Pastorala Preasfinţitului Părinte Episcop Lucian la Praznicul Naşterii Domnului - 2016

Autor: Serviciul Prezidial

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu - Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Pruncul Iisus Hristos „creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Luca 2, 40)

Iubiţi fii duhovniceşti,

Praznicul Crăciunului ne pune înainte icoana Naşterii Domnului Hristos în peştera sărăcăcioasă din Betleemul Iudeii, avându-L în centru pe Pruncul-Mântuitor, alături de Maica Fecioara Maria, Dreptul Iosif, îngerii care lăudau Naşterea cea mai presus de fire şi dobitoacele care-L încălzeau pe Iisus – Pruncul Divin. Dar acest praznic împărătesc este reprezentat în Evanghelie şi în iconografia Bisericii noastre şi în alt mod. De pildă, Îl vedem pe Mântuitorul născut din Fecioară înconjurat de păstorii din Betleem, care „grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria, pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle” (Luca 2, 16). Dar Îl mai vedem pe Pruncul Iisus şi pe Maica Sa, împreună cu magii de la Răsărit, care au venit în Ierusalim călăuziţi de o stea şi ajunşi în cetatea Betleemului şi văzând că steaua călăuzitoare a stat deasupra unde era Pruncul, au intrat în casă şi „căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2, 11).

Praznicul Naşterii Domnului continuă în relatarea sfintelor evanghelii şi Îl vedem pe Pruncul Iisus, alături de Fecioara Maria şi Dreptul Iosif, fugind în Egipt, dar cu auzul duhovnicesc înţelegem şi glasul tânguitor care a răsunat la Naşterea Mântuitorului, atunci când pruncii nevinovaţi au fost tăiaţi din porunca necredinciosului rege Irod şi când profeţia lui Ieremia s-a împlinit: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt” (Ieremia 31, 15 şi Matei 2, 18).

Praznicul Crăciunului se încheie odată cu pomenirea pruncilor ucişi din porunca lui Irod. În 29 decembrie sinaxarul Bisericii noastre îi cinsteşte pe aceşti primi martiri, prunci care şi-au vărsat sângele pentru ca Pruncul Iisus „să crească şi să ne mântuiască”. Odovania Praznicului Naşterii Domnului din 31 decembrie nu face altceva decât să ne deschidă poarta sufletului şi a minţii, spre a trăi şi înţelege un alt Praznic Împărătesc – Tăierea- împrejur cea după trup a Domnului. La opt zile după naştere, Pruncul Iisus a fost adus la Templu, a primit tăierea-împrejur, conform rânduielii Vechiului Testament şi a primit numele profeţit de înger, mai înainte de a Se zămisli în pântece (cf. Luca, 2, 11).

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Evanghelia care se citeşte la Praznicul Tăierii-împrejur a Domnului, ne relatează şi despre Tânărul Iisus, care, la vârsta de numai 12 ani, vine la Ierusalim împreună cu părinţii Lui la sărbătoarea Paştilor. Faptul că evangheliştii trec sub tăcere tinereţea lui Iisus, arată că aceasta a fost o perioadă de adâncă meditaţie asupra misiunii şi destinului Său mesianic, o vreme de intensă pregătire spirituală pentru drumul Jertfei. Totuşi, evanghelistul Luca ne relatează pe larg episodul în care Domnul Iisus, la 12 ani este prezent la Ierusalim. Acest moment din tinereţea Mântuitorului, prezentat de evanghelistul Luca, face trecerea spre un alt Praznic Împărătesc – Botezul Domnului. Evangheliştii sinoptici au insistat mai mult pe evenimentele şi momentele principale, care s-au succedat începând cu Botezul lui Iisus şi culminând cu Jertfa şi Învierea Sa din morţi.

Cuvintele celei mai cronologice şi sistematice evanghelii, cea după Luca, sunt îndemnătoare la meditaţie profundă: „Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Luca 2, 40). Într-adevăr, Mântuitorul – Pruncul Divin – Copilul Iisus este modelul suprem pentru toţi pruncii, copiii şi tinerii, care au fost botezaţi în numele Preasfintei Treimi şi sunt chemaţi la conlucrarea şi cooperarea cu harul Preasfântului Duh, căci, Harul Divin primit la botez ne întăreşte cu duhul, ne umple de înţelepciune şi, dacă ne aflăm în ascultare de Dumnezeu, harul Lui poate fi asupra noastră toată viaţa. Părinţii trupeşti şi părinţii sufleteşti trebuie să vegheze asupra creşterii copiilor sau a finilor lor şi sunt în acelaşi timp responsabili dacă aceştia rămân sau nu în comuniune cu harul Duhului Sfânt, sunt responsabili dacă pruncii se întăresc sau nu cu duhul şi dacă harul şi înţelepciunea lui Dumnezeu rămân asupra lor. Depinde de familia trupească şi duhovnicească creşterea frumoasă şi articulată a pruncilor, a copiilor noştri. În primul rând, familia este responsabilă de tot ceea ce înseamnă transfigurarea spirituală şi cultivarea sfintelor virtuţi în sufletul maleabil şi fertil al copiilor noştri.

Mântuitorul – tânăr la 12 ani – s-a dus împreună cu Fecioara Maria şi Dreptul Iosif la Ierusalim de sărbătoarea Paştilor. Dar, sfârşindu-se zilele praznicului, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii lui nu au ştiut. L-au căutat printre călători şi nu l-au găsit, dar întorcându-se în cetatea sfântă „după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui” (Luca 2, 46-47).

Maica Domnului şi Dreptul Iosif, văzându-L pe tânărul Iisus în templu, au rămas foarte uimiţi „iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor” (Luca 2, 48-50). Vedem din referatul acestei evanghelii, grija deosebită a părinţilor faţă de copilul-tânărul Iisus. „Cale de o zi, L-au căutat printre rude şi printre cunoscuţi” (Luca 2, 44), dar, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim şi au continuat disperaţi să-L caute. Înţelegem şi noi că părinţii creştini dreptmăritori sunt datori să-şi caute copiii şi să-i recupereze atât fizic cât şi din punct de vedere spiritual.

Părinţii ar trebui să lase totul, să se întoarcă din drumul vieţii, să-şi caute şi să-şi recupereze copiii, deoarece comoara cea mai mare pentru o familie conştientă şi credincioasă sunt copiii. Astăzi părinţii pleacă pentru un trai mai bun în alte ţări, îşi abandonează copiii, iar aceştia cresc într-o frustrare şi mâhnire profundă, pentru că li se repetă enervant că tata şi mama au plecat de lângă ei ca să le asigure un viitor mai bun. Asistăm astfel la o înşelare reciprocă, părinţii îşi înşeală copiii şi invers, pentru ca la sfârşit să asistăm de cele mai multe ori la destrămarea familiei şi înstrăinarea părinţilor de copii. Maria şi Iosif au plecat după Copilul Iisus şi nu au avut odihnă şi linişte sufletească până ce nu L-au găsit şi chiar dacă a fost în templu, Maica Domnului cu dragoste şi bunătate L-a dojenit pe tânărul Iisus, zicându-I: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa?” (Luca 2, 48). Acum copiii şi tinerii noştri pleacă de acasă şi de cele mai multe ori nu se duc la biserică sau la mănăstire, iar părinţii din aceste vremuri complicate, confruntaţi direct cu fenomenul secularizării, nu iau atitudine, ci se complac în această situaţie, pentru că dragostea autentică, sinceră şi jertfelnică din familiile creştinilor noştri s-a răcit atât de mult, încât ne-am obişnuit să spunem la fiecare pas: acestea sunt vremurile sau drepturile omului şi, implicit, drepturile copilului trebuie respectate.

Părinţii îşi alocă foarte puţin timp pentru copiii lor, nu mai avem timp pentru rugăciune, pentru a vorbi cu Dumnezeu şi nu mai vorbim unii cu alţii nici în familie, relaţiile între oameni sunt mai mult în mediul virtual şi, din păcate, nici părinţii nu se mai îngrijesc de educaţia religioasă şi formarea spirituală a copiilor lor, pentru că au multe de făcut şi nu le pot împlini pe toate. Dar responsabilitatea de părinte este foarte mare şi toate problemele lumeşti şi grijile cotidiene pălesc când este vorba de a-ţi face datoria de tată sau de mamă aşa cum se cuvine. Întotdeauna, copiii au nevoie atât de afecţiunea mamei, cât şi de afecţiunea tatălui. Nu este suficientă doar afecţiunea unui părinte. Copiii care cresc fără unul din părinţi au probleme de comunicare, de comportament, de adresare şi raportare la ceilalţi, în tot restul vieţii. După cum, la început, prin familie a intrat păcatul neascultării de Dumnezeu în lume, întrucât Adam şi Eva formau prima familie umană, tot aşa acum Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Noul Adam, vine în lume într-o familie, ca să vindece lumea de păcatul neascultării de Dumnezeu şi de moartea despărţirii de El. Într-adevăr, astăzi familia creştină tradiţională este din ce în ce mai ameninţată, deoarece trăieşte într-o lume secularizată şi confuză din punct de vedere spiritual şi este confruntată adesea cu sărăcia, nesiguranţa zilei de mâine, şomajul, migraţia, instabilitatea şi dezorientarea.

Fiecare copil trebuie străjuit, ocrotit; el nu trebuie lăsat pradă frigului şi foamei, neştiinţei şi nesiguranţei, violenţei şi morţii. Într-o vreme în care unii părinţi îşi abandonează copiii, iar unii copii îşi uită părinţii, lumina Evangheliei lui Hristos ne arată că binecuvântarea lui Dumnezeu se manifestă acolo unde familia este unită şi luptă împreună împotriva relelor şi primejdiilor din viaţa ei, pentru a păstra şi cultiva darul sfânt al vieţii pământeşti oferite de Dumnezeu, spre a se pregăti în această viaţă pentru dobândirea vieţii veşnice cereşti.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

La acest Praznic ne rugăm Domnului să ocrotească familia şi să înmulţească iubirea dintre soţi şi soţii, iubirea copiilor faţă de părinţi şi a părinţilor faţă de copii, ca toţi să simtă că Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos este o binecuvântare pentru întreg neamul omenesc şi că în familia credincioasă se pregăteşte mântuirea omului. De aceea, familia a fost numită biserica de acasă.

Deşi, Tânărul Iisus se afla în templu împreună cu învăţătorii pe care îi asculta şi întreba, aceştia minunându-se de răspunsurile date de El, totuşi, Copilul Iisus a făcut ascultare, S-a smerit din nou, „şi a coborât cu ei… şi le era supus”, iar El „sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Luca 2, 51-52). Îndemnăm astăzi, la Praznicul Crăciunului, pe toţi copiii şi tinerii, să reflecteze la atitudinea pe care a avut-o tânărul Iisus faţă de mama Lui şi faţă de ocrotitorul Său, Dreptul Iosif. Copilul Iisus a lăsat templul şi pe cei cu care vorbea şi după cuvântul mamei s-a înapoiat în cetatea Nazaret „şi le era supus”. Ascultarea şi dragostea copiilor faţă de părinţi este sfântă, iar Domnul ne-a arătat că şi în privinţa aceasta este modelul suprem de ascultare, smerenie şi dragoste pentru copiii şi tinerii noştri, El Însuşi ascultându-şi părinţii chiar dacă este Învăţătorul Lumii şi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

Aşadar, putem spune cu certitudine că Pruncul Iisus Hristos este o icoană luminoasă a educaţiei tânărului în familia creştină dreptmăritoare, iar sfaturile către copii şi părinţi ale Sfântului Apostol Pavel rămân valabile şi actuale chiar şi în aceste vremuri în care „Evanghelia nu lucrează” din cauza dragostei care s-a răcit şi a puţinei noastre credinţe. Apostolul Neamurilor ne spune: „Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate. «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta», care este porunca cea dintâi cu făgăduinţa: «Ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ». Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 1-4).

Vă dorim Sărbători binecuvântate cu folos duhovnicesc şi vreme de pocăinţă spre înmulţirea dragostei în famila şi ţara noastră şi în toată lumea creştină. Amin!

Al vostru al tuturor, de tot binele doritor,
† Lucian,
Episcopul Caransebeşului