Pastorală la măritul praznic al Învierii Domnului - 2010 -

Pastorală la măritul praznic al Învierii Domnului - 2010 -
Pastorala Preasfințitului Părinte Lucian Episcopul Caransebeșului la praznicul Învierii Domnului
† LUCIAN

DIN MILA LUI DUMNEZEU EPISCOP AL CARANSEBEŞULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.



Hristos a Înviat!


Iubiţi credincioşi şi credincioase,


Şi în acest an al mântuirii a răsunat chemarea sfântă a Bisericii lui Hristos, în noaptea celui mai mare Praznic al creştinătăţii, chemarea de a primi lumină din lumina Învierii. Hristos cel mort şi înviat este Fiul lui Dumnezeu, cel „născut”, iar „nu făcut”, este „Lumină” din „Lumina Tatălui”, „Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat” şi El ne-a vorbit zicându-ne atât de lămurit: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12).


Cu emoţie sfântă, fiecare preot şi credincios al Bisericii lui Hristos, în noaptea Sfintelor Paşti, s-a apropiat să primească lumină. Fiecare, mai mult ca altădată, a dorit să-şi aprindă lumânarea pregătită, ca să poată întâmpina cu candela aprinsă Învierea Domnului care este şi rămâne până la sfârşitul veacurilor şi învierea noastră. Lumânarea aprinsă asociază întotdeauna materia şi spiritul, trupul şi sufletul omului. Ceara, care arde şi se pierde, simbolizează materia sau trupul omenesc care, după ce îşi împlineşte misiunea pe acest pământ, se descompune în pământul din care a fost luat. Flacăra, însă, care se înalţă spre cer, simbolizează sufletul omului, care arde pentru dragostea dumnezeiască şi tinde să ajungă acolo de unde fiinţă şi-a luat, deoarece simţim că sufletul nostru este neliniştit până ce se va odihni în iubirea lui Dumnezeu (cf. Fericitului Augustin – „Confessiones”).


Pe de altă parte lumânarea, adică ceara care se arde şi flacăra care se înalţă, exprimă natura divină şi cea umană a Mântuitorului Hristos. Iisus Domnul şi Mântuitorul nostru este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, asemenea nouă afară de păcat şi El ne-a spus: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 5). De aceea creştinii dreptmăritori folosesc atât în cultul divin public, cât şi în timpul rugăciunilor particulare, candela sau lumânarea aprinsă. Asociate rugăciunii, lumânările însoţesc, prin mişcarea verticală a flăcării, ascensiunea solicitării sau a cererii formulate. Atunci când ne rugăm şi avem lumânarea aprinsă, ne amintim în primul rând de Persoana Divino-Umană a Mântuitorului Hristos, dar şi de fiinţa umană care este dihotomică, adică trup şi suflet.

Dreptmăritori creştini şi creştine,



Suntem încredinţaţi că Hristos cel Înviat a adus „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). De această lumină dumnezeiască, necreată, primordială, avea nevoie omenirea care a căzut în păcatul neascultării, ademenită fiind de cel care a fost slujitor al Luminii, dar căzând a ajuns în întunericul cel mai dinafară.

La începutul lumii Dumnezeu a zis: „Să fie lumină! şi a fost lumină şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Facere 1, 3-4). Lumina creată de Dumnezeu a fost desăvârşită prin întruparea, răstignirea, moartea şi mai ales învierea Fiului Său, numit în Prologul Evangheliei după Ioan „Lumina oamenilor”, Lumină care luminează în întuneric şi întunericul acestui veac nu a cuprins-o (Ioan 1, 4-5).

„Lumina lui Hristos care luminează tuturor” nu poate fi cuprinsă de întunericul necunoştinţei şi al nerecunoştinţei, întrucât poporul lui Dumnezeu care stătea în întuneric a dorit de multă vreme să vadă „lumină mare”, iar celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, Lumina Învierii le-a răsărit (cf. Matei 4, 16). De aceea, în ziua învierii, popoarele sunt chemate să se lumineze cum ne învaţă Biserica prin cântările Canonului Sfintelor Paşti: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm!” şi „să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii”, căci „acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt”, Hristos fiind „întru lumina cea pururea fiitoare”.

În aceste zile de praznic, de bucurie şi de biruinţă a Luminii asupra întunericului, suntem aşteptaţi „să ne apropiem”, noi, „purtătorii de lumină, de Hristos, Cel ce a ieşit din mormânt”, care cu moartea pe moarte călcând, ne-a dăruit Viaţă Veşnică. În aceste zile, Hristos care este Lumina lumii, doreşte să ne împărtăşească din Lumina Sa, din Lumina Învierii Sale, ca să devenim şi noi luminători sau purtători de lumină, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul (cf. Ioan 5, 35), a Sfinţilor Apostoli (cf. Matei 5, 14) şi a tuturor sfinţilor care, luminaţi de Duhul Sfânt, au făcut lumină în inima şi mintea multor oameni, atât prin viaţa lor curată cât şi prin învăţătura dreptei credinţe şi a cuvântului rostit cu putere multă.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,



În anul 2010, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Autocefale, a hotărât să medităm mai mult la învăţăturile dreptei credinţe, să ne luminăm citind şi cercetând Sfintele Scripturi, în care trebuie să căutăm adevărul, pentru că oamenii trec, dar „Adevărul Domnului rămâne în veac” (Psalmul 116, 2). Crezul ortodox în acest an jubiliar trebuie explicat mai mult de către preoţi şi înţeles mai bine de credincioşi. Pentru aceasta trebuie să facem mai multă lectură din operele Sfinţilor Părinţi, care s-au inspirat din Sfânta Scriptură şi care, la o cuvenită „plinire a vremii” – veacul al patrulea –, au sistematizat şi au definitivat învăţătura creştină, lăsându-ne un „Testament”, o „Mărturisire de credinţă”, ceea ce numim noi astăzi „Simbolul Niceo – Constantinopolitan.”

Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au scris şi au predicat „cu timp şi fără de timp” despre Lumina Învierii lui Hristos. În centrul vieţii noastre duhovniceşti se află „Praznicul praznicelor” – Învierea Domnului –, căci aşa cum spune Apostolul Neamurilor, „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14). Să rămânem aproape de „Noul Ierusalim” care este Biserica Creştină Dreptmăritoare şi să nu ne îndepărtăm de ea, pentru că avem nevoie în fiecare zi şi mai ales la sărbători, să ne îmbrăcăm cu putere de sus şi să strigăm cu multă convingere şi consecvenţă: „Luminează-te, luminează-te noule Ierusalime, că slava Domnului peste Tine a răsărit…”

Iubiţi fii duhovniceşti,


Într-o societate aflată în criză morală, spirituală şi materială, creştinul autentic este dator „să umble în căile Domnului”, să risipească întunericul şi să „lumineze tuturor celor din casă” şi din lume, astfel încât să vadă toţi faptele cele bune ale creştinilor activi şi dinamici şi să slăvescă pe Tatăl Nostru Cel din ceruri (cf. Matei 5, 16).


„Nimeni nu aprinde o făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic” (cf. Matei 5, 15), ne spune Însuşi Mântuitorul; de aceea datori suntem şi noi să mărturisim dreapta credinţă, care are în centrul ei Învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu, să împărtăşim lumină din lumina pe care am primit-o la botez, din lumina pe care o primim când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului şi pe care am primit-o iarăşi în această noapte sfântă, în care dumnezeiescul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă prin cuvântul său de învăţătură: „De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat”. Aşadar, cât avem Lumina să credem în Lumină, ca să fim, să devenim, sau să redevenim fii ai Luminii (cf. Ioan 12, 36), „căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12, 35). Creştinii, adevăraţi trăitori, sunt ei înşişi „fii ai luminii” şi „lumină în lume”, luminând nu prin propovăduire, ci „fără cuvânt”, prin viaţa lor exemplară în Hristos şi prin faptele lor bune, care atrag la slăvirea lui Dumnezeu, umblând mereu în lumină şi având putere de la cel Preaînalt „ca să se facă fii ai lui Dumnzeu” după har (Ioan 1, 12). Rămânând în atmosfera bucuriei „din ziua a opta”, luptând pe mai departe lupta cea bună şi păzind credinţa cea sfântă şi dreaptă, să avem până la sfârşitul vieţii puterea de a mărturisi „Un Domn, O Credinţă şi Un Botez” (Efeseni 4, 5) şi de a ne împărtăşi cu Hristos care înviază întru noi la fiecare Liturghie şi, plini de Duh Sfânt, să zicem cu luare aminte: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi”. AMIN



Al vostru al tuturor de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

+LUCIAN

Episcopul Caransebeşului




Data: 31 martie 2010 • Vizualizări: 2372