaborării totale cu regimul sau a privării de libertate. Verticalitatea și convingerile sale spirituale și naționale, l-au determinat pe mitropolitul Lăzărescu să refuze fără rezervă orice fel de colaborare cu regimul despre care spunea că „lupta împotriva propriului său popor”.3

Astfel, pe parcursul a mai multor ani (1950-1961), Securitatea ajutată de mai multe persoane din preajma mitropolitului, au pus la cale un dosar cu mai multe neregului și fraude financiare fictive, o veritabilă colecție de intrigi și falsuri. Cazul mitropolitului Vasile Lăzărescu a fost depus pe masa de lucru a Sinodului, asupra căruia s-au făcut presiuni în sensul caterisirii sale. Sinodul s-a întrunit în luna noiembrie 1961 și a hotărât să numească o comisie sinodală care să examineze învinuirile aduse. În 17 decembrie a fost convocată Marea Adunare Bisericească. În timpul dezbaterilor, mai mulți membrii, șantajați și montați de securitate, au criticat „abaterile” de la Timișoara. Răspunzând acestor observații critice, patriarhul Justinian a arătat că de aceste neregului nu este vinovată conducerea bisericească, ci de cele mai multe ori organele din subordine, consilile eparhiale și, cu deosebire, contabilitatea. 4 În încercarea de a-l salva pe mitropolit, patriarhul Justinian a expus clar punctul de vedere canonic în vederea caterisirii unui ierarh. Totuși, în cazul lui Lăzărescu, de acest punct de vedere comisia sinodală nu a ținut seamă. Mai mult, interogatoriul luat mitropolitului în zilele de 15 și 16 decembrie 1961 a decurs într-o atmosferă inchizitorială, stăpânită de ideea că trebuie scos vinovat și înlăturat. 5

Sinodul a decis ca mitropolitul Lăzărescu este vinovat de delapidările financiare, dar contrar așteptărilor și directivelor Securității, care dăduse dispoziție să fie caterisit, el a fost destituit din funcție și trimis cu domiciliul forțat la mănăstirea Sâmbătă de Sus. Datorită abuzurilor morale săvârșite asupra sa, starea de sănătate i se va agrava, afectându-i inima, necesitând internarea de urgență, deși Securitatea îl presa ca până la 1 ianuarie 1962, să părăsească Timișoara. În caz contrar, trimiterea lui la mânăstire s-ar fi putut face într-o formă mai dură, ridicându-i-se gradul și implicit pensia care i se stabilise la 1200 lei lunar, fiind obligat să se retragă la mânăstire ca simplu novice și la cele mai grele ascultări, urmând să fie dezbrăcat de haina preoțească și judecat conform Codului Penal. 6

În 29 decembrie, mitropolitul a fost internat de urgență la o clinică din Timișoara, unde a fost supus unei intervenții chirurgicale. Din motive de precauție față de regimul comunist și din cauza urmărilor ce vor surveni, medicul care l-a operat, l-a externat de urgență și l-a sfătuit să își găsească alt spital. Aici, în ciuda tratamentului, boala a evoluat, Securitatea având grijă suficientă ca starea sa de sănătate să se agraveze. 7

Securitatea, prin intermediul Secției Sanitare și Prevederi Sociale a Sfatului Popular al orașului Timișoara, trimite o adresă spitalului unde era internat mitropolitul, dispunând examinarea și externarea de urgență a acestuia, deși medicii au răspuns extrem de rezervați asupra stării de sănătate și caracterului degenerativ al acesteia, boala ierarhului fiind susceptibilă de agravare progresivă. Situația însă convenea de minune Securității și planurilor acesteia de a-l exclude total din peisaj, pe mitropolitul Vasile Lăzărescu. 8

Prin Comitetul Regional de Partid se face externarea din spital și trimiterea urgentă la Mănăstirea Brâncoveanu, din județul Brașov, în 29 ianuarie 1962. Mitropolitului nu i se mai permite să se apropie de reședința mitropolitană și nici să ia cu el prea multe lucruri. Ajuns la Mănăstirea Brâncoveanu -oferit o chilie la un demisol de clădire, Securitatea având contribuie la degradarea sănătății mitropolitului.

La șapte săptămâni după ce sosise la mânăstire, datorită mizeriei în care trăia și a lipsurilor (îmbrăcăminte, hrană, medicamentația necesară), trimite o telegramă patriarhului prin intermediul căreia îl ruga să dispună conducerii Mitropoliei din Timișoara să îi trimită lucrurile personale, însă telegrama a rămas fără răspuns și fără soluționare, probabil fără să ajungă măcar la patriarh. Deși i se fixase o pensie lunară de 1200 lei, era obligat să plătească mănăstirii chiria și întreținerea de 1100 lei lunar, fiindu-i imposibil să trăiască din restul de 100 lei rămăși, mai ales că era bolnav, iar medicamentele erau destul de scumpe. Probabil că și acest lucru era bine ticluit și analizat de Securitate. Singura alinare a mitropolitului în această mânăstire era starețul acesteia Ioan Dinu, o persoană cu o aleasă cultură și omenie. Tot de aici, mitropolitul va întocmi un memoriu către conducerea de stat, în care arată că nu este vinovat și că tot ceea ce i s-a întâmplat a fost o „lucrătură”. La fel, memoriul rămâne fără vreun rezultat sau răspuns. 9

În luna iulie 1962, mitropolitul părăsește mănăstirea clandestin și se deplasează la Băile Herculane, în vederea efectuării unui tratament, sfidând prin aceasta regimul comunist. Securitatea se sesizează imediat, cazul ajunge pe masa lui Emil Bodnăraș, care dispune de urgență să fie ridicat și trimis forțat la mănăstirea Cernica, pentru a fi îndepărtat de preoții din cuprinsul Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului și să poată fi supravegheat informativ mai îndeaproape. 10

Aici, la fel ca și la Mănăstirea Brâncoveanu, i s-a pus la dispoziție o chilie insalubră, ale cărei geamuri, la primul vânt au cedat. Podeaua era putredă, ceea ce împrăștia un miros insuportabil de mucegai, iar gângăniile își făceau ușor loc prin aceasta. Tot din interiorul camerei era și accesul în pivniță, care provoca o atmosferă destul de rece.

În urmă vizitei, pe care mitropolitul o face în secret și fără aprobarea organelor de stat, la Buziaș și Timișoara, reușește să grupeze în jurul său mai mulți preoți, care încep o campanie de informare a credincioșilor cu privire la adevăratul motiv al îndepărtării mitropolitului din scaun. Este readus de urgență la Cernica și i se stabilește domiciliul obligatoriu aici, fără drept de a mai părăsi vreodată incinta mănăstirii.

Având în vedere antecedentele din activitatea mitropolitului, nesupunerea față de regim, nesocotirea oricărei directive și hotărâri, dar și a organelor de stat comuniste, au fost infiltrați în rândul călugărilor mai mulți informatori direcționați în observarea următoarelor probleme: cunoașterea atitudinilor față de regimul comunist, activitatea și manifestările concrete, stabilirea persoanelor cu care întreține legături și verificarea acestora. 11

Concomitent cu dirijarea agenților de securitate, s-a căutat a se stabili și alți agenți cu posibilitatea de a-l contacta direct pe mitropolit și a intra în legături cât mai strânse cu el, ca să se poată asigura obținerea de date pe mai multe linii informative. De asemenea, a fost interceptată corespondența mitropolitului, ca măsură de supraveghere.

În luna aprilie 1965, mitropolitul Vasile Lăzărescu a depus o cerere la Sinod prin care cere reabilitarea lui morală și profesională, motivând, pe parcursul a 20 de pagini că nu este vinovat, deoarece Tribunalul din Timișoara decisese că sumele cheltuite și găsite cu neregului de către organele anchetatoare, au fost gestionate în folosul și pentru nevoile Mitropoliei. 12

Vasile Lăzărescu intenționa ca după discutarea memoriului său de către Sinod, să ceară o locuință în București, pentru a se putea îngriji de sănătate. Nu dorea, deci, reîntoarcerea în scaunul mitropolitan de la Timișoara, ci doar eliberarea sa. Memoriul a rămas fără vreun răspuns, fapt ce l-a amărât profund pe Lăzărescu.

La Cernica, mitropolitul Lăzărescu nu comunica cu cei din mânăstire, decât cu mitropoliții Efrem și Țiț Simedrea, amândoi cu domiciliul forțat aici, foarte rar fiind dus la un medic în București și asta atunci când i se permitea.

Simțindu-se destul de slăbit din cauza bolii provocate de acțiunile de compromitere a persoanei sale de către Securitate și slujitorii acesteia, dar și de acțiunile directe de oprimare a vieții sale prin otrăvirea lentă cu ceai, mitropolitul Lăzărescu își întocmește testamentul prin care lasă toată agoniseala sa Mitropoliei Banatului și nepoților săi. Ultima dorință testamentară a fost ca rămășițele sale pământești, așezate în coșciugul pe care și-l pregătise dinainte, să fie depuse în cripta din dreapta intrării de la subsolul catedralei mitropolitane din Timișoara, acolo unde el amenajase necropola mitropoliților Banatului. Mitropolitul și-a manifestat această dorință testamentară și în fața patriarhului Justinian, pe care îl rugase să intervină în cazul că nu va fi respectată. 13

Din 1966, Lăzărescu va ieși de sub urmărirea Securității, dosarul său fiind închis, deoarece nu mai prezenta un pericol real pentru regim, boala doborându-l la pat, fără să mai aibă puterea fizică să mai comunice cu exteriorul.

La 21 februarie 1969 se stinge din viață la mănăstirea Cernica, fiind găsit mort în singurătatea și obscuritatea unei chilii insalubre cu geamuri parțial sparte, în mizerie. Călugărul care îi ducea „obișnuitul” ceai de dimineață l-a găsit mort, anunțând conducerea mănăstirii, care a anunțat la rându-i Patriarhia, iar aceasta Mitropolia Banatului, care a luat legătura cu familia, mai precis cu nepotul de frate al mitropolitului, care s-a deplasat la Cernica și l-a adus în Banat, în coșciugul pregătit de mitropolit pentru a fi înmormântat. În ciuda dorinței sale de a fi înmormântat în cripta mitropoliților de la subsolul catedralei mitropolitane, ctitoria sa, nu s-a permis acest lucru, fiind înmormântat în cripta familiei sale din localitatea natală, Cornești, jud. Timiș. Înmormântarea mitropolitului a fost una simplă și în mare grabă, slujind doar câțiva preoți din parohiile învecinate, asistând și mitropolitul Banatului din vremea respectivă. Abia după 1989, la insistențele familiei Lăzărescu de a se respecta dorința testamentară a mitropolitului a fost reînhumat la subsolul catedralei mitropolitane din Timișoara.

Ca epilog la persecuțiile suferite de mitropolitul Vasile Lăzărescu și de moartea sa în mărturisirea Adevărului, Dreptății și Libertății, dar mai ales a Dreptei Credințe Ortodoxe, redăm un citat dintr-o notă informativă, în care, într-o discuție avută cu un agent al securității, soția unui preot din Timișoara a afirmat „Mitropolitul nostru este un erou. Dacă se schimbă timpurile el va ajunge om mare, căci cu banii care au lipsit a ajutat familiile celor închiși de comuniști”. 14

Într-adevăr, mitropolitul Lăzărescu a fost și va rămâne în memoria tuturor bănățenilor și a celor care l-au cunoscut un erou, deoarece a reușit să se mențină nepătat de toate tentațiile comuniste, a reușit să își păstreze Biserica și turma intacte și nealterate de ideile ateiste, a luptat pentru Adevăr, identificandu-se cu cei săraci și oropsiți de către regim, lucruri pentru care a avut de suferit și pentru care și-a dat cu demnitate viața, înscriindu-se în galeria mărturisitorilor neamului românesc.


1 Arhivele Consiliului Național Pentru studierea Arhivelor Securității, Fond Informativ, dosar 177139, vol.XII, f.40
2 Ibidem, f.42
3 Ibidem, f.44
4 Ibidem
5 Ibidem, f.140
6 Ibidem, vol.X, f.147
7 Ibidem, vol.IV, f. 20-36
8 Ibidem, f.40; Arhiva Familiei Lăzărescu, Dosar neorganizat, act Constatarea comisiei medicale de examinare a dr. Vasile Lăzărescu (nepaginat)
9 Arhivele Consiliului Național Pentru Studierea Arhivelor Fostei Securități, Fond Informativ, dosar 177139, vol II, f.10
10 Ibidem, vol.IV, f.5
11 Ibidem, vol.I, f.175
12 Ibidem,f.178
13 Ibidem, f.233
14 Ibidem, f.265